Țară de evazioniști, dar cu guvern disciplinat și auster

Noile măsuri fiscale anunțate de Guvern, în mod neasumat, pe surse, prevăd impozite și taxe duble și chiar triple pe anumite venituri. Fără ocolișuri, primii vizați sunt românii care și-au făcut SRL-uri și taie factură în loc să încaseze salariu. 

România are cea mai ridicată cotă de impozitare a muncii din UE

Ca să nu ne mai tot întrebăm ce face țara pentru noi, guvernanții s-au gândit că e mai bine să facem noi pentru țară. Pentru a dilua șocul, coaliția și-a făcut o strategie deloc sofisticată, în doi pași: întâi au scurs, pe surse, o variantă mai dură a măsurilor, după care vor reveni cu măsuri ceva mai blânde. Poporul va răsufla ușurat că se putea și mult mai rău. În paralel, au prezentat și o amplă reformă bugetară, „singura reformă bugetară reală din ultimii 30 de ani”, o numesc ei. 

Firesc, reforma se bazează pe o reducere nemaivăzută a numărului de bugetari. Se vorbește despre 204.000 de posturi din sistemul public. Doar că „reforma reală” se bazează pe desființarea unor posturi vacante - pentru că toate cele 204.000 sunt posturi libere, neocupate. Adică pentru care nu se plătesc salarii, sporuri, taxe și impozite. Nu este clar câte dintre ele vor fi desființate, chiar așa ipotetice cum sunt. 

Dar această tăiere a ceva ce nu există nu ne va ajuta doar moral și spiritual, ci va produce efecte reale, explică guvernanții. Pentru că nu vor mai avea angajați fictivi în subordine, șefii vor pierde rangul de șefi și sporurile aferente. Vor fi verificați mult mai bine și la deconturi, la diurne, la banii de benzină, la achizițiile de autoturisme, la abonamentele de telefonie, la sponsorizări și aparatele cumpărate din bugetul statului. Directorii vor avea cu 50% mai puțini consilieri.Se vor limita, în sfârșit, remunerațiile membrilor în Consiliile de Administrație ale companiilor de stat. Cutuma a făcut ca acestea să fie cele mai bănoase funcții publice din România. 

Însă toate aceste măsuri par mai degrabă „ciupeli” și țin de bun simț și legalitate, pentru că oricum o dai, faptul că aceste artificii se întâmplă pe o scară atât de largă arată un sistem profund corupt - mai ales că aceste furturi se întâmplă sub acoperirea unor legi slabe și a unor autorități impotente. Nimic nou.

Pe scurt, noi le dăm mai mulți bani, iar ei promit că de-acum înainte nu-i vor mai fura. Chiar dacă majorările de impozite anunțate acum se produc în paralel cu o explozie a deficitului bugetar și a datoriei publice, ajunsă la un maxim-istoric pentru România. 

Orice reformă fiscal-bugetară are aceste două capete: pe de-o parte strângi mai mulți bani, pe cealaltă parte cheltuiești mai eficient și mai puțin. 

Coaliția social-liberală a reușit, însă, să elaboreze o reformă care scârțâie la ambele capete. 

Creșterea colectării de taxe vizează în mod disproporționat microîntreprinderile. Firmele cu cel mult nouă angajați și venituri anuale mai mici de jumătate de milion de euro. Deși nu-și asumă public asta, este știut că guvernanții au gândit această măsură pentru cei care lucrează în domeniul IT, sector care beneficiază de o serie de facilități fiscale de ani buni. 

Nu au curajul să elimine facilitățile, preferă să poată declara formal că susțin acest sector-vedetă al economiei, dar vin cu o supraimpozitare a tuturor microîntreprinderilor pentru a echilibra cumva contribuțiile IT-iștilor. Adică 1,4 milioane de oameni care lucrează la microîntreprinderi pentru cei 200.000 de români care lucrează în IT. Aruncă HoReCa în aceeași poveste, o industrie care lucrează cu mult cash și față de care opinia publică nu are, mai ales în plin sezon estival, prea multă dragoste. 

Și, complet inexplicabil din punct de vedere al vreunei strategii economice naționale care să țină cont de specificul de țară al României, bagă Agricultura și Construcțiile în același malaxor. În aceste două domenii, spre deosebire de IT, HoReCa și microîntreprinderi, guvernanții merg direct către cei mai vulnerabili și impun ca pentru angajații din aceste sectoare să se vireze la stat contribuții sociale și de sănătate - adică exact excepția de care IT-ul continuă să beneficieze. La un salariu minim pe economie de 3.000 de lei, aceste contribuții depășesc 1.100 de lei. 

Deficitul de forță de muncă din Construcții și Agricultură a fost principalul motiv pentru acordarea acestor facilități de-a lungul anilor. Iar stratul cinic este că propunerea vine după niște ani în care am auzit din toate părțile că „aducerea românilor din Diaspora acasă” este o prioritate.

Nu e clar de ce au fost alese tocmai aceste două sectoare critice, de căpătâi în orice economie. În România, cel puțin 750.000 de oameni lucrează în Construcții și Agricultură. Plata contribuțiilor va însemna o scădere a salariilor acestora, poate nu de 1 la 1, dar categoric angajatorii nu-și vor asuma cheltuiala în totalitate, iar o parte importantă va fi transferată către angajați. Îmi place să cred că există și altă motivație în afară de prețurile ridicate și profitabilitatea sectorului imobiliar, precum și anul cu venituri mai mari în agricultură pe fondul problemelor internaționale. Existența acestor prevederi face ca reforma să nu aibă nimic de-a face nici cu doctrina socială, nici cu cea liberală. 

Iar absența totală a oricăror prevederi care să limiteze „optimizarea fiscală” la marile companii, cele cu peste 250 de angajați și venituri de ordinul sutelor de milioane de euro, rămâne imposibil de justificat, în contextul măsurilor pentru microîntreprinderi. În România funcționează în jur de 2.000 de astfel de corporații, care au cumulat o cifră anuală de afaceri de peste 400 de miliarde de euro. Practic, ele rulează peste jumătate din toată economia națională. „Cea mai amplă reformă fiscal-bugetară din ultimii 30 de ani”, în schimb, n-a auzit de ele. Nici măcar în ultimii doi ani, când două sectoare au înregistrat profituri-record: energia și băncile. 

La fel cum creșterea gradului de colectare nu vizează nici măcar reducerea evaziunii fiscale, adică economia cu adevărat neagră, deși experții calculează că rata acesteia este, în România, de cel puțin 10% din PIB. 

În schimb, creșterea veniturilor vizează doar microîntreprinderile. Într-adevăr, ultimul an a adus o creștere substanțială a românilor care au decis să se organizeze astfel. În ianuarie 2022, în jur de 1,1 milioane de români aveau carte de muncă la o astfel de firmă. În ianuarie 2023, numărul era de 1,4 milioane. Explicația este simplă: pe parcursul lui 2022 au fost introduse o serie de modificări ale Codului Fiscal, iar mulți patroni de microîntreprindere au ales să-și deschidă contracte de muncă pe firmă pentru a putea continua să plătească impozitul de 1% pentru microîntreprinderi. Firmele fără niciun angajat nu mai pot opta pentru această cotă, ci trec automat la impozitul pe profit de 16%. 

Deseori, astfel de forme de organizate sunt numite „economie gri”. Cumva, se consideră că românii care lucrează astfel eludează cumva taxele. Totuși, toate veniturile firmei sunt impozitate, conform legislației (încă) în vigoare, cu 1%. Apoi, firma plătește impozitele și contribuțiile pentru angajați. Cei mai mulți aleg să aibă salariul minim pe economie pe cartea de muncă. Asta înseamnă că plătesc, în fiecare lună, aproape 1.200 de lei către bugetul de stat. Dacă încasează dividende, patronul plătește acum 8% din valoarea pe care o încasează. 

Să facem un calcul simplu, bazat pe nivelul salariului mediu brut din România: 7.290 de lei, conform celor mai recente statistici de la Institutul Național de Statistică. Dacă este încasat ca salariu, cu carte de muncă, angajatul mai rămâne în mână cu 4.554 de lei. O contribuție totală de 2.736 de lei, adică 37% din venitul lunar brut. 

Dacă cei 7.290 de lei sunt însă facturați pe un SRL impozitat ca microîntreprindere, taxele principale arată așa: 

• 72,9 lei - impozit 1% pe venit

• 1.200 de lei CAS și impozit pe venit pentru cartea de muncă
• 340 de lei impozit pe dividende (dacă se distribuie toată diferența)

O contribuție totală de 1.613 lei, adică 22% din venitul lunar. Angajatul care este și propriul său angajator rămâne, astfel, cu un venit net de 5.677 de lei lunar. 

Aici, evident, discuția ar trebui să se ramifice cu cheltuielile pe care antreprenorul le suportă, spre deosebire de angajat. Nu o să merg însă în acea direcție ci, la fel ca guvernanții, o să presupun că acei români nu-și dezvoltă firmele, nu angajează alți oameni, nu investesc, nu au cheltuieli cu firma, nu plătesc facturi pentru a funcționa și nu cumpără alte servicii din piață. 

Diferența dintre aceste cote - salariat vs. microîntreprindere - poate părea nedreaptă pentru o categorie de angajați și angajatori. Totuși, să-i dăm la o parte pe cei a căror optimizare fiscală se produce prin exportarea profitului către firme-mamă sau subsidiare din străinătate. La fel, înlăturăm și acele companii suficient de mari încât își pot „sparge” activitățile în mai multe firme, tot din motive de optimizare.

Rămân doar cei care nu apelează la nicio formă de reducere a dărilor către stat. Tocmai aceia, însă, sunt primii care vor spune că o soluție corectă ar fi reducerea impozitelor pe muncă, nu creșterea taxării firmelor pentru a le prinde din urmă. Câteodată, guvernele care au o strategie reală știu că o creștere a colectării de taxe se poate face mult mai eficient printr-o scădere a nivelului de impozitare - astfel, nu impozitezi mai mult, ci mai mulți. Mergi spre aceia care fac, într-adevăr, evaziune. Poți crește bazinul impozabil prin stabilirea unor cote mai scăzute a taxelor, încurajând astfel (pe lângă sancțiuni și măsuri coercitive) la plata impozitelor. 

Pentru că în toată discuția despre eludarea taxelor și paradisul fiscal din România, un lucru n-am auzit, deși e arhi-cunoscut: România are cel mai ridicat nivel de impozitare a muncii în Uniunea Europeană. Și, în ciuda lui, statul reușește contraperformanța de a avea unul dintre cele mai scăzute grade de colectare a veniturilor la bugetul de stat.