Tactica valului: cine câştigă ultima bucată de capital politic

O strategie de succes, folosită de un preşedinte american în dezastrul din Irak, ar putea reprezenta cheia actualei situaţii politice din România. Un efort politic pre-pre-campanie şi o prezenţă decisivă în stradă ar schimba cu totul realitatea românească.

În contextul celui de-al doilea război din Irak şi al pierderilor constante ale armatei americane pe mâna insurgenţilor, preşedintele George W. Bush a trimis, în 2007, vreo 20.000 de soldaţi în Bagdad. El a numit tactica „surge”, adică o creştere neaşteptată sau, mai bine zis, un val puternic de militari, concentraţi majoritar în capitală, printre cetăţeni, în situaţia în care jumătate dintre violenţele şi atacurile teroriste se desfăşurau în Bagdad. 

Tactica reprezintă una dintre singurele succese ale administraţiei Bush in Irak, conform mai multor surse, inclusiv celor democrate (care au acceptat târziu aceasta realitate). S-a născut din viziunea generalului Petraeus, care a şi implementat-o cu succes, chiar dacă războiul şi consecinţele pe termen lung au distrus acea ţară. 

Surge-ul a funcţionat nu numai datorită forţei brute dezvoltate de americani, pentru că a adus soldaţii pe străzi, printre oameni, în ceea ce reprezenta, în mod esenţial, o ocupaţie. A avut succes pentru că a forţat implicarea în rămăşiţele nenorocite ale societăţii irakiene, în recrutarea unor insurgenţi şi în co-interesarea localilor în activităţile de securitate. A fost un efort de soft power, susţinut de şenilele tancurilor Abrams. 

Bucureştiul nu este Bagdad, nu suntem la un pas de anarhie din cauza sectanţilor, pesediştii nu iau gâtul pe stradă peneliştilor, ba chiar se înţeleg decent, în spatele camerelor. Nu-l vedem pe Nicuşor Dan, cu o bandană însângerată pe cap, luptând printre dărâmăturile Casei Poporului, aruncând cu o finală suflare de sacrficiu AK-ul cu ultimele gloanţe lui Cioloş. 

Totuşi, un „surge” politic la nivel de Bucureşti este necesar. Până în acest moment, niciun partid nu şi-a scos membrii în stradă, nu a transmis vreun semnal de putere mai departe de zidurile instituţiilor pe care vremelnic le mânjesc cu interese proprii şi corupţie. Demonstraţiile din ţară, în general organizate de PSD, au pendulat între slab şi penibil. De cealaltă parte, presiunea populară creşte, chiar dacă sub suprafaţă.

Departe de mine ideea unor violenţe sau a unei ocupaţii politice, departe de mine ideea de haos sau de scandal, dar demonstraţiile de acum o lună arată că niciun partid politic nu are tupeul să-şi scoată liderii în stradă, alături de membri - nu mai vorbim de a-i pune în faţa alegătorilor! Este vorba aici de legitimitatea unor aleşi, nu doar la nivel politic.

Deşi unii lideri politici au confirmat importanţa demonstraţiilor, nemulţumirea publică începe din nou să crească, iar felul în care guvernează PSD, cu dezastre economice la orizont şi o comunicare slabă, riscă să creeze probleme nu numai pentru partide, dar şi pentru instituţii. Nu mă refer aici doar la Parlament în mod special, care continuă circul fără sens, aparent reprezentând interese populare. În mod cert nu mai vorbesc de DNA, care este mai citat, în rugăciuni şi blesteme, decât Reforma protestantă.

Partidul care arată public că nu îi este frică de votanţi, că are curajul să-şi scoată liderii şi membrii în stradă, va avea enorm de mult de câştigat pe termen mediu şi lung.

Fără să ocolesc subiectul, se întâmplă lucruri şi aparenţa de linişte şi muncă ascunde cu totul altceva, exact inversul condiţiei. Sunt situaţii în care instituţiile unui stat clientelar şi profund viciat, precum este cel românesc, nu pot face faţă, dacă problema este sistemică şi îndură timpul. Am mai scris, ba chiar am propus ideea unei înţelegeri la nivel politic, între toţi actorii, cu privire la lupta anticorupţie. Am tot subliniat importanţa unui consens la nivel granular, redefinirea jocului în alte reguli şi perspective. 

Partidul care arată public că nu îi este frică de votanţi, că are curajul să-şi scoată liderii şi membrii în stradă, într-un efort nemaiîntâlnit pana acum, va avea enorm de mult de câştigat pe termen mediu şi lung. Că o face pentru a susţine democraţia, instituţiile, că pune 100 de corturi în Bucureşti şi strânge semnături pe bune pentru orice schemă, în fine, că pur şi simplu îşi lasă liderii la pas să vorbească cu oamenii nu contează. Dar dacă acest val nu este pus în mişcare, poate într-o paralelă forţată cu ce descriam din Irak, vor există nişte surprize foarte neplăcute pentru noi toţi în câteva luni. 

Nu vreau să fiu nebunul din deşert care propăvăduieşte problemele viitoare ale societăţii. Doar spun (scriu, mai exact) că lipsa evidentă de reprezentativitate la nivel politic, din toate perspectivele politicii româneşti şi a tuturor partidelor, poate dărâma şi cele mai democratice instituţii. Şi atunci ne depărtăm de tot ce s-a construit, chinuit şi cu enorme sacrificii, în aproape trei decade.