Atunci când Mircea Geoană a fost președintele României

Ne plac serialele cu trecut alternativ. Omul din castelul înalt sau 1983 sunt exemple distopice pentru cum am fi putut evolua SUA sau Polonia. În România, țară mică, după posibilități, încercăm un exercițiu de imaginație legat de alegerile prezidențiale din 2009.

Mircea deschise ochii și își aminti coșmarul. Se simțea mai obosit decât atunci când se culcase, după petrecere. Totul era neclar. Câștigase? Coborî din pat, în cele din urmă. După mai multe încercări de a-și aminti seara de dinainte, păși nehotărât spre bucătărie. Acolo, Mihaela bătea niște ouă. Îi zâmbi, fericită, el îi răspunse cu un mormăit mahmur. Se așeză pe un scaun înalt și își frecă ochii, în timp ce la televizor se transmiteau, în continuare, rezultatele alegerilor prezidențiale. Era 21 decembrie 2009, iar câștigător era tot el, Mircea Geoană.

- Am crezut.. am visat că am pierdut, că au venit rezultatele din diaspora și că a câștigat Traian.

Mihaela îi răspunse cu un hohot de râs.

- Nici gând, dragoste, ai câștigat cu vreo 20,000 de voturi și în diaspora. Oamenii au renunțat. Nu s-au mai dus la vot.

- Cine știe ce s-o fi întâmplat, răspunse președintele.

Cum ar fi arătat România cu Mircea Geoană președinte? Paginile care urmează nu sunt, evident, mai mult decât o mică istorie alternativă, imaginată de un analist politic. Este un exercițiu de imaginație și orice asemănare cu oameni și cu fapte din viața reală este întâmplătoare.

În primul său mandat, Traian Băsescu condamnase comunismul și deschisese arhivele Securității. România intrase în Uniunea Europeană, lucra la parteneriatul strategic cu Statele Unite și avea o listă întreagă de reforme pe care încerca să le adopte, inclusiv în privința combaterii corupției. Fusese un mandat tulbure, iar Băsescu, acum înfrânt, nu s-a victimizat. Avea să continue lupta din opoziție. Motivele erau (și) politice. PDL se supunea voinței lui Băsescu, care voia ca românii să vadă, o nouă eră cu un președinte de la PSD.

Băsescu, așadar, anunță că va dori un al doilea mandat de președinte și că are să conducă un guvern din umbră care, potrivit declarațiilor sale, avea să facă mai multe din opoziție decât PSD la putere. A încheiat cu hohotul caracteristic.

Ar trebui menționat că Monica Macovei (acum eurodeputată) devine foarte vizibilă în Bruxelles, mai ales în chestiunile care țin de reforma justiției - urma să candideze la prezidențialele din 2014, tot din partea PDL. De altfel, deriva PDL în afara puterii îngreunează formarea unor noi partide de centru-dreapta, alternative sau anti-sistem. Traian Băsescu, fără greșelile din al doilea mandat, rămâne un lider destul de credibil al opoziției (de altfel singurul, UNPR fiind absorbit de PDL) și o conduce cu o patimă care l-ar face pe orice userist din ziua de astăzi să plângă de fericire.

Mircea Geoană moștenise cel mai mare partid din România „la cheie” de la Adrian Năstase, cunoscut, între altele, pentru că impunea punctualitate. Nu era chiar stilul domnului Geoană, mai laissez-faire, în general, când venea vorba de timp. Oricum, importanți în ecuație erau baronii care îi obținuseră victoria, dar grupul de la Cluj nu-l mai impune pe Victor Ponta drept președinte al PSD. Într-un compromis dintre taberele partidului, la congresul din 2010, noul lider devine Ilie Sârbu, numit mai apoi premier într-o coaliție cu PNL și UDMR.

PSD rămâne king-maker in România, cu mandatele lui Constantinescu și Băsescu niște simple erori statistice. Rezultatele se văd, odată cu deschiderea porților spre UE: emigrare accelerată și nemulțumiri în diaspora (care acuza fraude masive la prezidențialele din 2009). În străinătate, nu apar inițiative privind crearea vreunui partid al exilului social și economic. Societatea civilă și o parte din presă (care, insista noul președinte, trebuia să fie cât mai liberă, în linie cu principiile americane pe care le împărtășea) se alătură, în mod așteptat, opoziției.

De altfel, noul președinte se bucura, în privat, de ușoara îndepărtare față de PSD, pentru că intrase în partid cam în același timp cu Liviu Dragnea, abia în 2001, iar baronii partidului nu se înțelegeau chiar la fel cu un fost ambasador și ministru de Externe. În același timp, nici reformele interne nu reprezentaseră punctul său forte: dorința sa pentru PSD era mai degrabă idealistă, de a-l vedea transformat într-un partid modern european, dar fără să intre în detaliile organizațiilor locale din Sânpetru sau Chiajna. Libertatea presei locale era de multe ori uitată, ca și idealismul principiilor europene și democratice, iar baronii doreau să domnească fără dureri de cap.

Din perspectiva serviciilor secrete, aflate în plin proces de modernizare, colaborarea cu noul președinte și șef al Consiliului Suprem de Apărare ar fi trebuit să fie una bună, în măsura în care linia pro-atlantică rămânea neschimbată. La fel gândea și conducerea armatei, care vedea misiuni internaționale în lupta împotriva terorismului global. Un mesaj de la Washington sau de la Berlin rămânea acționabil.

Mai toată lumea - inclusiv grupurile nemulțumiților din partid, precum cel de la Cluj - se întreba ce avea să urmeze cu Geoană președinte. Acesta se prezintă public drept un șef de stat diplomat și pro-american, extinde puternic Administrația Prezidențială și își impune un apropiat la Externe. Victor Ponta este numit ministru al digitalizării, iar în structura Guvernului apare un nou Minister, cel pentru Relațiile cu Uniunea Europeană. PSD, partid disciplinat, susține președintele în aproape orice situație.

În timpul crizei din 2010 devin, însă, evidente tensiunile din coaliție: PSD caută soluții de ieșire fără să taie pensiile și veniturile reduse (să-și protejeze, adică, baza electorală), PNL dorește măsuri de stimulare a consumului. Din opoziție, PDL militează pentru tăieri egale la pensii și salarii (hăhă!) care să grăbească rezolvarea crizei.

Urmează proteste în București, cu participarea masivă a opoziției și cu Traian Băsescu în stradă. Mircea Geoană își continuă vizitele în străinătate și declară (de la Londra, unde fusese primit de Regină), că demonstrațiile sunt dovada vie a democrației românești funcționale și că va cere partidelor politice să ajungă la un acord.

Protestele continuă, confirmând chiar foarte multă democrație.

Crin Antonescu, președintele PNL, se alătură manifestanților într-un acces de curaj și face declarații înflăcărate împotriva PSD („Să trimită iar minerii!”). În aceeași săptămână, liberalii amenință cu retragerea de la guvernare. Președintele Geoană organizează discuții cu partidele politice și negociază o soluție, mai degrabă neconvenabilă tuturor părților implicate, cheltuindu-și mult din capitalul politic pentru a ține coaliția unită. În PSD se discută pe ascuns despre o revoltă împotriva conducerii actuale.

În 2012, PSD și PNL candidează separat. Primul e la 35%, iar liberalii pierd semnificativ, coborând la 15%. PDL obține 30%, PP-DD și PC intră în Parlament, ambele cu câte 7%. Traian Băsescu și Dan Diaconescu în Parlament, împreună, sporesc numărul celor care urmăresc constant înregistrările ședințelor de plen. Diaspora aproape că nu contează: în ciuda unui turneu electoral al PDL prin marile orașe ale Europei, nu se organizaseră suficiente secții de votare.

După consultarea partidelor, președintele Geoană cere un premier tehnocrat, care să gestioneze consecințele crizei economice. Apar declarații „pe surse”, negative, din partea PSD la adresa președintelui, pe site-uri de știri până atunci inexistente. Premier tehnocrat este propus Dacian Cioloș, care reface coaliția PNL-PSD-UDMR, dar care aduce și PC-ul în Guvern.

Realitățile economice și controversatul proiect minier de la Roșia Montana provoacă noi proteste, de data aceasta în Piața Victoriei din București (declarațiile lui Băsescu despre doctorul Arafat trec neobservate). Internele sunt la PNL, galeriile la PSD. În urma unor conflicte între jandarmi și ultrași, opoziția organizează noi proteste, mai ample. Acestea continuă zile la rând și cresc în putere. Monica Macovei se alătură protestatarilor. Premierul își dă demisia după două săptămâni de manifestații de stradă. Se reface coaliția, cu un premier PNL.

În 2013, președintele și MAE negociază bugetul Uniunii Europene și aderarea la spațiul Schengen. Domnul Geoană este bine privit în străinătate, în ciuda problemelor interne. Obține fonduri suplimentare pentru România, dar aderarea se amână. Rapoartele Comisiei Europene asupra sistemului judiciar, în baza Mecanismului de Cooperare și Verificare, continuă să ceară reforme de substanță în lupta anticorupție, iar DNA există, dar este acuzat că nu îi cercetează pe „peștii mari”. Doamna Kovesi a fost doar procuror general, încheindu-și mandatul cu succes și cu laude în 2012.

PSD trage tare să rămână la putere și trece de alegerile parlamentare cu procentele uzuale, dar sondajele arată că Mircea Geoană este sub partid. Tensiunile interne duc la un congres în care „umbra” domnului Geoană nu mai este la fel de evidentă, ba chiar voci din partid se tem că președintele nu va prinde un al doilea mandat. Lider al partidului este ales Victor Ponta.

La Congresul PNL, Crin Antonescu pierde în fața unui Ludovic Orban tranșant anti-PSD. Coaliția se rupe la sfârșitul anului 2013.

Și PDL își ține Congresul, iar Traian Băsescu declară că rămâne în partid, dar repetă că nu va candida pentru un nou mandat la Cotroceni și că este de datoria altcuiva să preia frâiele. Tandemul propus: Mihai Răzvan-Ungureanu la Președinție, Monica Macovei premier.

În 2014 începe campania electorală pentru Cotroceni, după un mandat destul de turbulent. Mircea Geoană face turul României, susținut mai degrabă de formă de PSD, invocând nevoia de noi reforme și de stabilitate politică. În mediul rural, rămâne neînțeles, dar apreciat, în special datorită negocierilor pentru pensii și salarii. În urbanul mare, este văzut drept „moale și la mâna apropiaților”, conform unui reputat jurnalist. Câțiva lideri europeni transmit susținerea lor pentru președinte.

Mircea Geoană intră în al doilea tur de scrutin cu 32%, în timp ce MRU obține 29% și Ludovic Orban 12%. Dezbaterile televizate dintre cei primii doi, cu moderator Radu Tudor, nu sunt excesiv de politizate sau de „sexy”, concentrându-se asupra temelor de politică externă și a principiilor de guvernare. Sociologii nu îi dau șanse unui președinte sub procentajul partidului. La PNL, Ludovic Orban nu susține niciun candidat, dar amintește de memoria Brătienilor. Românii din diaspora se întorc, cu zecile de mii, ca să voteze și apoi blochează Piața Victoriei cu mesaje anti-corupție. Presa internațională le redă pe larg, iar tensiunea din București este enormă.

Mircea Geoană pierde categoric.

În următorii ani, Monica Macovei demisionează din funcția de premier și din PDL, clamând neînțelegeri cu conducerea partidului și anunțând că e nevoie de un nou partid politic. În condițiile în care coalițiile curg șuvoaie, catastrofa Colectiv mătură din funcție un abia-uns premier Ponta și repornește protestele din stradă. PDL se stinge în intențiile de vot.

O nouă încercare de a fonda un partid anti-sistem aduce în prim-plan nevoia unei formațiuni progresiste, de stânga, dar inițiatorilor le iese unul de centru-dreapta, ca urmare a poziționării față de referendumul „pentru familie”. Partidul obține, totuși, 15 procente la alegerile din 2020, ca simplă alternativă la partidele vechi.

Ludovic Orban ajunge premier în timpul pandemiei COVID. În 2020, PSD și PNL rămân principalele partide din Parlament, cu UDMR la procentajul obișnuit (5-6%), iar o struțo-cămilă naționalistă, formată din rămășițe sau rebuturi de la mai toate partidele, reușește să intre în Parlament, cu circa 9%.

Din Octombrie 2019, Mircea Geoană este Secretarul General adjunct al NATO. Alegerea sa în 2009 accelerează, practic, istoria reală a României, în acest trecut paralel. Dar probabilitatea politică este aceeași: o țară care se trezește la democrație, cu alternativele din 2009 (indiferent de numele președintelui). Participarea la vot schimbă tot.

Mihnea Dumitru este analist politic, cu studii în Coreea de Sud, Canada și Marea Britanie. În puținul timp liber, scrie SF-uri mediocre pe fundatia.net. S-a întors în România în 2005.