Dar pentru români ce aţi făcut până acum?

Refugiaţii ucraineni dintr-un centru din Bucureşti se trezesc cu această imagine, în fiecare dimineaţă.

De ce nu-i ajută societatea civilă şi pe românii nevoiaşi la fel ca pe ucraineni? Să pui o astfel de întrebare, în contextul actual, este responsabil. Totul este şi pentru noi.

Te cruceşti la reţeaua globală creată. Era joi. Mai devreme, ajutasem un asistent medical din SUA să ajungă în Ucraina, să ajute în spitalele de acolo, printr-o poloneză stabilită în Brazilia. Corina, o prietenă a asociaţiei, îşi dona timpul pe o platformă din Canada pentru informaţii globale legate de refugiaţi şi raporta răspunsul României la criză. Colega noastră Cristina organiza plecări din Gara de Nord spre Germania. Cosmin încerca să lege un flux de 5000 de mese gratuite, calde, pe zi, pentru refugiaţii din Bucureşti. 

Iar sesizarea a venit din Franţa, de la o româncă stabilită acolo. E nevoie de pături la SNSPA, în Bucureşti. Sunat, confirmat, urcat în maşină, mers la două hipermarket-uri, cumpărat câte pături puteam, jucării, produse de igienă etc. Am un Fiat 500, credeţi-mă că nu va crede niciun inginer italian câte am reuşit să bag în maşinuţă şi în ce hal am birjărit-o. Dar ţine.

La casă din hipermarket, o doamnă paznic mă întreabă, în timp ce se juca cu textura unei pături: „Astea sunt pentru refugiaţi?”. Da, zic eu, suntem o asociaţie, am primit donaţii de la prieteni şi de peste tot prin lume şi mergem să ajutăm. „Ştiţi”, întrebă ea, „că sunt şi români săraci care au nevoie de aşa ceva?”

M-am blocat. Să-i explic doamnei contextul global? Să îi spun că ne-a prins războiul şi drama refugiaţilor fix când am atras fonduri norvegiene în asociaţie pentru cinci licee româneşti din zone insuficient deservite şi că predăm acolo cultură civică şi cum să combată fake news - sau că micuţii şi-au donat jucăriile pentru refugiaţi? Cum să-i răspunzi unui om simplu care avea, totuşi, o nedumerire justificată?

Nu îndrăznesc să vorbesc în numele altor ONG-uri. Noi avem o asociaţie mică - Curaj Înainte. Suntem trei oameni, vreo cinci voluntari şi o mână de prieteni. Am început-o abia în 2018 şi nu ne comparăm cu marile fundaţii şi asociaţii care compun societatea civilă românească. Nu e competiţie în privinţa a cine ajută mai mult. Tuturor ni s-a pus un nod în gât de care nu mai scăpăm. Dar percepţia aceasta despre cum ajutăm noi ucrainenii şi nu românii este egoistă, izvorâtă din sărăcie, nevoi şi sperăm deloc din vreun naţionalism cretin. Este şi un simptom al unei societăţi profund polarizate, în care unitatea în faţa răului pare o noutate, cretinizaţi fiind toţi de Facebook şi de tabloid. 

Şi ca să răspund: în primul rând, sunt mii de asociaţii şi fundaţii în România care duc o muncă de tip caritabil, de zeci de ani în România. Şi nu ştie nimeni - nu pentru că nu şi-au făcut reclamă, ci pentru că nu a existat urgenţa războiului, a unui influx de refugiaţi şi de disperare. Televiziunile de ştiri ne-au cocoşat cu percepţia sărăciei în România, cu lipsa de infrastructură şi corupţia autorităţilor, dar rar au transmis urgenţa unor nevoi cu asemenea putere. Aşa cum vedem, atunci când o ţară întreagă se trezeşte să facă o faptă bună, acel lucru se întâmplă. Nu putem privi de pe margine dramele naţionale ale ultimilor ani şi să întrebăm, apoi, de ce nu „s-a făcut” ceva. La fel cum nu putem doar să privim cum o lume întreagă, o lume liberă şi democratică, se alătură unui neam alungat din propria ţară. 

În al doilea rând, banii intraţi în asociaţia noastră (incluzând donaţiile externe, care au fost cam jumate), în ultima săptămână, fac mai puţin de 10% din bugetul nostru anual. Nu o spun ca reproş, ci subliniez că munca depusă, adunând tot ceea ce am făcut într-o săptămână, face cât 20 de proiecte pe finanţări. Am livrat sute de kg spre tone de ajutoare, pe lângă cele cumpărate din donaţii cu bani. Dacă pentru ucraineni putem, nu trebuie să ne mai întrebăm cât putem face pentru noi înşine, atunci când această criză ia sfârşit. Dar, iertaţi-mă, vreau întâi să dispară nodul din gât şi să nu-mi mai aud colegii bocind pe la colţuri. Am pornit această asociaţie fix pentru a uni românii de pretutindeni şi răspundem la orice criză care-i afectează. 

Sunt părţi ale societăţii civile care au mişcat munţi din loc şi ne-au stârnit visele de ţară civilizată, organizaţii precum Dăruieşte Viaţă care construiesc spitale şi care acum cer bani pentru Ucraina. Crucea Roşie Română mai are puţin şi sparge barierele vămilor cu tir-urile. Biserica Ortodoxă Română, cu o operă caritabilă imensă în ţară, donează ajutoare pentru ucraineni în draci! Ne-am transformat în cea mai mare armată de binefacere construită vreodată. Încă bezmetică, dar antrenată civic de reflexele pandemiei şi în faţa unui inamic vizibil, de data această. Şi avem toţi acel nod în gât. Atunci când vom face tot ceea ce putem pentru aceşti oameni, atunci când îşi vor redobândi ţara şi vom vedea că poate începe reconstrucţia, acea armată incredibilă de binefacere va simţi că nodul nu dispare. Şi privindu-ne propria ţară, vom înţelege, de fapt, tot ceea ce voiam, de la bun început!

Şi da, pe lângă multe alte acţiuni (donaţii pentru ziare şi radiouri independente din Ucraina, pentru ONG-uri din Moldova, pentru firme care scot refugiaţi din Kiev), am dus acele ajutoare la căminul aflat în incinta Colegiului Henri Coandă. Acolo, într-o curte cu avioane vechi de război, de tip rusesc, izvorăşte speranţă şi rezistenţa unui popor continuă. Copii de refugiaţi se joacă în acelaşi soare care luminează şi maşinile de război. Este o amintire dură a ce se întâmplă la câteva sute de kilometri de Bucureşti. 

Am certitudinea că toate aceste lucruri sunt şi pentru noi. Felul în care suntem priviţi de întreaga lume, exemplul pe care-l oferim zilele astea, alături de Republica Moldova, Polonia, Slovacia şi alte ţări ale Uniunii Europene, reprezintă modul în care istoria ne va privi: ca parte a lumii libere. La trei decenii de la căderea Zidului Berlinului, ţările fost-comuniste luptă cel mai tare pentru democraţie şi libertate, ca istoria să nu se mai repete.