Stângăciile dreptei

Vasile Blaga alături de Crin Antonescu si Klaus Johannis FOTO Mediafax

Iluzia „dreptei politice” la români reprezintă una dintre cele mai tragice-comice fundături ale tranziţiei. Ea vine dintr-o fugă de realitate, cât şi dintr-o oarecare slugărnicie cosmopolită, menită să compenseze culpabilităţile trăirii unui comunism vulgar şi păgubos.

Versiunea sa instituţională, prin formaţiuni numite “partide”, cu nume dichisite (“liberal”, “conservator”, “ţărănist”, “forţa”, “civic”, “popular”, “democrat”, „mişcare” s.a.) a reprezentat de fapt, o cale de acces spre putere la diverse nivele şi în formule de tip bollywood, pentru o nouă generaţie de arivişti. Noii îmbogăţiţi, postcomunişti rebotezaţi sau simplii parveniţi ai tranziţiei, captivaţi de mirajul Occidentului sau doar de o masonerie locală au pus ţara pe tavă. Sau pe targă...

Nu au lipsit oamenii sinceri, proaspăt căzuţi din copac, fructe necoapte ale unei recolte primare într-o livadă părăsită de stăpâni sau devenită simplu refugiu pentru rătăciţi ai istoriei. Dar, cel mai adesea, au fost simplă carne de tun în confruntări măsluite de şmecheri ordinari, strecuraţi în birouri cu fason.

Dreapta a rămas, totuşi, în ciuda tuturor confuziilor, eşecurilor, trădărilor, un reper de prim rang. Dar nu a devenit un standard. De ce?!

Simplu: multe pariuri, prea puţine succese. Doar “succesuri”. Iată de ce “dreapta” a excelat îndeosebi ca o simplă bursă a imposturii publice şi politice. Ceea ce a fost şi este deosebit de păgubos pentru România!

Nu doar că nu a ghidat şi garantat o cotitură istorică pentru ţara dar, prin neîmpliniri şi corcituri, a oferit o nesperată sursă de supravieţuire comunismului rezidual, în care societatea românească actuală a excelat pe deplin.

Multă confuzie, ambivalenţă, salturi, hazardate şi regresii, numai bune pentru prima pagină a unei gazete de cartier. Deci nu este uşor de ignorat, de depăşit, de vindecat. De vindecat în profunzime şi cu referire la o tematică largă, cu deschidere către un viitor accesibil, emancipat cu adevărat de trecutul infect.

Cum a fost posibil? Ce urmează?! Pe ce putem conta? Care sunt iluziile faţă de care ar fi timpul să devenim imuni? Cine ar merita sprijin pentru a ieşi definiv din mlaştina democraţiei originale?

O posibilă „fişă medicală” a dreptei falimentare, ar putea include câteva surse, câteva moduri de a fi şi desigur, câteva blocaje care o ţin departe de performanţă efectivă şi de un suport public (majoritar) pe măsură..

1. Iluzia „liberalismului reinventat”

În jurul câtorva supravieţuitori onorabili, gentlemens de exil, fideli tradiţiei, dar fără avere şi fără capacitate efectivă de a asigura un restart economic de anvergură, liberalismul românesc reînviat după `89, a apărut ca un simplu ritual. Onorabil, dar neperformant, pe o piaţă politică în formare, marcată de ambiguităţi, înfiltrări cinice şi fără o capacitate efectivă de guvernare. Până azi, PNL trezeşte atenţia (şi compasiunea...) mai ales prin colecţia de trădări. La vârf, în teritoriu, pe nicăieri, nu ratează flăcăii o vânzare de doi bani. Iată de ce în România, apar liberali unde nu te aştepţi. Chiar şi în PNL mai sunt câţiva.

2. PD ca aripă reformistă a FSN, a supravieţuit la putere mai puţin de doi ani, producând legislaţie pentru economia de piaţă şi democraţie în „România împuşcatului”. Îmbrânciţi spre o dreaptă populară, printr-o simplă intrigă masonică, gen „Frunza – Verde laba găştii, v-am băgat pe ţeava puştii”, PDL nu a percutat nicicum. Ce e azi?! O adunătură de rătăciţi, frustraţi, ambiţioşi, părăsiţi, în căutare de funcţii, gata de fapte mari, mijlocii şi mici. Există şi o variantă cu PMP. Ochelarii sobrii ai lui Cristian Preda + sutienul lejer ai Elenei Udrea = 2 mandate la Parlamentul European. Adevărat popular! Prin comparaţie cu ficţiunea Mircea Diaconu, ar fi dublu. Remarcabil!? E un început! Sau un sfârşit?!...

3. Testul major, grav, la care cade dreapta în România, vine însă din sărăcia gândirii de piaţă la toate nivelurile. La nivel instituţional, intern şi internaţional, la antreprenorul din prima linie, la consumatorul de toate buzunarele. „Cultura pieţei” rămâne încă o filozofie de cartier. Blaga face herpes la „filozofie”... E bun la muncă în teren. Dar un leadership educat şi practicant la nivel strategic? Aici este o gaura neagră care înghite orice progres, tendinţa favorabilă, performanţa de moment. Vine cineva?!

„Civismul”. E samba! Un nou leninism cu faţă umană într-o provincie cu pensionari care păstrează încă carnetul PCR lângă adeverinţa de pensie şi cu un nou val de fetiţe şi băieţi care se închină la mobil, laptop, discotecă şi mall. Deci o interfaţă cu posibili alegători, fani, curente de opinie, valuri de protest la nevoie, pe cât de iluzorie, pe atât de expusă la simpli intriganţi de cabinet, cosmopoliţi, machiaţi şi dependenţi de conexiuni externe volatile, controversate.

4. Reprezentarea rahitică a capitalului emergent, o masă critică pe plan investiţional, managerial şi productiv. Încă neinstalat, solid, pe o piaţă competitivă, cu o distribuţie teritorială haotică şi instabilă, este desigur greu de reprezentat. În Parlament, în administraţia locală, la guvern, peste mări şi ţări şi desigur la Bruxelles, FMI... Greu, dacă vrei! Dar cine îşi pune cu adevărat mintea, obrazul şi resursele să se bată pentru capitaliştii din România? Cine?! Hai! Cine se bagă?!

5. “Noul val” - este posibil?! Greu, inevitabil greul, după decenii de comunism gregar, cu o preliminară exterminare prin canal a elitei democratice postbelice, noul val (`90-2014) stârnit să iniţieze, să susţină şi să performeze o posibilă „dreaptă” în România, reprezintă un amestec (dovedit a fi toxic) între reconvertiţi ai postcomunismului şi noii îmbogăţiţi ai unei privatizări de doi bani. Utopie şi infracţionalitate performantă într-o absenţă vizibilă a economiei de piaţă, proprietate autentică, concurenţă, integritate. Un amestec de caractere ambivalente, de iluzii, de afaceri controversate, lozinci reamintite sau traduse din presa străină a momentului. Da, e greu, dar nu imposibil!

6. „Unificarea dreptei”. Cea mai ipocrită temă pe agenda politică a intervalului istoric `90 – 2016. De fapt, o jalnică fugă de răspundere faţă de impotenţa electorală afişată recent pe toate gardurile, mai puţin pe sondaje contrafăcute de fraieri, pentru alţi fraieri. Există lideri ai mobilizării dreptei, cu faţa spre viitor, capabili să gândească nemţeşte nu doar să vorbească?! Sărbătorim în curând Debarcarea în Normandia (1944). Există români capabili să conducă o adevărată debarcare a dreptei în România?!

Revenim.

P.S. Desigur, la atâta dreaptă într-o ţară în căutare de identitate, armonie şi performanţă, o stângă social democrată, autentică şi prezentă ar fi numai bună.

Spanac... doar impostură şi tupeu!

România- 2014, multă stângăcie şi atât?!