SPRE-UN ALT CANON 22 de figuri esenţiale ale underground-ului artistic din vremea comunistă
0
Materialul conţine o listă de 22 de figuri culturale esenţiale din perioada comunismului high şi late, aşadar perioada 1965-1989 (de la venirea la putere a lui Ceauşescu până la Revoluţie), ocultate multă vreme şi neglijate, în mod voit sau, câteodată, involuntar, figuri fără de care nu poate fi înţeleasă dinamica şi evoluţia comunismului târziu, cel puţin în dimensiunea sa artistică şi culturală.
Se află pe listă şi nume care, deşi au avut o activitate editorială sau chiar, culmea, cinematografică consistentă, au fost sistematic ocultate şi marginalizate (de autorităţi şi de critică, în egală măsură), chiar dacă unele au ajuns ulterior, prin schimbarea canonică introdusă după 1990 de tinerii optzecişti (în primul rând, Mircea Cărtărescu, în „Postmodernismul românesc“, dar şi criticul literar Ion Bogdan Lefer sau clujenii Ruxandra Cesereanu şi Corin Braga), în centrul canonului: cazul unor Dimov, M. Ivănescu sau R. Petrescu în literatură, iar în cinematografie al lui Tatos. Totodată, au fost alese pentru „a face lista“ figuri care, dincolo de boemia, afectarea şi self-distrugerea aferente mediului underground, nu au fost doar nişte banali „stâlpi de cafenele“, ci au lăsat în urmă o operă consistentă, valoroasă în prezent, susceptibilă de canonizare, chiar dacă, prin forţa lucrurilor, fatalmente restrânsă, cum e cazul unui Dorin Liviu Zaharia (mă refer la înregistrările audio propriu-zise ale acestuia), artist care se bucură însă de o influenţă şi de un following uriaşe.
Citeşte şi (celelalte două texte apărute până acum în rubrică):
SPRE-UN ALT CANON Metamorfozele lui Mircea Cărtărescu
SPRE-UN ALT CANON Dan Stanca, un fantast care-i contrapartea spirituală a lui Mircea Cărtărescu
Lista este împărţită pe domenii, iar în cadrul acestora ordinea este una personală, dată de afinităţile de sens sau de cronologie.
Literatură
1. Leonid Dimov (1926-1987)
Mircea Cărtărescu spune, în „Postmodernismul românesc“, că din aisbergul poeziei româneşti postbelice vizibilă este doar secţiunea neomodernistă (reprezentant principal: Nichita Stănescu), partea „scufundată“ fiind constituită de suprarealism (şi acesta tot unul neo-, aş spune eu; reprezentant principal: Gellu Naum), onirism (reprezentant principal: Leonid Dimov) şi postmodernism (proto-aş spune eu; reprezentant principal – şi cam singurul, după părerea mea: Mircea Ivănescu). Poet de factură argheziană – dar, de fapt, de calibru universal, de viziune totalizatoare (asupra lumii şi asupra literaturii, în egală măsură) –, cel mai mare poet postbelic, in my opinion, Leonid Dimov este o figură fascinantă şi care va continua să fascineze „până la sfârşitul veacurilor“. Oniricul de pe Moşilor (dacă-mi amintesc exact adresa locuinţei scriitorului) este evocat memorabil de Mircea Cărtărescu (care, de altfel, nu şi-a ascuns niciodată filiera şi influenţa dimoviană, ba chiar a insistat pe acestea) într-o scurtă plachetă publicată demult în revista „Manuscriptum“ a Muzeului Literaturii (şi pe care, din câte ştiu eu, nu şi-a mai republicat-o ulterior), şi din care nu citez pentru a vă lăsa intactă plăcerea de a o savura căutând revista prin biblioteci („Manuscriptum“, nr. 1-4/1993). Fără a mai intra în prea multe detalii, onirismul literar – arta (şi „ştiinţa“, cum ar fi spus Michel Gondry) construirii viselor – a fost teoretizat de Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag, care îi şi dau principalele opere, în poezie şi, respectiv, proză. Alţi autori menţionaţi în legătură cu curentul sunt: Vintilă Ivănceanu (proză, „Până la dispariţie“, 1968, „Nemaipomenitele păţanii ale lui Milorad de Bouteille“, 1970), Florin Gabrea („«Hanimore»“, 1969), Teodor Pâcă (asupra căruia vom reveni). Ulterior, îi sunt ataşaţi: Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Emil Brumaru (asupra primelor două nume vom reveni), iar din proză Sorin Titel (cel puţin, prima parte a operei; un mare prozator uitat).
Repere bibliografice esenţiale (nota bene: în cazul numelor din literatură, acestea se adaugă operelor literare propriu-zise):
- Leonid Dimov. Dumitru Ţepeneag, Momentul oniric, Cartea Românească, 1997 (notă: textele teoretice ale curentului, datorate celor doi iniţiatori; carte îngrijită de Corin Braga)
- Leonid Dimov, Scrisori de dragoste (1943-1954), Polirom, 2003, col. „Ego-grafii“ (îngrijire şi studiu introductiv: Corin Braga)
- Viorel Mureşan. Traian Ştef, Leonid Dimov (monografie, antologie comentată, receptare critică), Aula, 2000, col. „Canon“
- Luminiţa Corneanu, Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel, Cartea Românească, 2014
- Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999, seria Tratate/Referinţe
- Ion Bogdan Lefter, 5 poeţi: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarţă, Paralela 45, 2003
- Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism (trad. de Leonid Dimov), Univers, 1970, col. „Studii“; ed. a II-a: Univers, 1998
- Albert Béguin, Sufletul romantic şi visul, Univers, 1970, col. „Studii“; ed. a II-a: Univers, 1998
2. Mircea Ivănescu (1931-2011)
Pare ciudat să introduc aici pe un scriitor care are zeci de volume de poezii publicate, totodată este unul dintre cei mai mari traducători postbelici, din limbile engleză şi germană (antologia sa de poezie americană modernă şi contemporană, de la Dacia, şi traducerea în premieră a romanului „Ulysses“, de James Joyce, sunt legendare; a tradus însă, printre alţii, şi din Faulkner, Kafka sau Nietzsche; traducerea a încă două cărţi foarte importante îi poartă semnătura: pentalogia lui Musil „Omul fără însuşiri“ şi „bijuteria“ lui F. Scott Fitzgerald „Marele Gatsby“). Voga reală a lui M. Ivănescu este însă una relativ recentă, de după Revoluţie, el fiind una dintre „piesele de bază“ ale schimbării de canon intenţionate de tinerii universitari, care i-au rezervat rolul de precursor al postmodernismului optzecist. În cartea-dialog cu G. Liiceanu realizată cu puţin înainte de moarte, poetul povesteşte însă cum îşi compunea poemele: în fiecare dimineaţă, într-una dintre legendarele cârciumi bucureştene ale vremii, cu un pahar de votcă sau alte „substanţe“ în faţă – oarecum mai aproape de tehnica suprarealistă a „dicteului automat“ (Liiceanu, care mărturiseşte a nu fi înţeles iniţial nimic din poezia ivănesciană, are „revelaţii“ când recunoaşte în anumite versuri aluzii la evenimente biografice relatate de interlocutor; aceasta nu ne spune însă nimic despre valoarea estetică a poeziilor). Cărtărescu, în „PR“, îl vede, cum spuneam, reprezentant al postmodernismului (probabil, şi sub influenţa poeţilor americani pe care i-a tradus) – deşi, după părerea mea, îi lipsesc multe „mărci“ ale acestui curent, aşadar catalogarea, dincolo de valoarea şi importanţa reale ale lui Ivănescu, mi se pare puţin abuzivă –, un poet de sorginte bacoviană, apropiat de acel Bacovia postbelic pe care tot MC îl vede proto-postmodern („fulguraţiile“ din „Stanţe...“ şi altele). (Bacovia devine astfel precursorul lui Mircea Ivănescu, marele scriitor creându-şi precursorii, pe modelul teoretizat de Borges în epocalul eseu despre Kafka şi Zenon din Elea.) Totodată, Mircea Ivănescu a fost şi mentorul a doi importanţi tineri poeţi, de care a fost foarte apropiat: Iustin Panţa (din păcate, dispărut în mod tragic într-un accident auto în anul 2001) şi Radu Vancu, cel care-i va veghea ultimele clipe sibiene. Retras la Sibiu, poetul se va stinge, „singuratic şi uitat“ (Bacovia), în vara lui 2011.
Repere bibliografice esenţiale:
- Emil Ivănescu, Artistul şi moartea, ed. ICR, 2006 (notă: ediţie cu textele rămase de la fratele poetului, un tânăr genialoid, care s-a sinucis în jurul vârstei de 20 de ani)
- Mircea Ivănescu. Iustin Panţa, Limitele puterii sau mituirea martorilor, Litera, 1994
- Alexandru Cistelecan, Mircea Ivănescu (monografie, antologie comentată, receptare critică), Aula, 2001, col. „Canon“
- Măştile lui M.I. (Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu), Humanitas, 2012, col. „Portrete în dialog“
- ***, Poezie americană modernă şi contemporană (antologie şi traducere de Mircea Ivănescu), Dacia, 1986
- Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999, seria Tratate/Referinţe
- Ion Bogdan Lefter, 5 poeţi: Naum, Dimov, Ivănescu, Mugur, Foarţă, Paralela 45, 2003
3. Virgil Mazilescu (1942-1984)
Virgil Mazilescu rămâne un poet important şi original, unic în literatura română de după război, dar el se află aici în primul rând pentru viaţa sa extrem de agitată şi, da, „boemă“, încheiată în cele din urmă prematur şi tragic. Geniu al afectării şi, în acelaşi timp, fragilităţii (vezi şi relatarea recentă a lui Mircea Cărtărescu din „Creionul de tâmplărie“), Mazilescu (angajat, din 1970 până la moarte, ca redactor la revista „România literară“) ajunsese, în urma unor astfel de escapade bahice, la gesturi extreme, de neimaginat altfel în anii „comunismului târziu“: de exemplu, intra în Palatul Telefoanelor şi suna la postul de radio Europa Liberă, lucru pentru care preşedintele de-atunci al Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, trebuia să intervină la autorităţi, invocând genialitatea poetului. Lucrurile au fost agravate de dragostea nefericită a sa pentru scriitoarea Rodica Palade, iubita sa din ultimii ani, care practic a dus la distrugerea poetului şi la o „sinucidere“ anunţată. Toată această poveste impresionantă este documentată cutremurător într-un număr „de colecţie“ al revistei MLR „Manuscriptum“ (condusă la acea vreme de Petru Creţia), apărut în primii ani ’90. Virgil Mazilescu a publicat doar patru volume de poezie în timpul vieţii şi s-a stins în 1984, la numai 42 de ani. Scriitoarea Nora Iuga, prietenă a poetului, spunea despre acesta: „Culmea, pe cât de boem în viaţă, pe atât de perfecţionist era în poezie. De altfel, uneori, îl şi deranja acest corset. Îmi spunea odată, bineînţeles cu o vodcă în faţă, la Salonul Spaniol (lângă Caraiman, pe Calea Victoriei – n. mea), că suferă că nu e în stare să scrie punându-şi ficaţii pe masă.
Îl irita uneori, chiar îşi ura creierul prea constrângător. Îl speria puţinătatea cuvintelor lui. Ar fi vrut să scrie ca Saint-John Perse. Ca orice poet adevărat, se credea când geniu, când cabotin, şi avea câte ceva din amândouă. De fapt, eu cred că aceste categorii nici nu se exclud“. - Nora Iuga
Repere bibliografice esenţiale:
- ***, „Manuscriptum“, nr. 1-4/1993, Muzeul Literaturii Române, 1993
- Virgil Mazilescu, Opere complete (ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu), ed. Muzeul Literaturii Române, 2003
- Ion Buzera, Virgil Mazilescu (monografie, antologie comentată, receptare critică), Aula, 2000, col. „Canon“
- Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999, seria Tratate/Referinţe
4. Daniel Turcea (1945-1979)
Daniel Turcea este un caz unic în istoria literaturii române. Tânărul poet este iniţial asociat grupului oniric, dar, prin cele (doar) două volume de poezie publicate în timpul vieţii, va ajunge să fie considerat unul din marii poeţi creştini est-europeni ai secolului XX. Cele două volume sunt „Entropia“ (1970) şi „Epifania“ (1978), ambele la editura Cartea Românească, reeditate post-mortem în volumul-antologie „Epifania“ (1982, tot C.R., col. „Hyperion“) şi parţial în „Iubire, înţelepciune fără sfîrşit“ (Albatros, 1991, col. „Cele mai frumoase poezii“, pref. de Valeriu Cristea); după acest volum intruvabil, timp de aproape 30 de ani, în mod bizar, opera lui Turcea nu a mai fost reeditată, în nici un caz integral. Poetul este, aşadar, considerat un poet religios, dar versurile sale nu au nimic comun cu, Doamne fereşte, pletora gândiristă, sunt mai degrabă „fulguraţii“, scurte şi esenţiale, apropiate de cele ale lui Bacovia din perioada postbelică, cea a „Stanţelor...“ (deşi acesta mai degrabă un radical de stânga la acea vreme, pe linia începută mai demult prin „Cu voi...“ sau „Serenada muncitorului“; demersul poetic este însă unul similar). După retragerea sa „din lume“ la Mănăstirea Cernica, se va sfârşi, în urma unei boli incurabile, la doar 33 de ani. Prietenia sa cu Virgil Mazilescu, pomenit mai sus, nu este deloc una întâmplătoare: „Pot spune că, în acei ani tulburi, Turcea, Mazilescu şi Ivănceanu au trăit curat, fără compromis“, scria Dumitru Ţepeneag.
Repere bibliografice esenţiale:
- Daniel Turcea, Entropia, Cartea Românească, 1970
- Daniel Turcea, Epifania, Cartea Românească, 1978
- Daniel Turcea, Epifania, Cartea Românească, 1982, col. „Hyperion“
5. Radu Petrescu (1927-1982)
Radu Petrescu este autorul unuia dintre cele mai frumoase şi atipice romane din literatura română: „Matei Iliescu“, publicat în 1970 (s-ar putea spune că m-am născut odată cu această carte). Dacă, pe vremuri, Călinescu vrusese să facă roman balzacian (rezultând mai degrabă, odată cu „Otilia“, un mega-opus manierist), romanul lui Petrescu este unul de tip stendhalian şi, mai ales, de tip flaubertian, capodopera francezului „Educaţia sentimentală“ fiind, în mod evident, modelul cărţii. Matei Iliescu este un fel de Frédéric Moreau, „rătăcit“ prin arcanele societăţii româneşti contemporane autorului şi ale dragostei (ne)împărtăşite pentru o iluzorie Mme Arnoux, care aici poartă numele de Dora (vor mai trece ani până când acest nume „a-dor-abil“ să fie recuperat de Mircea Cărtărescu, în nuvela „Pieile“, din volumul „Melancolia“). Restul operei prozatorului, pe lângă puţinele altfel volume de proză efectivă („Proze“, 1971, cuprinzând „Didactica Nova“, „Sinuciderea din Grădina Botanică“ şi „În Efes“, şi alte câteva cărţi), este constituit din texte ale „literaturii de frontieră“, în speţă jurnale – volume reprezentative: „Ocheanul întors“, „Părul Berenicei“, „A treia dimensiune“, „Catalogul mişcărilor mele zilnice“, considerate în prezent capodopere ale genului diaristic. Toate acestea au făcut ca, după 1990, Radu Petrescu să fie pus în centrul canonului literar postbelic de către teoreticienii postmoderni optzecişti, ajungând să fie considerat chiar, poate în mod puţin exagerat, „probabil cel mai mare autor de proză de după război“. Cert este că influenţa lui Petrescu asupra unui prozator optzecist important, care este Gh. Crăciun, şi prin aceasta, în nouăzecism, asupra unei Simona Popescu (poetă şi prozatoare, în egală măsură), este uriaşă. Ca un amănunt „de culoare“, să mai spunem şi că imobilul în care a locuit Radu Petrescu – şi, după moartea sa, o perioadă, soţia scriitorului, pictoriţă de profesie, stinsă recent din viaţă –, situat pe Pitar Moş, este cel în care multă vreme a funcţionat barul Colony (unde personal mi-am petrecut unele dintre cele mai frumoase momente din viaţă), iar acum se află localul „hipsteresc“ La Copac (copacul chiar există şi se află la mijloc de curticică).
Repere bibliografice esenţiale:
- Radu Petrescu, Matei Iliescu, Eminescu, 1970; ed. a II-a: Eminescu, 1973, col. „Romanul de dragoste“; ed. a III-a: ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996, col. „Prozatori români contemporani“
- Radu Petrescu, Proze, Eminescu, 1971
- Radu Petrescu, Catalogul mişcărilor mele zilnice, Humanitas, 1999
- Radu Petrescu, Jurnal, ediţie integrală, Paralela 45, 2014
- Mircea Benţea, Radu Petrescu. Farmecul discret al autoreflexivităţii, Dacia, 2000, col. „Discobolul“
- Mircea Muthu, Radu Petrescu (monografie, antologie comentată, receptare critică), Aula, 2001, col. „Canon“
- Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999, seria Tratate/Referinţe
- Gheorghe Crăciun, Frumoasa fără corp, Cartea Românească, 1993
- Simona Popescu, Exuvii, Nemira, 1997, col. „Purgatoriu“
- Mircea Cărtărescu, Melancolia, Humanitas, 2019
Citeşte şi: „Melancolia“ cărtăresciană sau despre insuportabila singurătate a fiinţei
6. Tudor Ţopa (1928-2008)
„Şcoala de la Târgovişte“ se compune din patru autori, originari din diverse părţi ale ţării, dar care s-au întâlnit în timpul studiilor, secundare dacă nu mă înşel, la Târgovişte şi-au făcut următorul „legământ“: indiferent cât scriu, să nu publice nimic până la împlinirea vârstei de 40 de ani (evident, era o reacţie la comunizarea culturii, care deja începuse să facă ravagii), jurământ pe care, culmea, l-au şi respectat. Cei patru scriitori sunt: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu (1928-2011), Costache Olăreanu (1929-2000) şi Tudor Ţopa (cred că raliat mai târziu grupului, într-adevăr); acestora le-au mai fost asociate numele unor Alexandru George (1930-2012; super-afin grupului, într-adevăr, prin literatura sa atipică şi funambulescă) şi Petru Creţia (1927-1997; marele erudit: poet, eseist, eminescolog şi specialist în limbi clasice, în toate de excepţie). Pe Radu Petrescu l-am tratat mai sus, iar pe Simionescu şi Olăreanu, cu toată importanţa lor uriaşă ca scriitori, nu i-aş considera chiar underground (MHS s-a bucurat de funcţii chiar şi pe vremea lui Ceauşescu, nu mai vorbesc de cultul său post-revoluţionar, Olăreanu le-a avut după Revoluţie, e-adevărat în administraţia culturală). Dintre toţi, cel mai atipic rămâne Tudor Ţopa, scriitor născut la Cernăuţi, la acea vreme în Regatul României (n-am spus la momentul respectiv, dar şi Leonid Dimov era născut, cam în aceeaşi vreme, în Ismail, oraş despre care acum românii nici nu mai ştiu unde se află; de, Regatul României a fost mare, la vremea lui!). A debutat cu o povestire în revista „Luceafărul“ în anul 1968 (fix când împlinea 40 de ani!), dar a publicat, de-a lungul vieţii, doar două cărţi: „Încercarea scriitorului“ (1975) şi „Punte“ (1985), ambele reeditate după Revoluţie, la Paralela 45. În rest, tăcere, doar o sporadică activitate de traducător. L-am prins încă, pe vremuri, îl vedeam la legendara de-acum terasă de la Muzeul Literaturii Române, unde multă vreme „şezum şi plânsem“: „un domn bătrân, cu aripi uriaşe“, posesor al unui tragism şi al unei tristeţi infinite, venea însoţit de soţia lui. S-a stins în 2008, puţin după ce împlinise 80 de ani.
Repere bibliografice esenţiale:
- Tudor Ţopa, Încercarea scriitorului, Cartea Românească, 1975; ed. a II-a: Paralela 45, 2001, col. „Şcoala de la Târgovişte“
- Tudor Ţopa, Punte, Cartea Românească, 1985; ed. a II-a: Paralela 45, 2002, col. „Şcoala de la Târgovişte“
- Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, 1999, seria Tratate/Referinţe
7. Florin Pucă (1932-1990)
Prin Florin Pucă (foto dreapta: autoportret) ne întoarcem în zona oniristă, Dimov-Ivănescu, de care ne îndepărtasem puţin. Deşi la bază el este artist plastic (afirmat, în primul rând, ca grafician), apare totuşi la secţiunea „literatură“, pentru că, pe lângă că a publicat şi ca poet propriu-zis, principala sa activitate a fost ilustrarea volumelor colegilor săi literari de generaţie (şi de „boemă“). Două cărţi poartă efectiv semnătura lui Pucă pe copertă: „Eleusis (carte spectacol)“ (Cartea Românească, 1970), semnată Florin Pucă şi Leonid Dimov, şi „Amintiri“ (Cartea Românească, 1973), semnată Mircea Ivănescu, Florin Pucă şi Leonid Dimov, evident acestea bucurându-se şi de ilustraţia artistului (copertă şi interior). Genialul Pucă (spun asta pentru că a reuşit, într-adevăr, să-şi creeze o linie şi un stil unice, un univers propriu, recognoscibil de la o primă privire; din generaţia actuală, ca valoare a liniei, mi se pare că îi poate sta alături doar un Ion Barbu) a lăsat însă în urmă ilustraţia volumelor a numeroşi autori congeneri, dintre care îi menţionăm pe: Leonid Dimov (capodopera „Carte de vise“, EPL, 1969, de exemplu, cu copertă şi ilustraţii de interior, plus „Spectacol“, C.R., 1979, copertă şi desene, ambele adevărate bijuterii grafice, veritabile cărţi-obiect, de dimensiuni ieşite din comun), Teodor Pâcă (nume asupra căruia vom reveni), Marin Sorescu („Tinereţea lui Don Quijote“, 1968), Nichita Stănescu, Petre Stoica, Mircea Micu, Ion Băieşu, Gheorghe Pituţ, Modest Morariu, Matei Călinescu („Semn“, 1968), Mircea Dinescu („Elegii de când eram mai tânăr“, 1973), dar şi a unei cărţi precum „Istoria culturală a prostiei omeneşti“ (autor Ráth-Végh István, Editura Ştiinţifică, 1969). Activitatea sa mai cuprinde: diverse expoziţii personale de caricatură şi desen în Bucureşti şi în ţară, grafica filmului de animaţie „Cale lungă“ (1976, scenariul şi regia: Adrian Petringenaru; Pucă primeşte Premiul ACIN pentru plastica acestui film, ca şi Premiul I la Festivalul naţional „Cântarea României“, ha ha, şi Diploma de onoare la Festivalul din Salonic) şi apariţii ca „actor“ în câteva filme de cinema („Mere roşii“, „Toate pânzele sus“, „Iancu Jianu haiducul“). Principală este însă „activitatea“ sa în boemă, una legendară acum, dar, cum n-am prins acele vremuri, dificil de documentat în prezent şi care trebuie reconstituită din diverse surse disparate. Modest Morariu, un alt personaj legendar (scriitor şi director al editurii Meridiane), i-a dedicat un album-monografie, publicat la Editura Meridiane în 1974. În anul 1992, Florence Pucă-Mănăiloiu, soţia artistului, a înfiinţat Fundaţia Pucă în apartamentul lor din Şoseaua Giurgiului.
Repere bibliografice esenţiale:
- Leonid Dimov, Carte de vise (ilustraţii de Florin Pucă), EPL, 1969
- Florin Pucă. Leonid Dimov, Eleusis (carte spectacol), Cartea Românească, 1970
- Mircea Ivănescu. Florin Pucă. Leonid Dimov, Amintiri, Cartea Românească, 1973
- Leonid Dimov, Spectacol (copertă şi desene: Florin Pucă), Cartea Românească, 1979
- Modest Morariu, Florin Pucă (Album), Meridiane, 1974
- Dan Eugen Pineta, Florin Pucă (Album), Meridiane, 1986 (prefaţă de Fănuş Neagu)
8. Teodor Pîcă (1928-1978)
Este născut la Ploieşti (ca şi, desigur, Nichita Stănescu) şi, ca o primă ironie a sorţii, chiar în data de 1 ianuarie. Deşi pe volumul de poezii din 1970 (singurul, de altfel) apare grafiat Pîcă, se pare că îi plăcea să-şi scrie numele Pâcă: „noi îi ortografiem numele cu «â» din «a», cum şi-l scria când l-am cunoscut“, scria George Astaloş. Este personajul cel mai obscur al „boemei“ artistice bucureştene din perioada care ne interesează. Biografia sa este extrem de neclară, din moment ce se pare c-ar fi trecut şi pe la... Institutul „Maxim Gorki” (prin 1949). Este exclus, pe la acea vreme, din PMR, datorită unor păreri „revizioniste“ (whatever that means). Lucrează ca impiegat, profesor suplinitor, sortator de piei într-o tăbăcărie, vopsitor, zugrav, electrician, iar la Medgidia este o perioadă antrenor de box. Este supranumit „alesul boem al Bucureştiului“ (caracterizarea îi aparţine poetului Cezar Ivănescu; atenţie, a nu se confunda cu Mircea Ivănescu), fiind apropiat de grupul boemilor singaporeni (de la Singapore, o cârciumă aflată într-un subsol din Piaţa Rosetti, transformată mai târziu în Peştera); îi mai menţionez, în acest context, pe scriitorii: Tudor George (supranumit Ahoe, după salutul pe care-l adresa astfel cu regularitate), Virgil Mazilescu (tratat pe larg mai sus), George Astaloş. Şi el a jucat, episodic, în câteva filme („Păcală“, „Muşchetarul român“, „Prin cenuşa imperiului“, „Toate pânzele sus“, „Ecaterina Teodoroiu“ – deşi am impresia că rolurile lui ar putea fi „amestecate“ pe site-uri cu cele ale lui Pucă). Important este însă volumul lui de poezii, singurul publicat în timpul vieţii, legendar şi intruvabil în prezent: este intitulat simplu „Poezii“ (ed. Eminescu, 1970; 66 de pagini, format 17x17 cm), fiind reeditat, în 2000, de George Astaloş, sub titlul „Scurtă despărţire (Integrala lirică)“, cu o prefaţă a acestuia purtând titlul „Damnatul unei generaţii rătăcite“. Ca un fapt divers bizar, să mai spunem şi că „a scris şi un roman, neterminat şi fără titlu, pe o fâşie de hârtie de telex“ (Urmuz likes this). Pîcă (sau Pâcă, as you like it) închide, de fapt, multe dintre firele despre care-am vorbit până acum. Volumul său de poezii (ca şi reeditarea din 2000, de la Tritonic) este ilustrat cu desene de nimeni altul decât Florin Pucă, şi se pare că într-un mod genial, graficianul depăşindu-se pe sine însuşi. Iar în ce priveşte legăturile sale cu Leonid Dimov, acestea sunt mai mult decât evidente, din moment ce a fost căsătorit cu Ana-Marina Voiculescu (Voinescu, după alte surse; este viitoarea soţie a lui Leonid Dimov, sub numele de Marina Dimov), cu care a avut o fiică, Ileana (născută în 1957). Mariajul acesteia cu Dimov se produce în 1959 (este cea de-a doua soţie a lui Dimov, prima fiind Lucia Salam, cu care are prima fiică, Tatiana, născută în 1952), iar mica Ileana Pâcă este înfiată de cuplu, devenind cea de-a doua fiică a lui Dimov. Cea de a doua soţie a poetului boem a fost Mariana Oprean Pîcă.
Repere bibliografice esenţiale:
- Teodor Pîcă, Poezii (ilustraţii de Florin Pucă), Eminescu, 1970
- Teodor Pîcă, Scurtă despărţire (Integrala lirică) (desene de Florin Pucă), Tritonic, 2000 (îngrijire şi prefaţă: George Astaloş)
Literatură populară/paraliteratură
Nota bene: Denumirea de „literatură populară“ pentru ceea ce urmează este doar una convenţională (pentru a o separa puţin faţă de mainstream) şi puţin ironică, din moment ce, după cum se va vedea, mulţi dintre autori au produs nişte capodopere certe, cel puţin de nivelul multora dintre cei trataţi mai sus (la literatura mainstream). (Valabil mai ales pentru Iordan Chimet, care, deşi romanul său a fost considerat, de comentatori ulteriori, ca fiind unul fantasy, a activat exclusiv în mainstream, fiind chiar un personaj-cheie al acestuia; îmi place însă să-l „înnobilez“, după părerea şi gustul meu, menţionându-l la literatura de gen.)
1. Leonida Neamţu (1934-1992)
Leonida Neamţu este unul dintre cazurile cele mai atipice şi bizare din istoria literaturii române, posesor al unei opere unice şi inclasabile. S-a născut la Soroca, în interbelic (apropo de Regatul României, de care vorbeam mai devreme), iar familia sa a ajuns în România actuală, la fel ca în cazul multor altora, în urma refugiului de după cedarea Basarabiei din 1940. Îşi va lega însă toată viaţa de Cluj-Napoca, oraş în care se va stabili în anii ’50 şi nu-l va mai părăsi până la moarte. Debutează la începutul anilor ’60 cu (puţină lume ştie) două plachete de poezie: „Cântecul constelaţiei“ (1960, colecţia de debut „Luceafărul“) şi „Ochii” (1962), pentru ca din 1964 să treacă la proză („Toporul de argint“) şi să publice exclusiv romane şi proză scurtă. Iniţial, acestea sunt mainstream pentru tineret („Întoarcerea focului“) şi de aventuri, ulterior pare a se cantona pe genul poliţist şi este „înseriat“ şi catalogat ca atare, opera sa este însă mult mai vastă şi mai diversă, inclusiv ca gen (un volum SF, de exemplu: „Blondul împotriva umbrei sale“, apărut în anii ’70 în colecţia „Fantastic Club“ a editurii Albatros), culminând cu romanele mainstream (dacă mai are sens acest cuvânt, când e vorba de LN) şi experimentale de la Dacia (editura de stat clujeană) din anii ’80 („Legenda cavalerilor absenţi“, „Orhidee pentru Marifelis“). Cărţile sale (finalmente, în număr de 34, până la „Sferele infinitului“, Dacia, 1990) apar, aparent „pe bandă rulantă“, în toate colecţiile de „literatură populară“ ale vremii: „Aventura“ (Tineretului şi Albatros), „Cutezătorii“ (idem), „Clubul temerarilor“ (Tineretului), „Sfinx“ (Militară), „Fantastic Club“ (Albatros), „Scorpionul“ (Dacia). Important este însă întotdeauna stilul cărţilor, bizar, de tip suprarealist („dicteu automat“) şi experimental, plin de aluzii livreşti şi de jocuri textuale, de ironie şi sarcasm, care-l apropie pe Neamţu de prozatorii experimentali şi de tardomodernism. Am găsit un singur critic literar „serios“ care să se ocupe de opera scriitorului, şi anume Petru Poantă, în pasajul următor: „Începând cu Toporul de argint din 1964, Leonida Neamţu devine unul dintre autorii de top ai genului poliţist şi ai romanului de aventuri în genere. Publică, în ritm alert, volum după volum, cu tiraje de zeci de mii de exemplare, astfel încât, în 1990, când îi apare ultima carte, opera sa numără vreo treizeci de titluri. Format în ambianţa revistei «Steaua», deprinsese o mentalitate de scriitor profesionist, susţinută de un talent indiscutabil. Deşi circumscrisă în bună parte genului ca atare, proza sa nu este una de divertisment propriu-zisă. De la un moment dat, nici măcar convenţiile canonice ale acestui tip de literatură nu le mai respectă integral.
Prozatorul este în fond un fantezist ingenios, cu plăcerea ludicului, a parodicului sau a umorului absurd. Naraţiunile sunt adeseori încântătoare prin nonconformismul lor ori prin referinţele ironice la diverse modele livreşti. Dar scrie, deopotrivă, şi în registru grav, cu un realism de descendenţă comportamentistă, gen Hemingway“.
Primul meu contact cu Leonida Neamţu, am mai povestit, a fost cu broşura „Acolo unde vântul rostogoleşte norii“ (pe la începutul seriei „Clubul temerarilor“; aveam un singur volum, doi-ul, din cele două!) – o fascinantă aventură, în timpul WWII, a Blondului, personajul-fetiş al autorului –, lăsată, alături de alte câteva numere iniţiale din colecţie, de un unchi prin casă (eram mic, proaspăt „cititor“, şi le-am devorat febril pe toate). A urmat, la început de adolescenţă, „Strania poveste a Marelui Joc“ (colecţia „Scorpionul“, aşadar, aparent, o carte poliţistă), făcută cadou, de ziua mea, de un prieten de familie; m-a contrariat şi intrigat mult, pentru că nu am înţeles nimic (nu prea aveam încă noţiuni de... tardo-modernism!), dar am simţit că „trebuie să fie ceva acolo“. La sfârşit de adolescenţă, înainte să plec în armată, mi-am cumpărat şi am citit „Curbura dublă a infinitului“ (Junimea, 1988), care „m-a dat pe spate“; în sfârşit, înţelegeam structura barocă, barochistă mai exact, a autorului, eu descoperind la acea vreme, în mod fascinat, structura barocă a lumii, arborescentă în esenţa sa („Rockul baroc“ de la Pro Musica era albumul meu preferat etc.). În armată, am găsit prin colţuri uitate şi am „devorat“, uneori în câte o singură noapte, titluri ca „Moartea ca o floare de «nu-mă-uita»“ sau „Orhidee pentru Marifelis“. Pe tarabele postrevoluţionare cu cărţi, „ocheam“ fiecare titlu din opera care părea nesfârşită a lui Leonida Neamţu etc. etc. Mi-ar fi plăcut să-l cunosc, cum am mai zis, şi să aflu personal, de la sursă, „ce era în mintea lui“. Cum asta nu se mai poate, ne rămân, pentru a-l „cunoaşte“, cărţile lui, cele 34, pe care – în afară de cele două plachete de poezie menţionate şi de „Celălalt prezent“ (Tineretului, 1965) – am reuşit în prezent să mi le achiziţionez pe toate. Nb: Nu există aici, ca şi la următorii autori trataţi, „repere bibliografice“, pentru că toate titlurile lor literare sunt importante în egală măsură şi, din păcate, nu există titluri semnificative – cărţi sau articole – care să comenteze pertinent, să trateze în mod critic, opera lor.
2. Vladimir Colin (1921-1991)
Sunt mulţi autori de science-fiction românesc absolut remarcabili, atât în generaţia lui Colin, cea „de aur“: Adrian Rogoz, Victor Kernbach, Sergiu Fărcăşan, Ovid S. Crohmălniceanu etc., cât şi în cea optzecistă, aşa-numitul „noul val“ (Mihail Grămescu, căruia îi vom dedica un articol separat). L-am ales însă pe Vladimir Colin, pentru că acesta se exprimă în mai multe genuri şi domenii, şi în toate este de domeniul excepţionalului (câteodată producând chiar adevărate capodopere): basme, SF, fantasy, proză fantastică, literatură pentru copii, poeme, chiar şi în romanele proletcultiste cu care îşi începe cariera („Soarele răsare în Deltă“, „Cormoranul pleacă pe mare“, „Întoarcerea pescăruşului“, piesa de teatru “Torpilorul roşu”). Asta dincolo de farmecul său personal indicibil, dar care, cum nu am avut şansa să-l întâlnesc personal, cu greu mai poate fi reconstituit. Ca toţi colegii săi menţionaţi mai sus (cu greu am reuşit să găsesc autori de SF importanţi, mă refer la cei afirmaţi în anii ’50-’60, care să fie de origine pur românească; culmea, unul din aceştia este chiar Hobana), Colin era de origine evreiască, fiind născut în Bucureşti (chiar de 1 Mai, cu câteva zile înainte de înfiinţarea „oficială“ a PCR, ha ha) – părinţii săi se numeau Lazăr Colin şi Ella Pauker (el însuşi purta de fapt numele de Jean, schimbându-şi-l în Vladimir, probabil, din admiraţie pentru Lenin).
A fost căsătorit, la o vârstă fragedă pentru amândoi, cu o altă evreică, mult mai celebră şi mai mainstream, gălăţeanca Nina Cassian (dovadă că s-a făcut şi-un film cu şi despre ea, „Distanţa dintre mine şi mine“, ceea ce Vl. Colin nu a avut şi nu va avea niciodată onoarea). Aceasta îmi povestea într-un interviu cum, în early 40s, împărţea manifeste comuniste împreună cu tânărul său soţ şi iubit, „pătrunsă“ de un vis care mai târziu îl va transporta şi pe Martin Luther King („I had a dream“). Cea de-a doua soţie a lui Colin şi marea sa iubire a fost graficiana Marcela Cordescu (sora Floricăi Cordescu, la rândul ei graficiană şi soţia lui Eugen Jebeleanu, şi aceasta o poveste de dragoste încheiată tragic), care îi va ilustra mare parte dintre cărţile importante. Îi va dedica, după stingerea din viaţă a acesteia, volumul de poeme „Şase brăţări pentru gleznă“. Aşadar, Vladimir Colin se află aici nu pentru că ar fi fost un personaj underground (după stabilizarea sa în zona literaturilor de gen, devine un personaj influent: animator – ca şi colegul său Adrian Rogoz, acesta unul de excepţie –, traducător şi autor de antologii etc.), ci pentru că întregul tip de literatură de care s-a ocupat este neglijat şi expediat rapid de către critica „oficială“, taxat în mod grăbit drept „literatură de consum“ (vezi cazul tipic al unui altfel influent Manolescu; Nicolae, nomina odiosa, nu Florin, pentru că acesta din urmă chiar şi-a adus nişte contribuţii esenţiale la gen), chiar dacă, cum spuneam, acesta poate produce veritabile capodopere, de talia celor din mainstream, cum este cazul, cu asupra de măsură, al lui Colin.
Să recapitulăm cele mai importante cărţi ale scriitorului, „pe căprării“ (genuri): basme („Basme“ şi „Basmele Omului“, ediţiile princeps în anii ’50, ilustrate de Marcela Cordescu), SF (volumele de povestiri „Dinţii lui Cronos“ şi „Capcanele timpului“ – acesta conţinând miniromanul-capodoperă „Divertisment pentru vrăjitoare“ –, romanele „Pentagrama“ şi „Babel“), fantasy-ul istoric „Timp cu călăreţ şi corb“ (despre Negru-Vodă) şi fantasy-ul mitologic „Grifonul lui Ulise“, proză fantastică (două volume de povestiri: „Un peşte invizibil“ şi „Imposibila oază“, secvenţe cu Ilarion, personajul arhetipal al autorului din acest volum), literatură pentru copii („Zece poveşti pitice“, „Poveşti de buzunar“, volumul de popularizare „Povestea scrisului“, volumul-poem „Xele, motanul din stele“). Cartea sa cea mai inclasabilă rămâne „Legendele ţării lui Vam. O mitologie a omului“ (ediţie princeps în 1961, cu ilustraţii de Marcela Cordescu), unde Colin creează o uluitoare mitologie originală, „de la A la Z“ (sub pretextul pseudo-descoperirii în Dobrogea a unor „tăbliţe de argilă“); o veritabilă capodoperă, dincolo de mesajul său asumat ateist (comun însă şi altor producţii de excepţie ale epocii, aparţinând lui Colin sau altor colegi ai săi; e.g., „Luntrea sublimă“, de Victor Kernbach, chiar şi „Legendele Olimpului“, aş spune, de Al. Mitru), de victorie a Omului asupra naturii şi zeilor potrivnici.
Citeşte şi: Eu şi Nina Cassian – interviurile mele cu poeta stabilită în SUA
3. Iordan Chimet (1924-2006)
Iordan Chimet este una dintre figurile-cheie ale vieţii culturale româneşti postbelice, afirmat în numeroase domenii literare şi eseistice, posesor al unui număr uriaş de prieteni şi admirat de foarte multe persoane, din păcate intrat într-un oarecare con de umbră după stingerea sa din viaţă, acum, iată, deja 14 ani. Am avut privilegiul să-l cunosc şi să-i fiu aproape în ultimul an de viaţă, momente despre care am mai scris, ceea ce mi-a oferit amintiri de neuitat şi mă va face să-i păstrez o amintire statornică. Activitatea sa a fost una extrem de variată şi îndelungată.
„Pentru a riposta nebuniei ideologice a regimului comunist – faţă de care, între 1945 şi 1948, s-a împotrivit făcând parte din asociaţia clandestină «Mihai Eminescu» –, scriitorul Iordan Chimet a ales, după 1966, calea publicării unor cărţi atipice, realizate cu migală şi inspiraţie, a căror subversivitate reală era greu de depistat de cenzura vremii.
Subtilitatea stilistică a poemelor din «Exil» şi «Lamento pentru peştişorul Baltazar» sau a romanului «Închide ochii şi vei vedea Oraşul» – un fel de «Alice în Ţara Minunilor» scris într-o combinaţie de stiluri, de la cel medieval-cronicăresc până la cel sadovenian –, «Eroi, fantome, şoricei» (eseu despre cinemaul popular american), «Antologia inocenţei» sau albumele monografice despre grafica nord-americană şi plastica latino-americană sunt printre cele mai interesante exemple ale unei reale «rezistenţe prin cultură» în epoca totalitară“, scriam în articolul dedicat scriitorului. Totodată, Iordan Chimet a avut un scriam. Chimet mi se pare exemplul maxim, extrem de underground, pentru că, deşi a avut o activitate editorială constantă şi de prim-plan, influenţa sa a fost una subterană (implicit opusă rigorismului comunist, anti-totalitară în esenţă) şi fertilă, atât prin prieteniile literar-culturale despre care vorbeam, cât şi prin sprijinul şi încurajarea acordate tinerilor artişti. În concluzie,
„cărţile lui Iordan Chimet sunt printre cele mai fascinante şi interesante apariţii editoriale ale perioadei comuniste, iar valoarea operei sale propriu-zis literare este dincolo de orice îndoială.
Din nou paradoxal, însă, diversitatea preocupărilor pe care autorul le-a manifestat – proză şi poezie, a căror subtilitate era de multe ori deghizată sub eticheta «literaturii pentru copii», realizarea memorabilelor sale antologii, eseuri despre cinema şi arta plastică, eseistica post-decembristă asupra chestiunilor de istorie culturală şi politică românească etc. – face dificilă încadrarea sa într-o «căsuţă» anume, sfidează comoditatea criticilor şi istoricilor literari“. De-aici, posibilitatea încadrării unora dintre operele sale în „căsuţele“ literaturii de gen, „para-literaturii“: romanul fantasy/pentru copii&tineret „Închide ochii şi vei vedea Oraşul“, poezie pentru copii („Lamento pentru peştişorul Baltazar“ sau „Câte-o gâză, câte-o floare, câte-un fluture mai mare“, volum cu ilustraţii de Lena Constante).
Repere bibliografice esenţiale:
- Iordan Chimet, Închide ochii şi vei vedea Oraşul (roman), Ion Creangă, 1970 (copertă de Sabin Bălaşa); ed. a II-a: Eminescu, 1979, col. „Biblioteca de proză română contemporană“; ed. a III-a: sub titlul „Împreună cu Elli în Imaginaria“, conţine continuarea scrisă de autorul german Michael Ende – „Povestea saltimbancilor“ – şi „Scrisori printre gratii Ende-Chimet“, Univers, 1999, col. „Juventus“
- Iordan Chimet, Cele 12 luni ale visului. Antologia inocenţei, Ion Creangă, 1972
- Iordan Chimet, Scrisori printre gratii (corespondenţă), Universal Dalsi, 2004
- Iordan Chimet, Cartea prietenilor mei (eseuri), Universal Dalsi, 2005
- Iordan Chimet, Cartea prietenilor mei, vol. II: Căderea cortinei (eseuri şi corespondenţă), Universal Dalsi, 2006 (dedicat prieteniei cu scriitorul Camil Baciu şi inginerul Gheorghe Ursu; volum îngrijit de Andrei Ursu, fiul acestuia din urmă)
Citeşte şi:
Iordan Chimet, prietenul de departe
Simona Nistor-Vianu – avangarda ca supravieţuire
4. Camil Baciu (1926-2005)
Camil Baciu era, pe parcursul deceniului şapte (anii ’60), autorul unor povestiri hard SF remarcabile (majoritatea cuprinse în culegerile „Revolta creierilor“, 1962, „Planeta cubică“, 1964, şi „Maşina destinului“, 1966), nici mai bune, nici mai rele decât ale colegilor săi de generaţie. Irumpe însă, spre finalul decadei, cu un roman surprinzător: „Grădina zeilor“ (1968), una dintre cele mai valoroase cărţi din întreaga literatură română. Este o veritabilă capodoperă literară, care, deşi apare în colecţia de SF (cea cu triunghi) a Editurii Tineretului, mai are foarte puţin de-a face cu genul, este de fapt o nesfârşită carte-poem, despre destinul unei familii gălăţene (Galaţiul fiind oraşul natal al autorului, după cum vom vedea) în secolul XX, avatarurile unei serii de fraţi aflaţi permanent în confruntare cu nemilosul baron Droitdieu, aparent cu toţii de origine extraterestră (metaforă străvezie a lui Dumnezeu-Tatăl, Iehova, pe când „zeii“ adevăraţi sunt cei din grădina casei din Galaţi – asta dacă vrem să decriptăm neapărat un eventual mesaj ateist al cărţii, cum spuneam mai sus). Soarta a făcut însă ca, la scurtă vreme, Camil Baciu să se exileze din România, în Franţa mai întâi, la sfârşitul anilor ’60, aşa că (la fel ca şi în toate celelalte cazuri de acest fel, Sergiu Fărcăşan fiind un altul), conform uzanţelor oficiale ale epocii, cărţile sale au fost retrase din biblioteci (trecute la „fondul secret“, de fapt), iar numele său nu a mai fost pomenit pe nicăieri, practic peste acesta aşternându-se tăcerea timp de peste 20 de ani. Aflasem de carte, dintr-o menţiune elogioasă într-un text al lui CTP (care-o considera „una dintre cele mai bune cărţi din întreaga literatură română, nu numai cea SF“), astfel încât, când am zărit-o pe una dintre tarabele postrevoluţionare, am cumpărat-o pe loc şi am citit-o imediat, cu maximă încântare şi delicii. Nu puteam însă să aflu nici un amănunt despre autorul „misterios“, şi asta timp de ani întregi; nici măcar o discuţie cu Valentin Nicolau, creatorul şi directorul editurii Nemira (în al cărei plan iniţial editorial se afla cartea), nu m-a ajutat: acesta mi-a spus că nu poate afla unde s-a stabilit autorul (de, internetul nu exista încă, în acei îndepărtaţi ani), prin urmare nu poate reedita cartea, pentru că nu poate obţine drepturile de autor. Totul s-a lămurit – dar, din păcate, prea târziu – la prima discuţie cu Iordan Chimet, la începutul lui decembrie 2005. „Camil Baciu a fost cel mai bun prieten al meu“, mi-a spus, îndurerat, scriitorul. Se stinsese, însă, din viaţă chiar în acel an, în luna aprilie. Fusese o frumoasă prietenie a unui trio de gălăţeni, născuţi cam în aceiaşi ani interbelici ai deceniului 3: Chimet, Nina Cassian (nume la naştere Renée Annie Cassian, 1924-2014; doar nouă zile se află între datele de naştere ale lui Chimet şi a ei) şi cu puţin mai micul Camil Baciu (Don Camillo, cum îi spuneau prietenii acestuia, şi fiica traducătorului I. Cassian-Mătăsaru erau de origine evreiască, Chimet nu). Îl întrebasem de Baciu (toţi cei pe care-i întrebasem până atunci se gândeau, dacă ştiau, la hawaiianul Ştefan Baciu, la origine braşovean) pentru că, sesizasem, atât „Închide ochii şi vei vedea Oraşul“ al lui Chimet, cât şi „Grădina zeilor“ sunt mari romane ale Galaţiului (oraşul-port de la Dunăre este modelul Oraşului din cartea gălăţeanului Chimet, neprecizat, arhetipal, dar cu un parfum atât de „moldovenesc“, iar în romanul lui Camil Baciu localizarea acestuia este explicită, fiind descrise numeroase locuri şi străzi reale, chiar dacă multe dispărute din interbelic până acum – Galaţiul fiind unul dintre oraşele româneşti cele mai distruse, atât de WWII, cât şi de nebunia „modernizatoare“ comunistă). În scurt timp, din nefericire, Iordan avea să se alăture prietenului său dispărut (Cassian, stabilită demult în SUA, avea să urmeze acelaşi drum peste alţi opt ani, în 2014).
Volumul al doilea din „Cartea prietenilor mei“ a lui Chimet, apărut post-mortem, se ocupă tocmai de prietenia dintre Iordan Chimet, Camil Baciu şi inginerul Gheorghe Ursu (1926 – zece zile între datele de naştere ale lui şi a lui „Don Camillo“ –, Soroca, Basarabia, Regatul României; se mută însă din 1941 la Galaţi, de unde era originar tatăl său; mama sa era de origine evreiască – asasinat de Securitatea comunistă în 1985) şi a fost îngrijit de Andrei Ursu, fiul celui din urmă (conţine eseurile lui Chimet şi corespondenţa schimbată între cei trei). Să spunem doar că cei trei, Iordan Chimet, Camil Baciu şi Gheorghe Ursu, au activat împreună, în timpul liceului din Galaţi (prima jumătate a anilor ’40), într-un grup anti-nazist, de orientare antiantonesciană (da, aceiaşi ani în care Nina Cassian şi Vladimir Colin împărţeau manifeste comuniste, ca-n „Eroii nu au vârstă“). Erau, aşadar, un fel de (posibil model pentru) Andrei Sabin, eroul din romanul „Străinul“ al lui Titus Popovici. Comunismul avea însă să le „mănânce ficaţii“ tuturor, mergând până la eliminarea fizică a lui Gheorghe Ursu (acesta fusese exclus din partid chiar din 1950 pentru nonconformism, asta după înscrierea sa benevolă în UTC încă din iunie 1944).
Repere bibliografice esenţiale:
- Camil Baciu, Grădina zeilor, Ed. Tineretului, 1968, col. SF („cu triunghi“); ed. a II-a: ed. FCR, 2001; ed. a III-a: Nemira, 2014, col. „Nautilus“, seria „Maeştrii SF-ului românesc“
- Iordan Chimet, Cartea prietenilor mei, vol. II: Căderea cortinei (eseuri şi corespondenţă), Universal Dalsi, 2006 (dedicat prieteniei cu scriitorul Camil Baciu şi inginerul Gheorghe Ursu; volum îngrijit de Andrei Ursu, fiul acestuia din urmă)
Citeşte şi: Eu şi Nina Cassian – interviurile mele cu poeta stabilită în SUA
Muzică
1. Dorin Liviu Zaharia (1944-1987)
E greu de reconstituit acum traiectoria, personalitatea şi influenţa uriaşă a acestui muzician extrem de înzestrat, alintat de prieteni „Chubby“ sau „Ciabi“ (după asemănarea cu cântăreţul american de rock and roll Chubby Checker, de care eu personal nu am auzit decât în acest context). „Chubby“ a fost o personalitate enciclopedică, de tip renascentist, interesat de cât mai multe domenii ale cunoaşterii, unul dintre aceia care doar accidental se opresc asupra unui domeniu artistic mai „la modă“, cum e cinemaul sau muzica folk şi rock, în cazul lui. A activat cu formaţia sa Olympic ’64 şi a lăsat în urmă, totuşi, compoziţiile sale „Vinovaţii fără vină“ şi „Bradu-i brad fără topoare“, precum şi prelucrarea „Ploaia care va veni“, preluate după aceea de numeroşi interpreţi (în primul rând de prietenul său, Florian Pittiş, pe vremea când cânta cu Pasărea Colibri). A fost prieten cu Ioan Petru Culianu (de unde îi vine înclinaţia spre studii mitologice şi religioase indiene, transpuse pe pământ românesc, cu câţiva ani înainte de voga acestora în Occident, adusă de The Beatles, de altfel). Operele sale rock, „Decameronul focului alb“ şi „Karma-KaliYuga“, reprezentate împreună cu Olympic ’64 pe scena Sălii Palatului, în primele două ediţii ale Festivalului Club A (1969 şi 1971), s-au pierdut, devenind legendare; există o singură înregistrare audio în Electrecord cu vocea lui Dorin Liviu Zaharia (alături de Olympic), single-ul „Cîntic de haiduc / Ziua bradului de noapte“, cu cele două melodii (vagi prelucrări folclorice) pe cele două feţe ale mini-discului. Mai există însă o posibilitate de a-l cunoaşte pe Zaharia şi de a-i auzi vocea (inconfundabilă), acesta fiind şi compozitor de muzică de film (precum şi pentru teatru TV), aşadar pe coloana sonoră a unor filme regizate de Dan Piţa („Nunta de piatră“ – unde şi apare ca actor, în segmentul regizat de Piţa „La o nuntă“, în rolul flaşnetarului –, „Duhul aurului“, „Filip cel bun“, „Tănase Scatiu“), Iulian Mihu (capodopera „Lumina palidă a durerii“, din 1979-80), Ioan Cărmăzan („Ţapinarii“ şi „Lişca“).
Sunt multe de spus despre acest personaj fascinant şi complex, reprezentant tipic al underground-ului artistic despre care vorbesc. Din fericire, de câţiva ani există, apărută la Editura Eikon, cartea care strânge laolaltă toate textele şi lucrurile (fotografii, partituri etc.) rămase de la Dorin Liviu Zaharia, „Anarhetipul sau... un frate tânăr“ (sub îngrijirea lui Doru Ionescu), care se adaugă paginilor mai vechi din „Timpul chitarelor electrice“ ale acestuia.
Repere bibliografice esenţiale:
- Dorin Liviu Zaharia, Anarhetipul sau... un frate tânăr, Eikon, 2017
- Doru Ionescu, Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR (vol. I), Humanitas Educaţional, 2005
2. Nicu Vladimir (1950-1995)
În mod ciudat, numele lui Nicu Vladimir este chiar şi mai obscur decât cel al lui Dorin Liviu Zaharia. A absolvit artele plastice (pictură), dar a activat exclusiv în domeniul muzicii folk. E posibil ca lipsa sa de notorietate să fie cauzată şi de neparticiparea la mascarada epocii numită Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu, de unde, după o scurtă perioadă ca membru, se retrage, odată cu mutarea grupării pe marile stadioane şi politizarea tot mai accentuată a mişcării, transformarea sa într-un mijloc de propagandă; din păcate, exemplul său nu a fost urmat şi de alţi colegi folkişti. Lipsesc, fiind extrem de rare, înregistrările audio cu Vladimir; piesa lui cea mai cunoscută, „Ce de lupi se înconjoară“, a fost preluată de prietenul său Florian Pittiş, pentru a o cânta împreună cu Pasărea Colibri (albumul „Cântece de bivuac“). Tot Pittiş este cel care, după moartea interpretului în 1995, se va căsători cu soţia acestuia, actuala Anda-Niculina Pittiş.
Nicu Vladimir şi Anda Pittiş. Calea Călăraşilor, Bucureşti, 1987
Din fericire, şi în acest caz avem o carte esenţială, de recuperare: „Lucrătorul ostenit“ (ed. Blumenthal, 2010, carte+CD), care strânge laolaltă toate înregistrările audio şi tot ceea ce a rămas printre hârtiile muzicianului (poeme, desene, foto, partituri etc.). Volumul se datorează în exclusivitate muzicianului timişorean Daniel-Sivian Petre (fondator şi membru al legendarelor trupe Survolaj şi Chin, la rândul său un scriitor remarcabil), care – în momentul (târziu) în care a aflat despre trecerea pe pământ a lui Nicu Vladimir – a contactat-o pe Anda Pittiş, a obţinut acordul acesteia şi a îngrijit această apariţie-eveniment.
Repere bibliografice esenţiale:
- Nicu Vladimir, Lucrătorul ostenit (carte+CD), ed. Blumenthal, 2010 (ediţie îngrijită de Daniel-Silvian Petre şi Emil Kindlein)
Nicu Vladimir şi Anda Pittiş
3. Valeriu Sterian (1952-2000)
Chiar dacă este departe de a fi un personaj underground, Valeriu Sterian se află aici tocmai pentru a semnala importanţa sa extraordinară ca muzician, pe toate planurile în care a activat (folk şi rock, chitarist, cântăreţ sau compozitor), faptul că are o operă constituită şi majoră, în ciuda scurtei sale treceri pe pământ (nici 48 de ani). Vali Sterian a încarnat ca nimeni altul, pe tărâm românesc, idealul muzicianului angajat, protestatar în esenţa sa, atât (în mod paradoxal) în epoca comunistă (când reuşeşte să împace cerinţele epocii cu o prestaţie artistică de mare calitate, arătând că poate să facă muzică adevărată în acele condiţii), cât şi în implicarea sa civică de după Revoluţie, care-i face cinste. Îşi începe cariera încă de la terminarea liceului, cu duetul folk Vali şi Carmen. Albumele sale din epoca comunistă: „Antirăzboinică“ (folk, 1979), iar alături de Compania de Sunet, grupul său, „Veac XX“ (1982) şi „Nimic fără oameni“ (1989, acesta unul complet rock), sunt legendare. În 1990, alături de Cristian Paţurcă, este unul dintre cântăreţii de bază ai Pieţii Universităţii, fenomen în care piesa sa „Nopţi“, compusă încă din 1973, dar relansată în zilele Revoluţiei, transfigurează mase imense de oameni. Această angajare politică, declarat anticomunistă şi anti-Iliescu, a lui Vali Sterian conduce la trilogia sa de albume post-revoluţionare: „Vino, Doamne!“ (1991), „S-a votat Codul penal“ (1992) şi „Evenimentul zilei... şi altele“ (1994). Ceea ce s-a dovedit, din păcate, a fi ultimul său album, „Rugă“ (1998), marchează o reîntoarcere la folk. Incidentele nefericite din ultimii ani ai vieţii lui nu pot umbri o viaţă şi o operă de imensă strălucire.
„La noi, folkul nu putea să fie de protest, ca în alte ţări, din cauza regimului comunist. Doar trei oameni au reuşit să protesteze muzical: Mircea Florian, Nicu Vladimir şi Valeriu Sterian“,
scria jurnalista muzicală Teodora Ionescu.
Repere bibliografice esenţiale:
- Doru Ionescu, Timpul chitarelor electrice. Jurnal de călătorie în arhiva TVR (vol. I), Humanitas Educaţional, 2006
- Doru Ionescu, Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale, ed. Casa de pariuri literare, 2011
- Nelu Stratone, Rock sub seceră şi ciocan (Istoria rockului românesc, vol. 1/3, 1960-1989), ed. Hyperliteratura, 2016
Film
1. Mircea Săucan (1928-2003)
Pare paradoxal să vorbesc despre un cineast, deci prin definiţie activând în domeniul unei arte „populare“, ca fiind „underground“, dar este cu asupra de măsură cazul lui Mircea Săucan, şi aceasta din mai multe motive. Destinul lui Săucan îl reproduce, în linii mari, pe cel al unui Paradjanov român, artistul fiind, probabil, cel mai persecutat (dintre marii cineaşti) de către regimul comunist. Culmea este că, la începuturi, regizorul avea destule date pentru a fi un personaj confortabil sistemului proaspăt instalat în România: născut la Paris dintr-un tată român (Alexandru Săucan) şi o mamă evreică (Tereza Solomon) – părinţii săi se căsătoresc oficial după mutarea la Praga, pentru a se stabili în România în 1934 –, studiază regia la Moscova între 1948 şi 1952 (avându-l ca profesor, pentru scurt timp, chiar pe Eisenstein), iar iniţial este un sincer adept al comunismului „biruitor“ (nimic neobişnuit însă, avântul „revoluţionar“ mobilizându-i pe mulţi artişti în acei primi ani ai schimbării – mă refer la NEP-ul anilor ’20 în Rusia sovietică şi la anii ’40, cei ai antifascismului, la noi, românii). Devine însă rapid indezirabil, „prin calitatea artistică şi problematica nonconformistă a filmelor şi a prozei sale“ (într-adevăr, regizorul este şi semnatarul câtorva cărţi de literatură – „Camera copiilor“, Bucureşti, 1969, şi altele, apărute în exil la Tel Aviv sau, după Revoluţie, la Bucureşti –, obscure însă şi intruvabile). Principalul motiv al „rupturii“ dintre cineast şi culturnici este profundul nonconformism estetic al filmelor sale, vizibil încă de la debutul său în lungmetraj cu un film aparent „pe linie“, despre colectivizarea socialistă, „Când primăvara e fierbinte“ (1960, cu un excepţional Emil Botta, un alt mare personaj legendar şi „underground“, în sensul de subteran anticomunist, prin „rezistenţa“ prin estetic). Titluri ca „Ţărmul n-are sfârşit“ (1962, cu Marina Voica), „Meandre“ (1966, capodopera sa, după părerea mea) şi „Suta de lei“ (1973, film cu un destin nefericit, mutilat şi apoi interzis de cenzură, supravieţuind numai într-o copie „ciopârţită“, negativul fiind distrus, şi reconstituit recent digital dintr-un pozitiv salvat „ca prin minune“) – ultimele două cu tânărul Dan Nuţu, „rebelul“ cinematografului românesc al anilor ’60 – sunt perfect sincrone cu modernismul şaizecist de pe plan european al vremii, chiar în măsură mai mare decât experimentele stilistice ale mai tânărului Lucian Pintilie din acei ani („Duminică la ora şase“ şi „Reconstituirea“). Filmul „Meandre“ (cea mai experimentală peliculă, din cinematografia românească, a decadei anilor ’60, după părerea mea) este marginalizat şi nedifuzat, iar după „cazul“ nefericit cu „Suta de lei“ (filmul, după un scenariu de Horia Lovinescu, este contestatar şi anti-sistem în esenţa sa, iar acest lucru nu le-a scăpat culturnicilor comunişti) lui Săucan nu-i va mai rămâne, pe parcursul următorului deceniu, decât să realizeze filme documentare de scurtmetraj la Sahiafilm (îşi începuse astfel cariera, în anii ’50, cu titluri mai mult sau mai puţin banale) – vocaţia sa exprimentalistă irumpe însă, într-un film aparent banal şi conformist, de „protecţia muncii“, „bijuteria“ „Alerta“ (1967, mediumetraj documentar) –, iar în 1987 să emigreze în Israel (după şapte ani de şomaj impus de oficialităţi!), unde se va stinge la Nof HaGalil (mai vechiul Nazareth Illit / Nazaretul de Sus) în aprilie 2003, la scurtă vreme după împlinirea vârstei de 75 de ani.
Din fericire, şi în acest caz avem un „reper bibliografic“ esenţial: volumul „Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan“, semnat de Iulia Blaga, rezultat în urma unei solide documentări realizate de jurnalistă prin interviu direct cu cineastul, în acele ultime zile din 2002-2003 ale acestuia, unul dintre puţinele volume solide de filmologie din bibliografia românească; volumul a fost publicat de editura Hasefer în 2003 şi reeditat în variantă electronică pe site-ul LiterNet.ro, unde poate fi consultat şi în prezent. În final, îi mai adaug lui Săucan un alt cineast „underground“, in my opinion (nu că cei doi ar avea ceva în comun stilistic), pe Iulian Mihu: debutând împreună cu Manole Marcus cu filme esenţiale ale „dezgheţului“ post-stalinist din cinematografia românească (scurtmetrajul „La mere“ şi lungmetrajul „Viaţa nu iartă“), Mihu se va concentra, în deceniile următoare, spre filme din ce în ce mai experimentale, bizare şi nonconformiste (evident, deloc pe placul cenzorilor comunişti, chiar dacă regizorul nu a fost propriu-zis unul interzis sau marginalizat), culminând cu „delirul“ post-revoluţionar din filme precum „Flăcăul cu o singură bretea“ sau „Dublu extaz“.
Filme-cheie: Ţărmul n-are sfârşit (1962), Meandre (1966), Suta de lei (1973), Alerta (mediumetraj, 1967)
Repere bibliografice esenţiale:
- Iulia Blaga, Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan, Hasefer, 2003, Caietele culturale „Realitatea Evreiască“ nr. 13; disponibil aici, LiterNet, 2007 (citeşte şi: Marian Sorin Rădulescu despre carte; Alex. Leo Şerban despre carte; cuvânt înainte al Iuliei Blaga la ediţia electronică)
- Marian Sorin Rădulescu, Mircea Săucan – Geometrii poetice, ed. NOI Media Print, 2019, col. „CINEMAgrafia“
- Mircea Săucan, Camera copiilor, Editura pentru Literatură, 1969
- Mircea Săucan, David rege (scris în 1971), ed. Ara, 1991
- Mircea Săucan, Parastasul, ed. Ara, 1994
- Mircea Săucan, Colivia caută pasărea (Scrieri în proză), ed. ICR, 2007 (notă: conţine toate paginile de literatură, publicate anterior sau inedite, ale autorului); prefaţă: Leon Volovici, tabel biobibliografic: Iulia Blaga, coperta: Floarea Ţuţuianu
- Despre IULIAN MIHU, aşa cum a fost. Despre NOI, aşa cum suntem (carte-album foto, autori: Laurenţiu Damian şi Ana Marina Constantinescu, însoţeşte filmul documentar cu acelaşi titlu al acestora), Editura Video a Ministerului Culturii, 2009 (ediţie bilingvă română-engleză)
Citeşte şi: Emil Botta, măştile geniului
2. Alexandru Tatos (1937-1990)
Iarăşi, pare ciudat să-l introduc aici pe Alexandru Tatos, unul dintre cei mai importanţi cineaşti ai generaţiei ’70, căreia-i aparţine prin debutul în acel deceniu destul de fast pentru arta românească. Numai că voga imensă a lui Alexandru Tatos este una postrevoluţionară, şi mai ales printre tinerii cineaşti şi teoreticieni, care-l consideră pe regizor unul dintre principalii precursori din epoca comunistă ai realismului cinematografic al generaţiei „noului val“ (Noul Cinema Românesc – NCR), alături de un Lucian Pintilie şi-un Mircea Daneliuc. Nimeni nu l-ar fi considerat până în 1990 pe Alexandru Tatos ca fiind în centrul canonului cinematografic al perioadei comuniste (presupunând c-ar fi putut considera această perioada ca încheiată vreodată) – i-ar fi preferat, în mod categoric, pe alţi colegi ai săi de generaţie –, cert este că cineastul se află astăzi acolo, alături de cele două nume menţionate anterior. Şi aceasta datorită în primul rând filmului „Secvenţe“ (1982), operă care nu a trecut neapărat neobservată la momentul apariţiei, dar a fost reconsiderată masiv ulterior, fiind considerată în prezent una dintre capodoperele întregii cinematografii româneşti (prin acel proto-realism brut de care vorbeam, anticipator al NCR, nelipsit însă de-o tandreţe dureroasă şi de-o reală poezie).
Recanonizarea „Secvenţelor“ a atras din nou atenţia şi asupra altor opere ale regizorului, nu neapărat neglijate, dar care-nregistraseră, în „epocă“, doar un aşa-zis „succès d’estime“: „Mere roşii“, „Duios Anastasia trecea“ sau „Întunecare“ (ecranizare după romanul lui Cezar Petrescu, necesarul excurs în „film de epocă“ al lui Tatos, ca şi-n cazul multor altor cineaşti). Ca o anecdotă, să spunem că Tatos a debutat în 1974 în calitate de coregizor al bizarului serial TV „Un august în flăcări“, pe scenariul semnat de Eugen Barbu şi Nicolae Paul Mihail (scenariul va sta la baza „romanului cinematografic“, în 4 volume, „Incognito“ al lui Barbu); primele 6 episoade au fost coregizate de Dan Piţa şi Alexandru Tatos, iar următoarele, până la 13, de Radu Gabrea şi Doru Năstase. Persecuţiile şi şicanele regimului comunist nu au fost nici mai mari, nici mai mici decât cele asupra celorlalţi congeneri ai săi din cinematografie (oricum, filmul a fost arta cea mai „vitregită“ în comunismul românesc, aşadar constrângerile au fost consistente) – să-i enumerăm pe Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc şi Stere Gulea –, dar el poate fi considerat marginalizat, cum spuneam, tocmai prin această cvasi-ignorare a sa de către critică (mă refer aici la tentative de canonizare serioase) de până după 1990.
Soarta tragică a făcut ca Alexandru Tatos să înceteze din viaţă chiar în luna ianuarie 1990, la scurtă vreme după Revoluţie (aflat în post-producţia ultimului său film, „Cine are dreptate?“, cu actriţa Oana Pellea), în mijlocul unei tentative de reformă a cinematografiei demarată împreună cu colegii săi (reformă, la urma urmei, nefinalizată în mod real nici până în ziua de astăzi). Apariţia „Jurnalului“ său („Pagini de jurnal“, la Albatros în 1994, volum masiv, reeditat la Nemira în 2010) a constituit o revelaţie, oferind un unic insight în „laboratorul de creaţie“ al unui mare artist (dar, totodată, dezvăluindu-i şi profunda umanitate, acel „omenesc, prea omenesc“ nietzschean). S-a presupus că permanenta luptă şi „joc de-a şoarecele şi pisica“ cu autorităţile comuniste, descrise în acest volum, sunt cele care i-au ruinat sănătatea şi i-au grăbit sfârşitul prematur, la doar 52 de ani.
Filme-cheie: Mere roşii (1976, scenariu Ion Băieşu), Rătăcire (1978, scenariu Ion Băieşu), Duios Anastasia trecea (1979, scenariu Dumitru Radu Popescu), Secvenţe (1982; singura apariţie a regizorului şi ca... actor, alături de restul echipei de filmare), Întunecare (1985), Secretul armei... secrete (1988, comedie muzicală neconvenţională)
Repere bibliografice esenţiale:
- Alexandru Tatos, Pagini de jurnal, Albatros, 1994; ed. a II-a: Nemira, 2010
- Ioan-Pavel Azap, Secvenţe cu Alexandru Tatos, ed. NOI Media Print, 2016, col. „CINEMAgrafia“
Regizorul Alexandru Tatos (dreapta) şi directorul de imagine Florin Mihăilescu, „actori“ în filmul „Secvenţe“
Arte plastice
1. George Apostu (1934-1986)
Una dintre puţinele revelaţii estetice pe care le-am avut în viaţa mea, experienţe artistice transfiguratoare, a avut loc spre sfârşitul anilor ’90, atât de îndepărtaţi acum în timp, când am vizitat expoziţia retrospectivă George Apostu, aflată în sălile – minunate, dar uitate acum – ale Galeriei Etaj ¾ de la etajele 3 şi 4 ale clădirii Teatrului Naţional (se intra dinspre Pasajul Universităţii şi se ieşea pe la Lăptărie; spaţii largi, generoase, de expunere, cum nu se mai găseau decât la Brukenthal şi la Muzeul Naţional de Artă); expoziţia era organizată, amănunt important, de regretatul acum Mihai Oroveanu. Simplitatea şi esenţialitatea lucrărilor lui Apostu, modul în care spunea atât de mult cu o atât de mare economie de mijloace şi doar prin împărţirea lucrărilor în „cicluri” având un titlu semnificativ: „Tată şi fiu“, „Fluturi“, celebrii şi magnificii săi Iisuşi etc., m-au lăsat fără grai şi mi-au oferit accesul la o dimensiune artistică pe care până atunci, poate, o receptasem mai puţin, „vindecându-mă“ definitiv, oarecum (alături de alte fenomene artistice descoperite şi înţelese în acea perioadă, cum ar fi, printre altele, cel al impropriu denumitului „minimalism“ cinematografic), de „volutele“ baroce cărora le căzusem „pradă“ până la acea vârstă (fără a vrea să depreciez deloc respectivul mod artistic de expresie, mai „asianic“, când este de o calitate excepţională; apropierea de expresia clasică, de clasicism şi de „aticism“, de principiul „less is more“, se face însă mai târziu în viaţă).
Două ar fi motivele pe care le găsesc pentru relativa obscuritate a lui Apostu chiar şi în momentul de faţă. În primul rând, faptul că a lucrat predominant în lemn, iar multe dintre operele sale s-au aflat în aer liber, fiind execuţii ale unor diverse comenzi publice, aşadar aceste aspecte au dus la degradarea accentuată a lucrărilor lui, chiar la dispariţia acestora (nu am spus „se mai află în aer liber“, pentru că multe dintre ele au fost chiar distruse în mod deliberat, furate pur şi simplu etc., ca şi în cazul altor monumente de artă plastică de for public de la noi, situate „în natură“ sau într-un spaţiu urban). Apoi, autoexilarea artistului în anii ’80, la Paris („în 1983 i se atribuie un atelier de creaţie de către primăria oraşului Paris“), încheiată însă cu decesul său prematur, la doar 51 de ani (este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris), nu i-a permis să-şi încheie (în mod firesc) şi să-şi promoveze opera, cu atât mai puţin s-o facă cunoscută sau s-o impună în Occident, aşa cum intenţiona. După acel prim şoc de receptare, i-am păstrat o admiraţie şi un interes constante marelui artist (la scurtă vreme, a mai fost organizată o expoziţie Apostu la MMB – Palatul Şuţu, despre care-am şi scris; am mai văzut lucrări de Apostu în expoziţiile temporare de la MNAR, ceva se află şi în actuala expunere permanentă de la recentul... MARe), iar ulterior am aflat că atelierul şi locuinţa lui George Apostu s-au aflat, la începutul anilor ’70, chiar la începutul străzii pe care locuiesc eu acum, de destulă vreme (strada se numea atunci Bateriilor, şi-a schimbat ulterior denumirea; zona a fost, probabil, demolată pentru a face loc cartierului de blocuri; eu locuiesc în cartier din 1982), ceea ce mi-a făcut, bineînţeles, plăcere să descopăr.
Repere bibliografice esenţiale:
- Octavian Barbosa, George Apostu (album de artă), Meridiane, 1968
- Ionel Jianou, George Apostu (album), éd. Mayer, Paris, 1978
- George Apostu 1934-1986. Sculptură, desen (catalog expoziţie comemorativă, Bucureşti, decembrie 2000), Meridiane, 2000
- George Apostu (album comemorativ, ediţie bilingvă română-engleză) (conţine textul lui George Apostu Sculptura şi sensul primordialului, precum şi texte de Dan Hăulică, Ionel Jianu, Sorin Dumitrescu, Marin Tarangul, Monica Lovinescu, Eugène Ionesco, Emil Cioran şi mulţi alţii), ed. NOI Media Print, 2009
2. Paul Gherasim (1925-2016)
Numele pictorului Paul Gherasim se află aici nu atât pentru opera sa propriu-zisă de artist plastic (una îndelungată în timp – debutează încă din 1946, de la 21 de ani, iar cu o expoziţie personală în 1966, la Galateea –, dar în ultimă instanţă banală şi previzibilă, reductibilă la câteva „esenţe tari“ de spiritualitate; vezi nesfârşitele serii de „Logos“, „alfa şi omega“ alb pe alb, lucrate în ultimii ani), ci pentru excepţionala sa activitate de îndrumător şi coordonator de artişti, prin crearea, întemeierea şi, ulterior, conducerea cu „mână fermă“ a grupului de artişti Prolog, unul dintre cele mai importante şi influente din plastica epocii comuniste. Grupul „Prolog“ a fost înfiinţat în 1985 (prima expoziţie la Căminul Artei) de Paul Gherasim, împreună cu Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Cristian Paraschiv (acesta, emigrat ulterior în Franţa şi devenit Christian Paraschiv) şi Constantin Flondor, dar „vioara întâi“ şi cel care l-a coordonat permanent cu „mână de fier“ (nici măcar în „mănuşă de catifea“) a fost tot timpul Paul Gherasim. Ulterior, grupului i s-a raliat şi marele artist experimentalist Ionică Grigorescu (despre care vom vorbi în continuare); Prologului i-a fost asociat şi marele Horia Bernea (1938-2000), precum şi alt artist important, Marin Gherasim (1937-2017), dar acesta mai degrabă gravitând în jurul grupului, pentru că nu a fost niciodată membru propriu-zis al acestuia. Îl putem cita în acest context şi pe pictorul Gheorghe Berindei, oarecum uitat acum, cel ce pare a fi fost „eminenţa din umbră“ a prologiştilor (dar şi influent asupra găsirii căii proprii de către un Horia Bernea), artist „recuperat“ prin expoziţia organizată de fiica acestuia în vara anului trecut la galeria Etaj a artistului Mircea Modreanu. (Un alt grup neconvenţional şi „anti-sistem“, în acest caz cel al MNAC-ului, UAP-ului şi altor instituţii, a fost, de data aceasta în deceniile post-revoluţionare, cel al Ziarului Neconvenţional, iniţiat şi coordonat de pictoriţa Paula Ribariu, alături de colecţionarul şi artistul Mircea Barzuca şi alţii; în expoziţiile Ziarului... a expus un artist chiar underground şi puţin cunoscut, armeanul Ervant Nicogosian, martor al închisorilor comuniste şi al lagărelor din Siberia stalinistă, precum şi veterana Alma Redlinger, însuşi Marin Gherasim, tânăra Daniela Chirion şi mulţi alţi artişti invitaţi.)
Iată deci că underground-ul anticomunist, subversiv şi eroziv la adresa sistemului, chiar dacă tacit, nu în mod declarat, a putut fi exprimat şi prin chestiuni de natură spirituală, declarat şi asumat creştine, religioase şi neo-bizantine; a fost, în acele vremuri, un act la fel de subversiv şi de demolator precum „deriziunea“ practicată în literatură de un legendar Monciu-Sudinski, de exemplu, de ludicul şi parodicul cărţilor lui MHS şi ale întregii „Şcoli de la Târgovişte“ sau de experimentele ulterioare proto-postmoderniste ale optzeciştilor; aşadar, contra-ideologizarea „dogmei“, vulgatei comuniste s-a produs ori prin dez-ideologizare (cazurile de mai sus), ori prin re-ideologizare, dar în sens contrar, al religiosului şi neo-bizantinului, de către membrii grupării Prolog. Ne interesează însă, în astfel de situaţii, dacă şi calitatea artistică este una maximală, opera artiştilor este validă şi constituită, cum e pe deplin cazul aici (şi în alte câteva puţine situaţii de acest fel: de exemplu timişoreanul Silviu Oravitzan, deja clasicul pictor Sorin Dumitrescu, mai tinerii soţi Marian şi Victoria Zidaru, nu mai vorbesc de un contemporan cu o operă excepţională, precum sculptorul-fenomen Mircea Roman). „Cu un sfert de secol în urmă (1985), un grup de artişti deschidea la Căminul Artei din Bucureşti o expoziţie cu un titlu sugestiv: Floarea de măr, momentul fondării grupului PROLOG, incluzîndu-i pe Constantin Flondor, Paul Gherasim, Cristian Paraschiv, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu. Un an mai tîrziu se alătură grupului Horia Bernea, urmat ulterior, cu prilejul altor expoziţii, de Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu…“.
„Ceea ce caracterizează arta grupului PROLOG, în toate variantele sale, este spiritualitatea (...) indefinită şi totuşi stăruitoare, cu sugestii religioase, care parcă învăluie imaginea, emanând din ea“, scria Livius Ciocârlie.
Repere bibliografice esenţiale:
- Studiul 3. Prolog (album), ed. ICR, 2009 (prezentare grafică: Constantin Flondor) (notă: „albumul, bilingv, cu texte semnate de Andrei Pleşu, Ioan Alexandru, Livius Ciocârlie, Dumitru Stăniloaie, omagiază creaţiile acestor artişti de excepţie din arta plastică românească“)
- Alexandru Davidian, Mircea Roman. „din fragmente” (monografie-album), Vellant, 2018
- Alexandru Davidian, Marin Gherasim. Trepte împotriva uitării (monografie-album), Vellant, 2019
- Marin Gherasim, A patra dimensiune. Jurnal de atelier, Paralela 45, 2006
- Album Marin Gherasim (concepţie: Marin Gherasim, coordonator de proiect: Maria Muscalu Albani), ed. ICR, 2007
- Victoria Zidaru. Zis şi cusut (catalog expoziţie mai-iunie 2016, galeria H’art Appendix. Bucureşti, curator: Alexandru Davidian), Vellant, 2016 (concepţie grafică: Victoria Zidaru, texte: Erwin Kessler, Ioana Vlasiu, Dan Popescu, Simona Vilău, Silviu Pădurariu, Vladimir Bulat, Alexandru Davidian)
Citeşte şi:
INTERVIU Marian şi Victoria Zidaru, artişti vizuali: „Spaţiul românesc este un spaţiu mistic“ (7 ianuarie 2017)
CARTEA DE ARTĂ Viktoria (Nike) Zidaru, o (mare) artistă care tace şi coase
3. Ion Grigorescu (n. 1945)
Ion Grigorescu (75 de ani) este singurul nume aflat în viaţă de pe această listă, dar el nu avea cum să lipsească, datorită importanţei sale covârşitoare pentru subiectul aflat în discuţie. Practic, evoluţia întregii arte româneşti de după 1945 nu poate fi înţeleasă fără contribuţia lui „Ionică“ Grigorescu, şi nu mă refer numai la arta plastică. În opinia mea, Ion Grigorescu este cel mai mare artist vizual contemporan aflat încă în viaţă, dar, desigur, timpul va lămuri aceste lucruri şi va produce eventuala sa... canonizare. Artistul este în cel mai înalt grad reprezentativ pentru noţiunea de underground în interiorul „artei mari“ teoretizată aici (fenomen specific epocii comuniste), pentru că teribilele sale experimente în zona foto-video şi a neo-avangardei, deşi, evident, ţinând de arta mainstream, au fost executate de Grigorescu (al patrulea artist vizual român important cu acest nume, după Nicolae, peisagistul Lucian şi Octav Grigorescu, 1933-1987, fratele lui I.G.) într-o situaţie de semi-clandestinitate, fiind tot ceea ce putea fi mai potrivnic „dogmei“ artistice comuniste, fie ea şi trecută de faza realist-socialistă. Ele l-au dus însă la prezenţa în catalogul galeriei Tate (multă vreme, după Revoluţie, Grigorescu era mai cunoscut şi apreciat în străintate decât la el acasă) şi, după 1990, la recunoaşterea sa ca unul dintre cei mai profunzi şi importanţi artişti ai neo-avangardei româneşti. Ralierea sa la grupul Prolog în 1986, de care vorbeam mai sus, a putut părea puţin surprinzătoare, dar Ion Grigorescu este, în acelaşi timp, şi unul dintre cei mai versatili autori de artă contemporană pe care i-a dat pământul românesc. Apariţia, în 2017, a catalogue-lui raisonné Muzeul de Artă Recentă (MARe) la Editura Vellant, precum şi expoziţia curatoriată cu acest prilej de Erwin Kessler în sălile Muzeului Naţional de Artă al României (MNAR), au constituit însă o revelaţie pentru cei dintre noi care neglijasem sau nu cunoşteam în totalitatea ei „munca“ lui Ion Grigorescu, „opera sa pictată“, dezvăluind specialiştilor şi publicului un pictor extraordinar, unul dintre cei mai importanţi din întreaga istorie a artei româneşti.
Un alt „caz“ foarte important pe care trebuie să-l menţionăm aici este cel al artistului vizual Florin Mitroi (1938-2002), în timpul vieţii un banal profesor al Facultăţii de Arte bucureştene (aşadar, nici prea underground, nici foarte-foarte), după Revoluţie şi, mai ales, după moarte dovedindu-se autor al unei extraordinare opere „de sertar“, a cărei expunere l-a propulsat printre cei mai importanţi şi originali pictori şi graficieni ai epocii postbelice şi perioadei post-comuniste.
Repere bibliografice esenţiale:
- Erwin Kessler (editor), Cel ce se pedepseşte singur. Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu. Arta şi România în anii ‘80-‘90, ICR şi Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti Mogoşoaia, 2009 (lucrări şi texte inedite de Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu, cu o cronologie ilustrată a anilor ’80-’90 de Carola Chişiu)
Citeşte şi:
Florin Mitroi, „Două stări“, 1999
Eseistică/mentorat
1. Cornel Mihai Ionescu (1941-2012)
Nu-i chiar „underground“, dar profesorul C.M. Ionescu (CMI sau CMI-ul, cum i se spunea cu drag) a fost unul dintre cei mai influenţi şi fertili intelectuali ai epocilor comunistă şi postcomunistă, dar aceasta în sens subteran, roditor, ferit de ochii publicului ignar şi ai presei. Frecventasem, tânăr însetat de cunoaştere fiind, câteva dintre cursurile lui (de filozofie, cred) de la Litere (nu ştiu de ce, se ţineau în sălile din Schitu Măgureanu, am impresia) – ceva cu Nietzsche, parcă –, dar adevărata revelaţie s-a produs într-o seară lungă, când, împreună cu soţia mea, tânără studentă (anii ’90, partea late a lor; CMI era profesorul ei, la un curs opţional, unde preda ceva din literatura italiană – asistasem şi eu în timpul zilei, ceva despre Dino Buzzati şi mini-romanul său „Marele portret“, tradus pe vremuri chiar de C.M. Ionescu), am fost invitaţi de profesor la un internet-café din zonă (Calea Victoriei, dar nu mai ţin minte pe unde), într-o seară care s-a prelungit peste măsură. Spectacolul erudiţiei profesorului şi fascinaţia intelectuală pe care-o exercita Cornel Mihai Ionescu erau fără seamăn şi m-au marcat considerabil, dându-mi o amintire de neşters. Mai târziu, am aflat că şi alţi tineri din generaţia mea fuseseră marcaţi în mod similar. Din păcate, am pierdut legătura ulterior cu profesorul, nu am mai ştiut nimic de el şi am aflat mult mai târziu că se stinsese în 2012. (Ne) rămân însă nenumăratele sale texte critice şi eseistice, „risipite“ în volumele de autor, în periodice şi mai ales în numeroasele prefeţe scrise pentru diverse ediţii de-a lungul timpului, ca şi multitudinea de traduceri (în special din italiană) semnate de CMI. Iniţial, când îi citeam textele, nu prea îmi plăceau, părându-mi-se specioase şi prea „îmbâcsite“, greoaie; ulterior, în urma acelei întâlniri, le-am recitit cu atenţie şi le-am reconsiderat, descoperindu-le inteligenţa, subtilitatea, complexitatea şi indicibilul farmec. Cum scriam altădată, făceam o „Listă de autori pe care mi-i recunosc ca influenţe, în ce priveşte scriitura, stilul: E. Ionesco, N. Steinhardt, Iordan Chimet, C.M. Ionescu, Alex. Leo Şerban (celor trei din urmă le este dedicată lucrarea mea de doctorat, pentru că pe aceştia i-am cunoscut «în viaţă»). Cel puţin, aceştia sunt cei pe care-ncerc să-i emulez, în ce priveşte textul critic. Repet, este vorba nu neapărat de nivelul ideatic, ci de cel al scriiturii, de «techne»“.
Repere bibliografice esenţiale:
- Cornel Mihai Ionescu, Generaţia lui Neptun (Grupul 63): idei şi opere, Editura pentru Literatură Universală, 1967
- Cornel Mihai Ionescu, Palimpseste, Cartea Românească, 1979; ed. a II-a: C.R., 2007
- Cornel Mihai Ionescu, Claude Lorrain (album de artă), Meridiane, 1983, col. „Clasicii Picturii Universale“
- Cornel Mihai Ionescu, Cercul lui Hermes (eseuri), Univers Enciclopedic, 1998, col. „Mentor“
2. Alex. Leo Şerban (1959-2011)
Numele lui Alex. Leo Şerban este cunoscut, în prezent, mai ales în legătură cu activitatea sa de critic de film, una care a „făcut epocă“, dar anvergura şi influenţa sa sunt mult mai mari, aproape uriaşe. Şerban (sau „a.l.ş.“, cum semna deseori) era unul dintre cei mai buni şi profunzi eseişti pe care i-a avut generaţia „optzecistă“ (din fericire, majoritatea textelor sale au fost strânse până la urmă în diverse volume), extrem de bine şi pertinent documentat şi „la zi“, dar şi cu o sagacitate a reflecţiei rară. Anvergura sa intelectuală era de excepţie, şi e păcat că opera sa critică şi artistică a fost practic frântă, prin decesul său prematur. Evident, nu neglijez aici nici farmecul său personal teribil, care i-a influenţat pe atât de mulţi din generaţia mea. Influenţa lui „Alex. Leo“ se întinde/extinde de-a lungul celor două decenii post-revoluţionare pe care le-a „prins“, dar el era deja o „legendă“ încă în Bucureştiul din timpul comuniştilor şi „întunecaţilor“ ani ’80, aşa că includerea sa la „underground-ul comunist“ se justifică cu asupra de măsură (după Revoluţie, debutează publicistic – cu poeme – în „Contrapunct“, revista de la acea vreme a tinerilor scriitori, şi, din fericire, îl aduce acolo, cu nişte texte-eseu publicabile, pe un tânăr prieten, un oarecare... Horia-Roman Patapievici). Multă vreme „criticat“ pentru că nu publica nimic „în volum“, reuşeşte, în timpul vieţii, să îngrijească patru culegeri de texte eseistice şi critice, iar după moarte vor urma şi alte cărţi, care valorifică „moştenirea“ din manuscrisele scriitorului. Criticul de film Andrei Gorzo – unul dintre cei formaţi şi influenţaţi profund de A.L.Ş. – spunea într-un interviu recent, vorbind despre „moştenirea“ culturală a intelectualului şi criticului de film: „Nu cred că mai e citit şi mi se pare că o parte din vină o poartă unii dintre noi, colegii care îl admirau. Toţi criticii care se clasicizează, se clasicizează fiindcă sunt citiţi critic. (...) În cazul ăsta s-a vorbit mai mult despre Leo ca personaj decât despre textele lui. Or, dacă e să se transmită ceva mai departe, se transmit textele, sau ceva din ele, cu condiţia să fie citite atent – incisiv şi nu pios. Cultul personajului rămâne, aşa, un fetiş sentimental pentru un grup condamnat să se restrângă tot mai mult. E adevărat că importanţa lui Alex. Leo Şerban nu s-a limitat la textele pe care le-a scris. E posibil ca el să fi fost mai important la nivelul generaţiei lui şi al lumii culturale de pe vremea respectivă pentru alte lucruri decât textele lui. (...) Partea asta de merite ale lui ţine de epoca respectivă, rămâne în epoca respectivă.
Pentru restul lumii rămân textele lui – şi e important ca acelea să fie discutate, criticate. Pentru că altfel riscă să rămână o figură care, deşi şi-a marcat în mod clar contemporanii, nu trece mai departe. Sau poate va fi recuperat ca icon gay. Dar el se dorea mai «universal» de-atât – o figură care să acopere mai multe nişe. Simpatizez cu aspiraţia asta a lui“.
Cu Maria Dinulescu
Mi-l amintesc pe „Alex Leo“, care, în ultimii ani de viaţă (evident, nu avea de unde să ştie, şi nici unul dintre noi, că va urma acest destin implacabil), plecase în Argentina şi se stabilise la Buenos Aires (până la urmă, a revenit totuşi în ţară) pentru a-şi găsi timpul necesar de a-l aprofunda pe... Proust. Desigur, l-am cunoscut şi am numeroase amintiri frumoase cu el. Aşa cum spuneam mai sus, teza mea de doctorat („Cinematograful religiilor şi religiile cinematografului“ – intenţionez s-o republic sub titlul „Şi Dumnezeu a creat cinematograful... (Poesis şi poiesis în cea de-a şaptea artă)“) este dedicată „Celor cu care m-am Întâlnit: Iordan Chimet, Cornel Mihai Ionescu şi Alex. Leo Şerban“ şi are următorul motto: „Şi totuşi, Memoria... Mai este ea astăzi posibilă?“ (din Alex. Leo Şerban, „De ce vedem filme“).
Repere bibliografice esenţiale:
- Alex. Leo Şerban, Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele (în colaborare cu Mihai Chirilov şi Ştefan Bălan), ed. Idea Design & Print (Cluj), 2004, col. „Balcon“
- Alex. Leo Şerban, Dietetica lui Robinson, Curtea Veche, 2006, seria „Actual“
- Alex. Leo Şerban, De ce vedem filme (Et in Arcadia Cinema), Polirom, 2006, col. „Ego – Publicistică“
- Alex. Leo Şerban, 4 decenii, 3 ani şi 2 luni cu filmul românesc, Polirom, 2009, col. „Cinema“
- Alex. Leo Şerban, Mica dietetică, ed. Art, 2011
- Alex. Leo Şerban, Alte camere, alte glasuri de ieri (poezie), ed. Pandora M (Grupul Editorial Trei), 2011, col. „Cercul poeţilor apăruţi“
- Alex. Leo Şerban, Litera din scrisoarea misterioasă (The Parlayed Letter) (Cu „O încercare de portret“ de Horia-Roman Patapievici), Polirom, 2011 (traducător: Antoaneta Ralian)
Citeşte şi: Andrei Gorzo discută despre Alex. Leo Şerban şi André Bazin (De la Bazin până în prezent. Un interviu cu Andrei Gorzo – partea a II-a, 4 decembrie 2019)
Se încarcă comentariile...
