Spania, între instabilitate și Marea Coaliție
0Alegerile spaniole de duminică au răsturnat prognozele sondajelor de opinie odată ce rezultatele prealabile arată că Partidul Popular al lui Alberto Nunez Feijoo a repurtat o victorie a la Pirus, cu 133 de locuri în Parlament, nereușind să ajungă la o majoritate cu partidul de extremă dreaptă Vox (total 169 de locuri) în timp ce coaliția de stânga a Partidului Socialist al premierului Pedro Sanchez are și mai puțin, doar 122 voturi împreună cu aliatul Sumar, în Parlamentul de 350 de locuri al Spaniei.
În lipsa unei formule cât de cât coerente stânga-dreapta a majorității, deși ambele implicau și partide de extremă, în fața Madridului se prefigurează două formule: una profund instabilă, cea a unui conglomerat de partide ce implică partide regionale și locale, și cel al Marii Coaliții. Ca în mai toată Europa, recrudescența partidelor populiste și naționaliste, de extremă stângă sau dreaptă, au determinat aceste soluții stânga-dreapta de Mare Coaliție care au reunit rivalii eterni.
Fără a fi neapărat cele mai bune soluții, Marile Coaliții au dificultăți în a fi formate, pentru că reunesc partide formate din eterni rivali, care renunță cu greu la pozițiile trecute. Apoi pentru că politicile stânga-dreapta sunt greu de pus de acord și nu peste tot există voința de a guverna fără extreme. În fine, pentru că odată adoptate, politicile nu sunt neapărat supuse unei consecvențe extreme, de tip german, prin respectarea acestor acorduri, iar unui lideri sau premieri mai fură din înțelegeri și își favorizează propriile partide și orientări, acolo pe unde se poate.
Totuși Marea Coaliție vine cu un nivel de stabilitate superior, dat de acordul între doar două partide. E mult mai simplu să realizezi coeziunea atunci când nu sunt implicate acorduri multiple, pe dimensiuni diverse, cum este cazul în coalițiile cu mai multe partide, în care fiecare dintre partidele mici încearcă să-și păstreze și să-și apere identitatea, confiscând anumite politici și asumându-și liniile politice proprii, fără a împărți relevanța și eficiența acestor politici cu toți jucătorii din coaliție.
În plus, sensul stabilității și eventualei durabilități în timp a unor Mari Coaliții, excedând un mandat, dă posibilitatea realizării și asumării unor mari proiecte care depășesc ca timp de realizare un mandat. Și pe dimensiunea de dezvoltare coerentă, și pe cea de construcție, și în marile proiecte de tip PNRR sau accesul în OECD, aceste soluții sunt bine venite.
În cazul Spaniei, încercarea este o premieră. Socialiștii sunt rivali de nezdruncinat ai Popularilor, tot astfel cum dreapta populară are probleme și dificultăți interne să se asocieze cu socialiștii, cu stânga. Iar dacă rivalitățile interpersonale ale liderilor ar putea fi depășite, rămân problemele majore de acomodare a unor agende divergente și de construcție a unui proiect comun, coeziv, acceptabil ambelor partide, un proiect pe care să-l îmbrățișeze toți membrii sau măcar majoritatea susținătorilor celor două partide.
E o întreprindere complicată, iar alternativa este instabilitatea cronică, succesiune de guverne și alegeri neconcludente, cu mandate reduse și fără orizont. Cazul Bulgariei sau al Israelului sunt relevante în acest sens. Totuși nu trebuie minimalizate rivalitățile și rănile din războaiele electorale ale celor două mari partide spaniole. Acestea ar putea reclama mai multe runde de alegeri și majorități nerelevante și instabile pentru a se ajunge la concluzia nevoii de constituire a unei Mari Coaliții și în Spania.
Declarațiile post-electorale nu au fost deloc încurajatoare, în acest sens. Dacă Partidul Popular e blocat și nu are perspective, odată ce majoritatea nu poate fi atinsă cu Vox, Partidul Socialist al lui Sanchez mai are soluții de coaliție pe care, probabil, le va încerca, alături de basci și catalani. Dar mersul lucrurilor, așa cum se vede astăzi, garantează stabilitatea doar în Marea Coaliție. Cât timp va dura sedimentarea și asumarea creării ei, ține doar de politicienii spanioli să o decidă.
Se încarcă comentariile...
