Soprana Elena Moşuc, debut strălucit la Atena

Luna noiembrie a programat în Sala Alexandra Trianti a complexului Megaron din Capitala Greciei o serie de spectacole cu populara „Traviata”, având-o printre interpretele rolului titular, ca vedetă, pe renumita soprană Elena Moşuc, cea care a purtat personajul verdian în triumf peste tot în lume, îndeosebi prin prezenţe memorabile pe marea scenă a teatrului Scala din Milano.

Centrul multicultural Megaron, inaugurat oficial în 1991, are în componenţă un complex de săli cu destinaţii multiple pentru spectacole de operă, teatru, balet, concerte de orice gen, conferinţe, expoziţii, lectură etc. Construcţia a fost inspirată de soprana greacă Alexandra Trianti (1901-1977), fondatoarea Asociaţiei Prietenilor Muzicii, iar primele fonduri pentru finanţare au venit din partea legendarului dirijor Dimitri Mitropoulos, care a oferit veniturile obţinute în urma concertelor pe care le-a dat la Atena cu Filarmonica din New York. Construcţia a durat mulţi ani şi cuprinde patru săli având între 400 şi 2000 de locuri, o alta pentru banchete ce poate primi până la 1000 de persoane şi grădini pentru un  număr de 4000 de spectatori.

Sala principală cu 1750 de locuri, ce poartă numele Alexandrei Trianti, şi-a deschis porţile în 2004, printr-un concert al Filarmonicii din Berlin, sub bagheta lui Sir Simon Rattle. Un auditorium impresionant, cu trei rânduri de balcoane şi loji laterale deschise, într-o arhitectură modernă şi coloristică plăcută, dominată de nuanţe de bej şi maro-roşcat. Acustica naturală este suverană.

Ultima inaugurare la Megaron a avut loc în 2010 când Riccardo Muti, la pupitrul Filarmonicii din Berlin, a dirijat un concert în grădinile monumentale ale complexului.

Violetta verdiană, rol-autograf pentru Elena Moşuc

Pentru artista româncă, Violetta rămâne unul dintre rolurile-autograf, căruia îi adaugă permanent noi valenţe. Este şi firesc, Elena Moşuc forează adânc în specificităţile personajelor sale, nu se mulţumeşte niciodată cu performanţa împlinită, chiar dacă validarea vine prin succese pe scene ilustre şi în faţa unor asistenţe pretenţioase. În plus, în actualul stadiu de evoluţie a vocii, care a căpătat rotunjimi noi ale registrului central şi culori îmbogăţite prin consistenţă timbrală, artista conferă lecturii sale o patină dramaturgică sporită, evidentă prin tirade viguroase, prin accente răscolitoare, îndeosebi în marea scenă a confruntării cu Germont din actul secund („Morro! la mia memoria” şi nu numai), dar şi în implorările adresate Divinităţii („Ah, gran Dio! Morir sì giovine”) în faţa morţii. Mai înainte, dezlănţuiri explozive precum „Follie! follie!” sau „Sempre libera” din prima arie au impresionat.

Alternanţa unor asemenea secvenţe cu rostiri lirice, subtile vine din capabilitatea sopranei de modelare a frazelor muzicale. Să nu uităm că Elena Moşuc este o desăvârşită belcantistă, unanim confirmată. Aici îşi au sorgintea minunatele desene melodice construite în crescendo, apoi în decrescendo pe acelaşi arc de respiraţie, precum şi atacurile moi de sunet ale notelor înalte, înzestrări de expresivitate străbătute de trăire intensă, pasiune şi dăruire în cânt. Nu trebuie uitate coloraturile perlate care abundă în marea arie din primul act, executate strălucitor şi pregnant. După cum, nu trebuie uitat tradiţionalul Mi bemol-ul acut al finalului acelei arii. Suplimentar, amintindu-şi de o prestaţie a Mariei Callas într-un memorabil spectacol din Mexicul anilor '50, Elena Moşuc a încheiat concertato-ul de la sfârşitul actului al II-lea cu încă un Mi bemol acut pe care partitura nu-l conţine şi al cărui adaos este mai puţin potrivit atmosferei, dar domină spectaculos scena.

Dimitri Platanias şi Elena Moşuc

Partener pe măsura sopranei a fost baritonul grec Dimitri Platanias (Germont-tatăl), şi el cu prezenţe dese în importante teatre ale lumii, plămăditor al unui personaj stâncos, implacabil, susţinut de o vocalizare robustă, egală între registrele de glas şi de sunete abundente în armonice. Deşi a derulat o linie vocală expresivă, un câştig suplimentar ar putea veni din evitarea monotoniei, liniarităţii unor fraze muzicale.

Elena Moşuc şi Antoni Koroneos

Dezamăgitoare mi s-a părut evoluţia tenorului Antonis Koroneos (Alfredo), posesorul unui glas fără mare amploare şi, în plus, cu un cânt afectat de intonaţii sub tonul just, emise nazal, alături de multe sunete „deschise”, neconcentrate, instabile sau note înalte opace. Pe alocuri, o uşoară răguşeală a trădat, poate, o stare de sănătate mai puţin perfectă.

În alte roluri mai importante, i-am ascultat pe Alexandros Tsilogiannis (foarte bun Gastone), Christos Amvrazis (Baron Douphol cu sunete detimbrate), Vassilis-Denachis Kostopoulos (insonor Marchiz d'Obigny), Pavlos Sampsakis (Dr. Grenvil cu glas plăcut), Angelica Cathariou (Flora), Alexandra Mattheoudaki (Annina), toţi membri al Operei Naţionale Greceşti, căreia i-a aparţinut producţia semnată de Nikos S. Petropoulos.

Dansul „ţigăncuşelor”

Spectacolul, îndeosebi prin decoruri, a avut o patină vetustă, înfăţişând un platou mult prea încărcat şi o atmosferă muzeală greoaie. L-a animat jocul actoricesc al soliştilor, corului şi prestaţia baletului, în special în dansul „ţigăncuşelor” din scena a doua a actului secund. Coregrafia şi mişcarea scenică au fost semnate de Fotis Diamantopoulos.

Dirijorul Lukas Karytinos a condus Orchestra Operei Naţionale Greceşti, un ansamblu de foarte bună factură, cu instrumentişti remarcaţi prin aerisita partidă a coardelor sau expresivitatea „lemnelor”. Bagheta a indus tempouri juste şi deşi înclinaţia pentru excesele alămurilor a fost evidentă, întregul a funcţionat bine.

Debutul atenian al Elenei Moşuc – o nouă confirmare a valorii.

(Textul a apărut anterior în Revista CULTURA-seria a III-a, nr. 8 (552), joi 1 decembrie 2016)