Sinteza anului teatral 2012. Ceea ce rămâne (5)

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Regizorul despre ale cărui creaţii scenice aş dori să scriu astăzi şi care a marcat prin ele anul teatral 2012 nu e unul din cale afară de comod. Tocmai de aceea nu se numără printre favoriţii criticii de specialitate.

Au fost cazuri când unele spectacole ce îi poartă semnătura au fost supuse unui adevărat boicot de marginali ai profesiei, persoane meschine ce s-au slujit de anumite poziţii de decizie spre a nu le selecţiona în festivalurile ale căror directori artistici au ajuns să fie din pricina unor erori umane sau ale istoriei. Alteori, s-au aflat condeieri (cam aceiaşi cu directorii artistici făcuţi din greşeli mai apoi dureros plătite) ce au vrut să îi blocheze accesul la premii prin cronici orientat plasate înaintea vreunei Gale UNITER, cronici publicate în revistuţe a căror deviză pare să fie “totul de vânzare”. Alte creaţii ale sale au fost pur şi simplu ucise, aşa cum s-a întâmplat cu Satyricon de la Târgu Mureş, scandal despre care regizorul vorbeşte şi azi cu amărăciune (cf. Anca Rotescu- Scene în dialog, UArtPress, Târgu Mureş, 2012).

Un incomod şi un atipic

Ştiu că directorului de scenă în cauză nu îi place să se spună că formează împreună cu Adriana Grand un cuplu artistic şi aceasta fiindcă destul de frecvent carierele lor au evoluat independent. Însă nu pot nu să amintesc aici că cei doi s-au întâlnit din punct de vedere profesional cu ocazia unui spectacol magnific, unul dintre marile spectacole din anii 80 ale Teatrului de Stat din Oradea, cel cu Apa, după piesa lui Dumitru Solomon. Spectacol ce a avut premiera în cadrul ediţiei din decembrie 1984 a Festivalului de teatru scurt (o ediţie de pomină), spectacol care a fost multipremiat şi mai apoi nemaiprogramat niciodată. Mi-e greu să spun cu certitudine din ce motive anume.

Cele legate de pretinsele dificultăţi de reprezentare cred că au fost mai degrabe pretexte spre a nu fi adus în prim-plan conţinutul ideatic exploziv realizat de cenzori doar atunci când montarea în cauză a fost prezentată publicului şi a beneficiat de feed back. Nu ştiu de ce, eram prea tânăr pe atunci ca să am acces la secretele zeilor ideologici, un alt spectacol al aceluiaşi regizor, cel cu Iarba amăgirilor, montat tot la Teatrul orădean, a fost ucis din faşă. A fost refăcut după 1989 de Trupa pe butoaie la Naţionalul târgumureşean.

 La 1 decembrie 1989, pe scena Naţionalului clujean se juca premiera Iaşilor în carnaval, spectacol-exploziv, veritabilă, cutremurătoare prefaţă teatrală a Revoluţiei din decembrie 1989. S-a mai jucat şi a doua zi, apoi a fost interzis categoric. Criticii clujeni au primit dispoziţie să nu scrie despre el. O dispoziţie asemănătoare s-a primit la revista Teatrul. La Oradea, regretatul Dumitru Chirilă, coordonatorul de facto al Familiei, a decis să trimită cu orice risc către cenzură pagina în care se găsea cronica supraiscălitului. Conta pe noroc şi pe lipsa de vigilenţă a cerberului ideologic. Atât spectacolul cât şi cronica au fost salvate de Revoluţie.

Anii din urmă şi câteva montări foarte reuşite semnate de regizor par să semnaleze o reformulare a stilului agreat de acesta. Montărilor baroce le-au luat locul, cel puţin în parte, spectacolele-studiu, spectacolelor-laborator. În octombrie 2012, într-o emisiune a postului de televiziune Digi24, regizorul afirma că s-a săturat de teatrul clasic, de statul sub cupola de sticlă, că e preocupat de teatrul comunitar, de pătrunderea în zone urbane mai puţin selecte şi mai puţin căutate.

În 2012 a montat în Bucureşti, dar nu la marile teatre, ci la Metropolis, la ArCub şi la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu. A montat şi la teatre din ţară (Miercurea Ciuc). La Secţia germană a Teatrului Naţional “Radu Stanca” din Sibiu va avea loc curând premiera cu Crăiasa zăpezii.

Victor Ioan Frunză

S-a putut deja deduce, cred, că mă refer la Victor Ioan Frunză şi la spectacolele sale. Toate realizate în scenografia Adrianei Grand.

Nici un singur iubitor de teatru din Bucureşti nu ar trebui să rateze Îngeri în America de la Teatrul Metropolis.Un spectacol de teatru serial, un spectacol ca un film, cu genericele aferente. La fel stau lucrurile şi în Din viaţa insectelor, montare a cărei premieră oficială, (spun astfel deşi regizorul nu agreează sintagma) se va întâmpla în 2013. Piesa lui Tony Kushner e scrisă la începutul anilor 90, e un diptic (Sfărşitul lumii e aproape şi Perestroika), vorbeşte despre realitatea unor marginali, a bolnavilor de SIDA, cu care s-a confruntat complet nepregătită societatea americană din ultimii ani ai deceniului al nouălea al secolului trecut, anii lui Reagan. Complet nepregătiţi au fost şi cei ce au căzut victimă acestui flagel.

Nu doar că nu au fost înţeleşi de societate, le-a fost greu lor înşile să se înţeleagă pe sine. Aşadar, o realiate nu doar socială, ci şi psihologică, şi de mentalitate. Jucată pentru prima oară în România în integralitatea ei (un spectacol din 1998 montat de Theodor Cristian Popescu o reprezenta doar parţial şi a avut de luptat cu prejudecăţile vigilenţilor de serviciu, unii recrutaţi dintre înalţi ierarhi ai BOR, care i-au asmuţit împotriva montării pe studenţii de la Teologie), piesa nu e deloc depăşită. Montarea e paginată amplu, într-un decor flexibil şi inventiv, extrem de favorabil modificărilor de spaţiu în care se consumă feluritele ei secvenţe, e unitară în diversitatea situaţiilor surprinse şi e foarte bine susţinută actoriceşte atât de interpreţi cu mare experienţă, aşa cum sunt Virginia Mirea şi George Ivaşcu, dar şi de tineri extrem de talentaţi precum George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Alexandru Ion, Nicoleta Hâncu şi Cristiana Răduţă.

Familia Tót a fost montată la Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, un spaţiu intrat în circuitul teatral graţie strădaniilor directorului său, actorul Cristian Şofron. A dobândit deja notorietate tocmai datorită spectacolelor montate acolo de Victor Ioan Frunză şi de Adriana Grand. Familia Tót vine după Furtuna şi e urmată, cum spuneam, de Din viaţa insectelor. Textul lui Őrkeny István, destul de cunoscut la noi, înscenat pe vremuri de regretatul Harag György la Naţionalul clujean, a fost serios redimensionat de regizor. A fost redus corespunzător numărul de personaje, celor vizibile alăturându-li-se cele sugerate datorită elementelor desprinse din inventivul decor executat în principal din carton. Un pariu câştigat de Adriana Grand.

Pentru Victor Ioan Frunză, Familia Tót este un basm ce începe vesel şi se sfârşeşte ca un coşmar. Studierea şi exploatarea scenică a acestei evoluţii asociată cu observarea atentă a evoluţiei nebuniei Maiorului, noul locatar din casa unei familii oarecare a cărei unică vină e aceea de a avea un fiu în armată în vreme de război, reprezintă temele principale ale spectacolului. La început ni se dă impresia că cei cinci actori din distribuţie s-ar juca profesionist de-a teatrul, mai apoi, când gluma se îngroaşă şi absurdul pune acaparator stăpânire pe vieţi şi pe oameni, parodia dispare făcând loc seriosului celui mai serios din lume. E teatru, e şcoală, e joc, e meditaţie deghizată în râs acest exemplar spectacol al lui Victor Ioan Frunză –un spectacol ce nu trebuie ratat cu nici un chip- e o formidabilă lecţie de citire minuţioasă a unui text.

Un model de evaluare din perspectivă teatrală a impactului fiecărui cuvânt, al fiecărei imagini, al fiecărei situaţii. Şi mai e o şansă de manifestare artistică adevărată, netrucată, dată unor tineri actori de regizor şi de scenografă. Actorii- George Costin, surprinzând riguros progresia nebuniei Maiorului, Adrian Nicolae, un cumsecade domn Tót, adus la exasperare, Sorin Miron, într-un impecabil travesti, Alexandru Ion, în chip de raisonneur în Poştaşul şi Nicoleta Hâncu în Marişka, fiica nenorocitei familii- sunt cu toţii foarte buni. Prin jocul lor ne încredinţează că nu avem motive de a ne teme în ceea ce priveşte viitorul teatrului românesc dar şi că sunt deopotrivă certitudini ale prezentului. Totul e să vrem să privim şi să recunoaştem asta.

Despre Dom Juan de la ArCuB şi despre spectacolul-replică cu Familia Tót de la Teatrul Municipal din Miercurea Ciuc voi scrie îndată după ce le voi vedea.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite