Sfârșitul erei imitației - China a încetat să mai copieze!

Într-o hală aproape anonimă de la marginea Shanghaiului, o matriță de siliciu prinde viață sub lumina rece a neonului. Nu este doar un moment de inginerie la superlativ, ci o declarație geopolitică.

FOTO Shutterstock

Aici, în inima Chinei care refuză să mai fie atelierul lumii, sperând să fie creierul ei, se poartă o bătălie tăcută — cea pentru supremația tehnologică. Dacă secolul XX a fost marcat de confruntarea ideologică dintre capitalism și comunism, secolul XXI pare hotărât să fie despre competiția pentru controlul algoritmului, al datelor și al cipurilor.

China nu mai copiază

China nu mai copiază. Investește, planifică și, mai ales, accelerează. În mai puțin de două decenii, regimul de la Beijing a transformat dependența de tehnologia occidentală într-o strategie de emancipare națională. Din laboratoarele universităților și până la parcurile industriale dedicate inteligenței artificiale, statul chinez a pus la lucru o idee simplă dar ambițioasă: inovația ca instrument de putere. Ceea ce în urmă cu un deceniu părea o cursă de urmărire a Occidentului în cursa tehnologică, s-a transformat într-o provocare frontală.

În 2025, companii chineze precum DeepSeek sau Huawei nu mai concurează doar în domeniul comercial. Ele fac parte dintr-o strategie de stat, în care linia dintre civil și militar devine aproape invizibilă. Conceptul de „fuziune civil-militară” urmărește exact acest lucru: ca fiecare progres tehnologic să poată fi convertit instantaneu în avantaj strategic. Așa se explică de ce, în același timp în care China lansează pe piață roboți pentru logistică sau agricultură, testele militare din nord-vestul țării includ roiuri de drone autonome și câini-robot dotați cu Inteligență Artificială.

Articolele publicate de Reuters în ultimul an, inclusiv analiza semnată de Eduardo Baptista și Fanny Potkin, arată dimensiunea reală a acestei mutații. Tehnologii dezvoltate aparent pentru scopuri civile sunt testate pentru război. DeepSeek, companie specializată în modele de inteligență artificială, a fost investigată de autoritățile americane după ce s-a descoperit că algoritmii săi ar fi fost utilizați în sisteme autonome de recunoaștere militară. Oficiali din Washington au vorbit chiar despre o rețea de firme paravan prin care Beijingul ar fi reușit să ocolească restricțiile impuse exportului de microcipuri de înaltă performanță.

Răspunsul Occidentului nu a întârziat. Statele Unite au ridicat un zid tehnologic invizibil, dar tot mai solid, blocând accesul Chinei la semiconductorii avansați și echipamente de litografie. Europa a urmat aceeași direcție, deși cu un pas mai lent, temându-se de ruperea lanțurilor comerciale. Ceea ce Washingtonul numește „decoupling” — decuplarea de ecosistemul tehnologic chinez — este mai mult decât o politică industrială, este o formă de autoapărare strategică.

Dar, în spatele acestor decizii, se ascunde o dilemă. Încercând să limiteze expansiunea chineză, Occidentul riscă să accelereze exact ceea ce vrea să oprească. În lipsa accesului la tehnologiile occidentale, China investește masiv în propriul ecosistem: în cipuri dezvoltate la nivel național, în cloud-uri interne, în rețele independente de Internet global. Astfel, lumea tehnologică începe să se scindeze în două universuri paralele — unul dominat de SUA și aliații săi, altul controlat de Beijing și de partenerii săi din Asia, Africa și America Latină.

O realitate de laborator

Raportul publicat de Center for Naval Analyses în vara acestui an arată că Armata Populară de Eliberare testează roiuri de drone autonome capabile să coopereze fără comandă direct umană. În simulările prezentate, sute de micro-UAV-uri pot ataca simultan ținte terestre și navale, folosind modele de decizie inspirate din biologie. În paralel, alte studii publicate pe platforme academice precum arXiv confirmă că cercetătorii chinezi dezvoltă algoritmi generativi pentru coordonarea roiurilor de vehicule fără pilot. Aceasta nu mai este o pură ficțiune militară, ci o realitate de laborator.

Dincolo de aspectul militar, competiția pentru dominația tehnologică este și o luptă pentru cine definește regulile economiei globale. Controlul asupra lanțurilor de aprovizionare — de la metalele rare la cipurile grafice — a devenit o armă geopolitică. SUA au impus restricții, dar China a răspuns prin consolidarea propriei industrii de minerale critice/pământuri rare și prin investiții masive în Africa, America de Sud și Asia de Sud-Est. De fiecare dată când Washingtonul restricționează un produs, Beijingul pare să construiască o alternativă.

Din această spirală se naște un nou tip de globalizare: una în care tehnologia devine criteriul de apartenență la un bloc sau altul. Țările din Sudul Global, până acum dependente de fluxurile comerciale occidentale, sunt din ce în ce mai atrase de modelul chinez de dezvoltare — rapid, centralizat, mai puțin condiționat politic. Africa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală devin piste de testare pentru această bătălie a noilor modele.

Provocarea nu este doar una economică. Este una structurală. Pe măsură ce AI-ul, dronele, rețelele 5G și semiconductorii devin elemente ale doctrinei de război, ordinea internațională intră într-o zonă gri, în care pacea și conflictul se confundă. O dronă de livrări civile poate fi convertită în armă.  Un server care găzduiește o aplicație de comerț poate deveni infrastructură strategică. Este firesc să tragem concluzia că în acest nou peisaj, frontierele nu mai separă teritorii, ci fluxuri de date.

Pentru economiile occidentale, pericolul cel mai mare nu vine doar din pierderea competitivității, ci din pierderea controlului asupra standardelor tehnologice. Dacă Beijingul reușește să-și impună propriile protocoale, propriile norme de securitate cibernetică și propriile rețele de comunicații, puterea de reglementare a Occidentului, inevitabil, se erodează. Dacă lumea va fi guvernată de software a scrie codul echivalează, în fapt, cu a scrie legea.

Analizele RAND și Atlantic Council avertizează că această confruntare tehnologică riscă să devină principala sursă de instabilitate globală, depășind chiar și conflictele teritoriale clasice. Dincolo de rivalitatea SUA–China, efectul de undă al acestei competiții atinge Europa, India, Coreea, Japonia. Fiecare trebuie să decidă de ce parte a „gardului digital” se poziționează.

China își construiește propria lume, iar Occidentul descoperă, poate prea târziu, că pierderea supremației tehnologice nu se măsoară în puncte de PIB, ci în influență. Dacă algoritmii decid comerțul, mobilitatea, apărarea și opinia publică, atunci cine controlează tehnologia controlează viitorul.

În secolul trecut petrolul era motorul puterii. Astăzi sunt datele

Ceea ce vedem astăzi nu este decât începutul unei noi ordini mondiale. O ordine a datelor, a inteligenței artificiale și a interconectivității controlate. În secolul trecut petrolul era motorul puterii. Astăzi sunt datele. Cine controla petrolul dicta politica globală. Acum cine va controla fluxurile de informație și infrastructura digitală va dicta viitorul.

Pentru China, aceasta este o revanșă istorică — o revenire în centrul puterii globale prin tehnologie. Pentru Occident, este o provocare existențială. Iar pentru restul lumii, e un test de luciditate - cât din viitor suntem dispuși să cedăm pentru a trăi confortabil în prezent?

Pentru Europa, această competiție nu este doar un duel, la distanță, între Washington și Beijing, ci o ecuație care îi redefinește însăși poziția în lume. Continentul care a inventat conceptul de „suveranitate națională” descoperă că, în era digitală, suveranitatea nu mai înseamnă doar granițe și armate, ci servere, microcipuri și algoritmi. Uniunea Europeană vorbește tot mai mult despre „autonomie strategică”, dar dependența sa de tehnologia americană pe de o parte și de materiile prime furnizate de China pe de alta - o face vulnerabilă din ambele direcții.

În secolul XX Europa era câmpul de confruntare ideologică dintre Est și Vest.  Astăzi Europa este terenul de testare al competiției tehnologice dintre cele două blocuri. Deciziile despre unde se produc cipurile, cine le certifică securitatea, cum sunt reglementate sistemele AI — toate sunt, în fond, decizii geopolitice. Bruxellesul își propune un cadru etic global pentru inteligența artificială/anorganică, dar fără o infrastructură proprie solidă, aceste norme riscă să fie doar o declarație morală într-o lume în care puterea se măsoară în teraflopi.

România încă tratează digitalizarea ca pe un proiect birocratic

România, ca parte a acestui ecosistem european, se află într-un punct de inflexiune. Rămâne un actor marginal, dependent de tehnologiile importate, sau poatre deveni un nod regional strategic care înțelege că infrastructura digitală este noul său teritoriu național. Țara are resurse umane competitive — programatori, ingineri, o diasporă tehnologică impresionantă — dar rămâne fără o strategie coerentă privind suveranitatea digitală. În timp ce alte state europene își dezvoltă centre de cercetare în Inteligență Artificială și securitate cibernetică, România încă tratează digitalizarea ca pe un proiect birocratic, nu ca pe o chestiune de securitate națională.

Lumea se împarte tot mai clar în sfere tehnologice. A rămâne neutru/imun la cursa tehnologică înseamnă a rămâne în urmă. China își exportă deja modelele de infrastructură digitală în Balcani, în Africa și în Orientul Mijlociu, folosind rețele 5G, sisteme de supraveghere și parteneriate academice ca instrumente de influență. Dacă Europa nu își consolidează propria arhitectură tehnologică, aceste breșe vor deveni canale prin care Beijingul își va extinde prezența în interiorul continentului.

Pentru România, provocarea este dublă: să se alinieze politic și militar cu Occidentul, dar să nu rămână doar un consumator pasiv de tehnologie occidentală. Adevărata apărare a unei națiuni moderne nu se mai măsoară doar în blindate și rachete, ci în capacitatea de a proteja infrastructura digitală, de a produce tehnologie locală și de a înțelege că fiecare server compromis, fiecare rețea vulnerabilă poate fi un act de agresiune.

Europa are încă timp să decidă dacă va fi un pol tehnologic autonom sau doar o piață sofisticată între două imperii digitale. România are timp să decidă dacă vrea să fie periferia acestei lumi sau parte din nucleul care o modelează. În joc nu este doar economia viitorului, ci libertatea de a rămâne suverană într-un secol în care puterea se exprimă prin cod, nu prin armate pe care, fie vorba între noi, oricum nu…