Self(ie). Sau cine se ocupă de poveşti?

A selfie of the artist as a young man-James Joyce. Pentru ca unii şi-au imaginat un viral cultural(izat), Because Self(ie) happens.

„Nu-i mare diferenţă între un jurnal şi un self(ie)”. Diferenţa de o clipă. Inspirată dintr-o poveste citadină şi provincială, complet autentică.

Intrasem ca de obicei în librăria care făcea legătura dintre Calea Palatului şi Aleea Trandafirilor, acolo unde, pe vremuri, zăcea Casa Cărţilor. Se încăpăţânaseră să nu o lase nici măcar azil, dar cui avea să îi pese în afară de noi, zecile de deşuchiaţi care ne atârnam de oamenii mari din jurul nostru să ne cumpere teancurile cu foi veline şi cu copertă cu soare  desenat simandicos, atât cât poate crede un copil. Soarele apune pe orice stradă, s-au gândit unii. Iar noi aveam să îl facem să moţăie cum poate în mintea noastră.

Acum e un magazin fistichiu în care ai putea să juri că se vinde şerbet la borcan, dar după ce intri, fantezia de cofetărie franţuzească dispare: e un anticariat pervertit, în care se vând obiecte de artă. Vechituri, cum le zice alintat omul de după tejghea. Protocolul e simplu: dacă vrei să retrăieşti vremurile de altă dată, urci la etaj. Au mai păstrat acolo câteva cărţi, iar acum au brodat amintirea celor de pe urmă cu unele noi. Parfum, ar zice unii, măcar când te uiţi în portmoneu.

„Fiţi amabilă. Aş dori să mă îndrumaţi pentru a…”

Nu eu mă ocup de poveşti.

„Poveşti?”

„Cărţile alea, ce-or fi ele. Aici doar bijuterii. Vorbiţi cu librarul”.

Toţi arătau la fel, încât ai fi zis că sunt decupaţi dintr-o carte. Una necunoscută, lipsită de imitaţii, fără idealuri. Scrisă la comandă, just to be there. Şi ai fi vrut să dai de librar doar să îl rogi ca dacă are vreo făcătură dintr-asta, să nu o vândă, scăzând considerabil şansele ca şarada de aici să inspire vreo lume. Una posibilă. Una pretins mai bună.

„-Mă iertaţi, cine se ocupă de poveşti?”

Toată lumea auzise replica de mai devreme.

-Cine poate. Cei care vor imagini despre sine sau despre ce nu au văzut vreodată.

M-am împrieteni cu librarul. De altfel, un om deloc în vârstă. Cred că şi el avea frustrarea librăriei desfiinţate de sub noi.

„-Cum vă găsesc cei care cumpără cărţile de aici? Afară nu scrie nimic despre…”

„-Simplu. Îmi fac veacul la parter, de obicei. Când văd oameni tineri, le spun  că dacă urcă, le vând (self)ie-uri cu copertă”.

„-Hmm?!”

-Nu-i mare diferenţă între un jurnal şi un self(ie).

Ce-i drept, nu e, mi-am repetat buimăcită după ce am plecat din magazin cu umbrela în dinţi. E diferenţă de o clipă. Iar de la un punct, în tot noianul acela de obiecte, tot lucru manual se numeşte. Adicătelea, ceva sfânt.

PS: Acasă, am găsit imaginea de mai sus. Căutasem, cu snobism de frontieră, deci de provincial, de unde a bubuit tradiţia asta, care nu părea prea departe de pozele de la oglindă. Şi ele, tot „hand-made”. Evident, ştiam conceptul şi îl foloseam lejer, dar nu mă întrebasem niciodată de unde a bubuit ca o servită. Conceptul, de fiecare dată, a fost văzut ca un kitsch. Unul în care coşi imaginea ta într-o clipă aparent importantă. Astăzi, e un trend. Şi nimeni nu mai vorbeşte despre el în termeni de judecată de gust, ci în termeni de „necesar” şi „suficient”. Pentru că orice imagine vine cu o poveste de la Sine. Una care se cere spusă sau care se spune de la sine. Niciodată una potolită. Dincolo de astea toate, e drept. Fiecare se ocupă de povestea lui, chit că mai autist.