Securitatea versus energie în regiunea extinsă a Mării Negre

Regiunea Mării Negre a constituit locul geometric aflat la confluenţa graniţelor şi intereselor Imperiilor Roman, Persan, Otoman şi Ţarist. Din acest motiv, Marea Neagră a reprezentat o zonă de convergenţă şi contradicţie de interese strategice, politice, militare, economice şi religioase.

Din vremuri străvechi, bazinul pontic a fost calea maritimă prin care popoarele migratoare venite din Asia Centrală şi Extremul Orient au pătruns în Europa. Totodată, Marea Neagră a fost o zonă de contact al lumii mediteraneene cu spaţiul asiatic, în căutarea produselor rare şi a fabuloaselor bogăţii ale Orientului. Din punct de vedere cultural şi religios, Marea Neagră a constituit interfaţa civilizaţiei iudeo-creştine cu civilizaţiile Orientului Mijlociu şi ale Asiei Mici.

Regiunea Mării Negre a înflorit din punct de vedere economic şi cultural când trecerea prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele a fost liberă.[1] Din punct de vedere politic şi militar, bazinul pontic nu a fost niciodată o regiune stabilă. Căderea Zidului Berlinului, care a semnificat sfârşitului Războiului Rece dintre cele două blocuri militare şi ideologice, a indus iluzia instaurării unei perioade de pace şi prosperitate în lume prin triumful definitv al capitalismului şi democraţiei liberale. Evenimentele politice şi militare ulterioare, care au culminat cu momentul prăbuşirii Gemenilor în fatidica zi de 11 septembrie 2001, aveau să spulbere iluzia păcii şi securităţii în lume.

Până la momentul atacului terorist produs asupra unor obiective civile şi militare din SUA, regiunea Mării Negre nu se bucura de o atenţie specială din partea analiştilor şi strategilor din cancelariile occidentale. Globalizarea terorismului şi localizarea taberelor teroriste în zona Orientului Mijlociu şi a Asiei Centrale („Greater Middle East”) a reorientat atenţia responsabililor politici şi militari de la Casa Albă, Pentagon şi din agenţiile de securitate ale SUA spre Marea Neagră. Treptat, regiunea Mării Negre a început să nu mai fie privită ca o zonă „gri” aflată la periferia continentului european, ci ca un componentă cheie (pivot strategic) în arhitectura de securitate occidentală. Interesele geostrategice, politice, militare şi economice care converg în această zonă transcend cu mult ideea de „geografie” a spaţiului Mării Negre.

Regiunea Mării Negre include statele care au acces nemijlocit la acvatoriul mării (Turcia, Bulgaria, România, Ucraina, Rusia şi Georgia). Însă, dinamica accentuată a evenimentelor care s-au petrecut în ţările din regiunea extinsă a Mării Negre (REMN) a contribuit la consacrarea acestei noţiuni care excede abordările bazate doar pe delimitările geografice ale acestuia. Sintagma „extinsă” împinge limitele geografice ale regiunii dincolo de frontierele riveranilor. Conceptul de „regiune extinsă a Mării Negre” trebuie abordat mai degrabă geopolitic şi geostrategic şi se referă la un areal geografic cu trăsături politice, economice, culturale, spirituale comune, precum şi la manifestarea unor conflicte care riscă să afecteze nu numai securitatea statelor din zonă, ci chiar securitatea globală.

Fiind situată la interferenţa dintre spaţiile de securitate europene, eurasiatice şi ale Orientului Mijlociu şi fiind considerată ca făcând parte din sfera de influenţă sovietică, regiunea Mării Negre nu s-a bucurat de atenţia strategilor şi politicienilor occidentali, la aceasta contribuind şi dinamica evenimentelor din preajma anilor ‘90, care au impus alte abordări. Priorităţile acestei perioade au fost soluţionarea conflictelor din Balcani, războiul din Golf şi demararea proceselor de extindere ale NATO şi UE către ţările din Europa Centrală şi de Est. Însă, amploarea fără precedent a luptei împotriva terorismului şi crimei organizate, concomitent cu dinamizarea competiţiei pentru resurse energetice şi căile de transport ale acestora, a adus zona Mării Negre de la periferie spre centrul atenţiei principalelor organisme europene şi euro-atlantice[2].

Din punct de vedere istoric, în regiunea Mării Negre a domnit pacea doar în perioada Războiului Rece. Despre ţările din zona Mării Negre nu se vorbea decât ca despre posibile destinaţii turistice.[3]  Din când în când, apele liniştite ale acestei mări erau tulburate de exerciţiile militare ale flotei ruse staţionate la Sevastopol şi de unele vase din Flota a VI-a a SUA care se aventurau prin Strâmtorile ce leagă Marea Mediterană de  Marea Neagră.[4] După prăbuşirea comunismului şi destrămarea URSS, statele din zona Mării Negre s-au trezit pe un butoi de pulbere care ameninţa nu numai pacea zonei, ci şi stabilitatea continentului european. Despre Marea Neagră începe să se discute nu ca despre o posibilă destinaţie turistică, ci ca despre falia geopolitică care desparte civilizaţia Europei de civilizaţiile Orientului Mijlociu şi ale Asiei Centrale şi care uneşte două zone de conflicte aflate în plină desfăşurare: conflictele interetnice din Balcani, cu conflictele din zona Mării Caspice şi războiul din Golf. Însă, aceleaşi evenimente din 1989 şi 1991 care au condus la căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est şi la destrămarea URSS au deschis o „fereastră de oportunitate” către un nou capitol din istoria Mării Negre şi  zonei adiacente acesteia.

În ultimele decenii, NATO şi UE au proiectat o atmosferă de stabilitate şi au susţinut consolidarea democraţiei în cea mai mare parte a jumătăţii de Est a Europei. Şi, totuşi, în ciuda evoluţiilor politice favorabile în ţări ca Ucraina şi Georgia, REMN nu este o zonă securizată, în sensul că, în această parte a lumii se manifestă focare de conflict şi instabilitate, aşa-numitele "războaie îngheţate" din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabagh, Estul Ucrainei (în autoproclamatele Republici Populare din Doneţk şi Lugansk). Războaiele îngheţate sunt conflictele teritoriale nesoluţionate, care destabilizează statele afectate de secesiune, generează insecuritate regională şi sunt exploatate în interesele Federaţiei ruse. Regiunea Mării Negre a devenit linia de front pentru combaterea riscurilor şi ameninţărilor cu care Europa se confruntă în prezent: imigraţia ilegală, traficul de droguri şi de fiinţe umane, exporturi ilegale de armament.

Ameninţările şi riscurile la adresa securităţii în regiunea Mării Negre au înregistrat o evoluţie de la cele clasice, de tipul „războiului rece”, cu manifestare prioritară în domeniul politico-militar, la cele de natură asimetrică. Potenţialul riscurilor asimetrice este amplificat de următorii factori: o arhitectură de securitate regională puţin funcţională; legislaţie cu privire la crima organizată insuficient elaborată şi promovată; slaba dezvoltare economică şi lipsa resuselor financiare pentru valorificarea resurselor energetice din zonă; situarea în proximitatea unor zone de criză (Cecenia, Asia Centrală); dificultăţile economice şi fenomenul corupţiei cu care se confruntă statele din regiune; menţinerea unui climat de instabilitate şi insecuritate generat de continuarea unor mişcări separatiste sau dispute teritoriale şi de persistenţa manifestărilor extremist-religioase; implicarea unor funcţionari de stat în activităţi ilegale; lipsa unor baze de date interconectate, respectiv posibilităţi reduse de supraveghere a traficului maritim, fluvial, terestru şi aerian.

Regiunea extinsă a Mării Negre (REMN) reprezintă un conector de securitate între ţările riverane Mării Negre şi ţările din zonele adiacente, care sunt mari consumatoare de securitate şi mari furnizoare de energie şi ţările din comunitatea euro-atlantică (SUA, UE), care sunt furnizoare de securitate şi, în aceleşi timp, mari consumatoare de energie. În jurul dilemei „securitate versus energie” în REMN gravitează multitudinea de interese şi relaţii între toţi actorii statali şi non-statali din această zonă a lumii care interesează securitatea internaţională.

Securitatea regiunii Mării Negre este ameninţată şi de competiţia acerbă dintre actorii statali şi non-statali din zonă care îşi dispută controlul exploatării şi transportului petrolului şi gazelor naturale din bazinul caspic. Această competiţie pentru controlul surselor de energie din regiune se polarizează pe de o parte în jurul intereselor SUA şi aliaţilor tradiţionali, iar pe de altă parte în jurul Rusiei şi ţările dependente politic şi militar de puterea Moscovei. Ambele părţi sunt preocupate de asigurarea securităţii tranzitului petrolului şi gazului, cu atât mai mult cu cât conductele, terminalele şi tancurile petroliere pot deveni ţinte atrăgătoare pentru terorişti, grupuri sau entităţi statale care nu au interese geopolitice, strategice şi militare bine definite, identificabile şi controlabile.

Liderii participanţi la Summitul NATO din iunie 2004 de la Istambul au recunoscut importanţa REMN şi au lansat un apel către partenerii şi aliaţii riverani pentru ca aceştia să coopereze în vederea consolidării stabilităţii acestei zone. Coordonarea eforturilor în vederea consolidării stabilităţii în regiune este benefică atât pentru ţările riverane, mari consumatoare de securitate, cât şi pentru SUA şi statele membre ale UE care sunt mari consumatoare de energie. Summitul NATO din aprilie 2008 de la Bucureşti a fost un eşec al administraţiei George Bush Jr. dacă ne gândim la refuzul Franţei şi Germaniei de a acorda NATO Membership Action Plan pentru Ucraina şi Georgia. De la acest Summit, Ucraina şi Georgia au rămas doar cu salutările Secretarului General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, ca o recunoaştere faţă de „aspiraţiile euro-atlantice” şi pentru participarea celor două state riverane Mării Negre la acţiunile alianţei în regiune. Câteva luni mai târziu, mai exact în august 2008, ca urmare a unei operaţiuni militare lansate de forţele georgiene împotriva regimului separatist oset, Rusia a trimis forţe în sprijinul separtiştilor din Osetia de Sud care, ulterior, a şi fost recunoscută ca entitate statală de Moscova. Georgia a pierdut definitiv controlul asupra acestei regiuni. Fără Ucraina şi Georgia nu se poate vorbi despre o securizare completă a REMN.

Securitatea euro-atlantică este strâns legată de securitatea REMN. Spaţiul Mării Negre este caracterizat prin instabilitate politică, existenţa unor frontiere nesigure, acţiuni planificate ale crimei organizate cu conexiuni în politică, afaceri, mediul militar şi de intelligence şi conflicte îngheţate. Securizarea acestei zone nu se poate realiza fără implicarea triadei NATO-UE-Rusia şi angajarea activă a tuturor ţărilor riverane Mării Negre. Deşi interesul pentru acest subiect a suscitat vii dezbateri de-a lungul ultimilor ani, nu există deocamdată o strategie concretă de securizare a REMN, care să fie acceptată de toţi actorii internaţionali şi regionali care manifestă interese politice, economice, militare în această zonă. În ceea ce priveşte exploatarea resurselor energetice din zona Mării Caspice, Turcia care este membru NATO are de multe ori interese economice convergente cu cele ale Rusiei. Turcia nu doreşte ca SUA să deţină exclusiv controlul rutelor de transport către Europa a resurselor energetice. Consecinţa ar fi nu numai diminuarea poziţiilor turceşti în REMN, ci şi pe arena internaţională. Autorităţile de la Washington  au depus eforturi pentru a atrage Ankara de partea lor, dar fără prea mult succes.

Militarizarea în creştere a REMN şi a peninsulei Crimeea – anexată ilegal de Rusia, adăugate la salba de conflicte îngheţate subminează eforturile de securitate şi dezvoltare durabilă în zonă. Pandemia de Covid-19 a scos în evidenţă şi dependenţa statelor membre ale UE de materiale şi medicamente care provin din afara Uniunii, din China şi alte state asiatice. Impactul social şi economic al pandemiei este destul de sever şi amplifică riscurile de securitate în REMN. Aceste aspecte au fost subliniate şi la Forumul de Securitate în Marea Neagră şi Balcani, organizat la Bucureşti în luna septembrie a acestui an pandemic de New Strategy Center.[5]

Începând cu anul 2015, apare „iniţiativa celor trei Mări” (I3M), platformă care reuneşte interesele a 12 state membre ale UE aflate între mările Adriatică, Baltică şi Neagră (Austria, Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia), având ca obiectiv general creşterea convergenţei şi coeziunii în regiune, în domeniile energiei, transporturilor, tehnologiei informaţiilor şi comunicaţiilor. Cinci Summit-uri ale Iniţiativei celor trei Mări s-au desfăşurat până în prezent: Dubrovnik-2016, Varşovia-2017, Bucureşti-2018 şi Brdo-2019. La Summitul celor Trei Mări de la Bucureşti (17-18 septembrie 2018), România a propus ca temă de lucru creşterea interconectivităţii în domeniile transporturilor, energiei şi digital.[6]  Ultimul summit al celor Trei Mări şi Forumul Web I3M a fost organizat de Estonia, pe 19 octombrie 2020,  în condiţii de restricţii sanitare impuse de pandemia de Covid-19, prilej cu care s-au evaluat proiectele propuse la Summit-ul de Bucureşti pentru creşterea interconectivităţii în regiune, în special pe componenta digitală a transporturilor şi energiei.

Ca stat de graniţă a Uniunii Europene şi membru al NATO, România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice şi prospere deoarece acestea menţin pacea şi buna-înţelegere în relaţiile internaţionale, creează comunităţi pluraliste şi au un comportament predictibil în domeniul securităţii. România are un interes strategic fundamental ca REMN să fie stabilă, democratică şi strâns conectată la structurile euro-atlantice. Subsumat acestui interes, obiectivul strategic al ţării noastre este acela de a stimula o implicare euro-atlantică cât mai puternică în zonă şi de a contribui la dezvoltarea durabilă a regiunii extinsă a Mării Negre.

Notă: acest articol este o formă revizuită şi adăugită din vol. Ciprian Iftimoaei, Despre securitate, consolidare democratică şi bună guvernare. România în context regional, Editura LUMEN, Iaşi, 2015.

[1] Şerban Papacostea, Marea Neagră: trecut şi actualitate, în Revista „22” nr. 780/ 2005.

[2] Roland D. Astmus and Bruce P. Jackson, The Black Sea and the Frontiers of Freedom, in Policy Review, 2004.

[3] Sever Voinescu, Speculaţii pontice şi speranţe europene, în Revista Dilema Veche nr.123/ 2006.

[4] În momentul dezintegrării URSS, flota rusă din Marea Neagră avea între 300-635 de nave de război (inclusiv submarine), iar numărul personalului asociat cu această desfăşurare de forţe era estimat la 47.000-70.000 de oameni. Vezi în acest sens, Russian Black See Feet în globalsecurity.org, ultima accesare 2006.

[5] New Strategy Center, Forumul de Securitate în Marea Neagră şi Balcani, ultima accesare decembrie 2020.

[6] Ministerul Afacerilor Externe, Iniţiativa celor Trei Mări (I3M), ultima accesare 2020.