Secolul de aur

Atitudinea de seninătate și revoltă mocnită a eroului de tragedie a creat o mentalitate existențială, la care s-a raportat apoi gânditorul din toate epocile. Toate încercările ulterioare de a crea o poveste teribilă, sublimă și universal-valabilă au eșuat ori s-au situat într-un alt plan estetic.

FOTO Arhivă

În secolul al V-lea î. H., Grecia antică atinge punctul culminant al evoluției sale culturale și devine, totodată centrul spiritual al lumii. Dintre conducătorii atenieni, cel mai important rămâne strategul Pericle (495-429 î. H.), care a dat numele său întregului secol.

Poezia lirică ajunge la apogeu prin PINDAR (518-438 î. H.). Poeziile sale se leagă de întrecerile sportive, iar volumele își iau numele după locul în care aveau loc aceste competiții (Pithyce, Nemeene, Olympice etc.). Este vorba despre texte elogioase la adresa învingătorilor, dar în ele sunt inserate mituri și idei generale. Astfel, Pindar crede că zeii sunt a toate stăpânitori, ei se află deasupra destinului și îl pot modifica – idee ce contravine credințelor generale. Fericirea umană este trecătoare (Pithyca a XII-a), iar omul nu este decât visul unei umbre (Pithyca a VIII-a). În schimb, arta nu piere niciodată (Pithyca a VI-a). De asemenea, Pindar reia o serie de idei pitagoreice despre metempsihoză (în Olympice).

Un moment important în evoluția spirituală  îl constituie apariția tragediei grecești. Originile ei sunt mitico-magice, căci se fixează în ritualuri străvechi, care fac parte dintr-un cult dionisiac. Totodată, subiectele tragediilor sunt luate din mituri, multe dintre ele menționate de Homer. În tragedia antică este vorba despre o experiență general-umană, anume despre confruntarea ființei cu destinul, iar această întâmplare devine exemplară, chiar dacă eroul pare înfrânt. În realitate, el trăiește la modul sublim însăși esența omului – de a fi supus moirei, fără putință de împotrivire. Chiar confruntarea propriu-zisă este hotărâtă de destin, deoarece se datorează unui hybris – unei greșeli față de zei, comisă cândva de către un muritor și pentru care trebuie să plătească toți urmașii acestuia. Eroul de tragedie trăiește cu grandoare toată mizeria ființei lui, căci el suferă până când suferința sa devine sublimă, își asumă faptele cumplite pe care le-a săvârșit și, treptat, se dovedește că aceste fapte fac inevitabil parte din natura umană, așa cum zeii au statornicit-o. Printre primii, Fr. Nietzsche a atras atenția asupra sensului existențial cuprins în tragedia antică, anume că ea nu este doar o operă literară, ci propune un model uman cu valoare universală. Nietzsche așază originile tragediei între două concepte: apolinic și dionisiac

În tragedie se desfășoară scenic o poveste, subliniată de comentariile unui cor, un fel de conștiința colectivă, care face legătura între oameni și zei.

Reprezentanții tragediei grecești sunt Eschil, Sofocle și Euripide.

ESCHIL (525-456 î. H.) transpune mai multe mituri, insistând pe ideea că cea mai mare vină a omului este trufia față de zei. Practic, el detaliază aspectele hybrisului, arătând în ce constă insolența față de divinitate. În tragedia Rugătoarele, cele cincizeci de fiice ale lui Danaos refuză căsătoria cu cei cincizeci de fii ai lui Aigyptos, respingându-și astfel destinul. Fiii lui Aigyptos nesocotesc dorința Danaidelor. Prin aceasta, toți comit un hybris și ambele neamuri vor pieri.

Cea mai importantă operă eschiliană este trilogia Orestia, formată din tragediile Agamemnon, Choeforele și Eumenidele. Este vorba despre familie și despre relațiile dintre membrii ei, o problemă către care s-au îndreptat mulți gânditori.

Subiectul. În prima tragedie din Orestia se vorbește despre destinul eroului care a învins Troia – Agamemnon. El se întoarce victorios acasă și este ucis de către soția sa, Clitemnestra. Finalul acestei opere este extrem de șocant: Agamemnon zace mort, iar Clitemnestra iese în fața palatului, cu arma însângerată în mână, și se laudă cu omorul comis. Ea se crede o apărătoare a dreptății, deoarece prin moartea lui Agamemnon spune că a răzbunat moartea fiicei sale, Ifigenia (jertfită anterior de către Agamemnon, pentru a obține victoria împotriva troienilor).S-a făcut caz de faptul că ea își ucide soțul pentru a-l înlocui cu Egist, iubitul ei, amănunt fără importanță în planul tragediei.

În cea de-a doua tragedie (Choeforele), Oreste, fiul lui Agamemnon și al Clitemnestrei, se întoarce la Argos pentru a-și răzbuna tatăl, așa cum îi ceruse zeul Apolo. El îi ucide pe Clitemnestra și Egist, ca și cum ar îndeplini un ritual (de unde și titlul operei: Choefore – cele care fac libații pe mormântul cuiva, pentru a-i cinsti memoria sau pentru a-i aduce liniștea), dar Oreste săvârșește totodată cea mai cumplită faptă: devine ucigașul mamei sale, vină de nerăscumpărat. 

Tragedia Eumenidele tratează despre destinul lui Oreste, mai precis, despre încercarea sa de a-și ispăși vina matricidului. El este urmărit de zeitățile care îi pedepsesc pe paricizi, anume Eriniile, și cere protecția lui Apolo; acesta îl supune unui ritual de purificare, dar nu le poate îmblânzi pe Erinii, ele considerându-l pe zeu adevăratul criminal. Oreste imploră, apoi, ajutorul zeiței Athena, iar aceasta instituie un tribunal, format din cetățenii cei mai de seamă ai cetății Atena. În urma judecății, Oreste este considerat deopotrivă vinovat și nevinovat, voturile fiind egale.

Interesant aici este modul în care sunt interpretate faptele. Este vorba despre o situație fără rezolvare: Oreste are datoria de a-și răzbuna tatăl, dar nu are dreptul să-și ucidă mama. Pentru Erinii, Clitemnestra este nevinovată, căci ea a vărsat un sânge străin (al soțului ei, care nu-i era rudă), dar pentru noii zei (Apolo, Athena) crima ei trebuie plătită cu o altă crimă. Însă nici ei nu-l pot absolvi pe Oreste de matricid. Vina sa poate fi înțeleasă și iertată doar de oameni. Tema aceasta a fiului nevoit să aleagă doar pe unul dintre părinți va reveni constant în literatura viitoare.

SOFOCLE (495-405 î. Cr), poet profund religios, considerat cel mai important dintre autorii de tragedie, a  creat, după cum afirmă Aristotel, oameni exemplari (așa cum ar trebui să fie). În tragedia Aiax, creează un erou ucis de propria trufie, iar în Electra (care are același subiect ca și Choeforele lui Eschil), face din Clitemnestra un personaj odios, dezumanizat, ceea ce justifică răzbunarea lui Oreste și a surorii sale, Electra. Cea mai interesantă creație a sa este Oedip-rege – tragedie care a suscitat numeroase și diverse interpretări.

Subiectul mitului de la care pornește tragedia este următorul: Laios, regele Tebei, după ce îl vizitează pe regele Pelops, îi răpește fiul (pe tânărul Chrysippos) și este blestemat de către părintele îndurerat să fie ucis de propriul fiu. După un timp, Laios se căsătorește cu Iocasta și află de la oracolul lui Apolo, din Delfi, că va avea un fiu care îl va ucide pentru a se împlini blestemul lui Pelops. Deși îngrozit, Laios hotărăște să se apere de un destin așa de groaznic și, atunci când are un fiu, îi străpunge tălpile cu un fier și poruncește să fie dus în pădure pentru a fi devorat de animale. Dar, din mila unui servitor, copilul nu este abandonat, ci ajunge la regele Corintului, care îi dă numele Oedip (Oidipos – cel cu picioare umflate) și îl crește ca pe copilul său. După ce anii trec, Oedip află de la același oracol din Delfi că își va ucide tatăl și se va căsători cu mama sa. Îngrozit, ca și Laios, el face aceeași greșeală, adică încearcă să-și evite soarta și pleacă în lume, crezând că tatăl său este regele Corintului. Întâmplător, ajunge în Teba și, chiar când intră pe poarta cetății, întâlnește un bătrân arogant și agresiv, pe care, încercând să se apere, îl ucide. Acest bătrân este Laios, tatăl său, dar Oedip nu va afla decât foarte târziu. Teba este amenințată de un Sfinx (o zeitate monstruoasă și hibridă, cu trup de leu, cap de femeie și aripi imense), care cerea tuturor drumeților să dezlege o enigmă și, cum nimeni nu era în stare, toți mureau în chinuri cumplite. Oedip dezleagă parabola Sfinxului și acesta este nevoit să dispară. În semn de mulțumire, tebanii îi oferă lui Oedip tronul cetății și, astfel, el se căsătorește cu Iocasta, mama sa, împlinind prezicerea oracolului. După mai mulți ani fericiți, după ce i se născuseră patru copii (Antigona, Ismena, Eteocles și Polynice), asupra Tebei se abate ciuma. Oracolul din Delfi prorocește că cetatea nu va fi cruțată până când nu va fi găsit și pedepsit ucigașul lui Laios. Oedip se grăbește să facă dreptate și află  cumplitul adevăr. Iocasta se sinucide, iar Oedip își scoate ochii și își trăiește nefericirea ani lungi, până când Eumenidele se îndură și îl coboară în infern, fără durere.

Subiectul tragediei lui Sofocle începe când ciuma amenința cetatea. Oedip este puternic, fericit și deja intrat în legendă pentru că a învins Sfinxul. Sofocle creează un personaj ajuns la deplina mulțumire de sine, care încearcă din toate puterile să dezlege o crimă al cărei autor este el însuși.

Dincolo de valoarea literară, această operă propune o experiență de excepție. Personajul comite fapte abominabile, de care nu are, însă, cunoștință. Așa cum s-a remarcat în multe exegeze, Oedip este inocent, iar zeul este răspunzător de toate nenorocirile sale (A. Bonnard chiar spune Apolo este un criminal). De aceea în autoflagelarea lui Oedip se ascunde un subtil protest împotriva zeului, căci Apolo este zeul luminii, iar Oedip renunță la lumina ochilor. Totodată, prin gestul său, renunță să mai descopere lumea și sensurile ei, căci lumina este și simbolul cunoașterii. El coboară în întuneric și prin aceasta, în infernul propriei ființe, săvârșind un ritual care anticipă sfârșitul personajului, când zeii îl duc în Hades, absolvindu-l de durerea morții. Tragedia se pretează și la o interpretare filozofică. Fr. Nietzsche, deschizând perspectivele unei discuții despre relația ființei cu destinul, explică tragedia lui Oedip prin aceea că dezlegarea enigmei Sfinxului a creat dezechilibrul naturii: a afla taina lumii presupune și încălcarea legilor ei – de aici, paricidul, incestul. Ființă hibridă, Sfinxul cuprinde în sine ideea de hybris (adică de revoltă împotriva zeilor și a destinului, pentru care atitudine vor trebui să greșească și să plătească toți urmașii vinovatului inițial), iar Oedip este predestinat să se confrunte cu această anomalie pentru că seria greșelilor a fost deja deschisă de către Laios. Regele Tebei sfidează moira, neacceptând predicția oracolului din Delfi, că va fi ucis de fiul său; la rândul lui, Oedip se revoltă împotriva aceluiași oracol al lui Apolo și părăsește Corintul pentru a evita paricidul. De aici începe prăbușirea legilor instituite. Sfinxul, în cazul acesta, este doar avertismentul și ispita.

Tragedia sofocliană a fost abordată și psihanalitic. Sigmund Freud a creat un concept – complexul oedipian – prin care explică modul în care s-au reflectat interdicțiile și apoi legile la nivelul psihicului uman.

Altă tragedie importantă a lui Sofocle este Antigona.

Subiectul. Aici se vorbește despre tradițiile de nezdruncinat, așa cum este ritualul înmormântării. După ce fiii lui Oedip se luptă până la moarte pentru tronul Tebei, fratele Iocastei, Creon, devine rege și poruncește ca trupul lui Polynice să nu fie înmormântat, pentru că el a venit cu armată împotriva cetății, spre deosebire de fratele său care a murit apărând Teba. Antigona, fiica nefericitului Oedip, încalcă interdicția lui Creon și își înmormântează fratele. Pentru aceasta este închisă într-o grotă, dar se spânzură. Hemon, fiul regelui, îndrăgostit de Antigona, se sinucide de durere. 

Doar moartea poate pecetlui o lege. Moartea Antigonei avertizează asupra pericolului de a încălca o lege definitorie pentru natura umană. Am văzut și până aici că toate operele insistă pe necesitatea ritualului funebru. În Epopeea lui Ghilgameș se spune că cei fără mormânt rătăcesc fără liniște, iar Patrocle, din epopeea homerică, se plânge că nu poate intra în infern, până ce nu va fi îngropat. Aici, mortul neînmormântat pângărește cetatea cu sângele lăsat vederii ceea ce atrage nu numai mânia zeilor, dar și alte morți. Dincolo de aceasta se ascunde și un mesaj legat de importanța tradiției, în general; rostul ființei muritoare este de a păstra legătura între generații și de a înțelege sensul evoluției. Pierderea respectului față de strămoși generează o ruptură dramatică, un hiat în istorie, ceea ce uneori înseamnă a o lua de la început.

EURIPIDE (480-406 î. H.) este cel de-al treilea mare creator al tragediei grecești. Operele sale se concentrează asupra patimii omenești. Fedra face o pasiune pentru fiul ei vitreg și acest sentiment mistuie totul (Hipolyt). În Hecuba, regina troiană, după ce asistă la sacrificarea fiicei ei, își răzbună cu sălbăticie fiul, iar tragedia Electra aduce un personaj care trăiește cu împătimire momentul răzbunării.

Cea mai puternică tragedie a sa este Medeea. 

Subiectul mitic este următorul: Medeea și Iason, izgoniți din Iolcos, se statornicesc în Corint, unde Iason se îndrăgostește de fiica regelui Creon și hotărăște să o ia în căsătorie. Medeea, trădată, îi omoară pe rege și pe fiica sa, apoi își ucide copiii, pentru a-l pedepsi pe Iason. 

Povestea este, de departe, cea mai înfricoșătoare și tenebroasă dintre toate câte s-au scris vreodată și vorbește despre patima care devorează chiar și cele mai înrădăcinate instincte, așa cum este cel matern.

O însemnătate specială are și tragedia Bacantele, care  are ca subiect cultul dionisiac. Pentheu, regele Tebei, interzice cultul dedicat lui Dionis. Femeile continuă să participe la acest cult orgiastic, în afara cetății, iar regele are proasta inspirație de a merge la una dintre aceste întruniri misterice. Vrăjite,  aflate sub influența zeului, menadele îl sfâșie pe Pentheu, iar mama lui, Agave, îi aduce a doua zi capul în cetate, pretinzând că este un cap de leu. 

*

Primul autor de comedii al lumii este ARISTOFAN (~450-386). El a scris peste 40 de piese, în care predomină caracterul satiric și trimiterile acide la viața politică din vremea sa. În comediile Babilonienii, Acarnienii, Cavalerii face o critică dură la adresa lui Cleon, conducător nedemn și corupt. Pacea – capodopera creației sale – prezintă alegoric ideea solidarității umane, iar Norii este o o satiră la adresa semidocților și a snobilor. Respectiv, Strepsiade are un fiu care îl ruinează, anume pe Fidipide. Disperat, cere ajutorul lui Socrate, care îl învață pe acest fiu retorica. Însă nu ajută cu nimic. Printr-o serie de false silogisme, pe cât de comice pe atât de aiuritoare, fiul ajunge să-și maltrateze tatăl, ajuns astfel într-o situație mai disperată decât era înainte de-a cere ajutorul învățaților.

Lysistrata are ca subiect revolta femeilor, care îi obligă pe bărbați să încheie pacea și să aducă liniște în cetate. Broaștele este o artă poetică, Aristofan expunându-și aici concepția despre creația artistică: arta are după el un rol educativ și social. Cea mai cunoscută comedie a sa este Adunarea femeilor, pe care am putea-o numi o distopie. Femeile din cetatea ateniană hotărăsc să schimbe legile, pentru a pune capăt dominației masculine. Îmbrăcate cu haine bărbătești, merg în agora și propun legi noi, aproape comuniste, printre care împărțirea bunurilor în mod egal, drepturi care să asigure uniformizarea claselor si categoriilor sociale etc. Dar, în mod contrar așteptărilor, aceste legi generează harababură.

*

Tot acum se întemeiază și filozofia greacă, prin câțiva gânditori de seamă. Unul dintre aceștia este HERACLIT din Efes (540-475 î. H.), despre care am vorbit anterior. Deși nu a creat o mișcare culturală, iar doctrina sa a fost prea puțin cunoscută, căci din opera lui (Despre natură) au rămas doar fragmente, a emis câteva idei de importanță capitală. El este cel care a formulat pentru prima dată ideea armoniei și a identității contrariilor, care a sedus multe minți de-a lungul vremii, deși aproape fiecare o abordează din alt punct de vedere. Heraclit spune că lumea este alcătuită din elemente opuse (noapte/zi, cald/frig, moarte/viață), dar ele se înlocuiesc, se caută și se armonizează continuu, de aceea nu există nici o diferența între a urca și a coborî, între a fi viu și a fi mort. În acest sens trebuie înțeleasă afirmația sa că nu ne putem scălda de două ori în apa aceluiași râu. După cum scrie Fr. Nietzsche, pentru Heraclit nu există nimic altceva decât devenirea. Mircea Eliade dă o extrem de interesantă interpretare a ideii heraclitiene în nuvela În curte la Dionis. 

Tot acum, PARMENIDE, întemeietorul școlii eleate, a creat, probabil pe la 470 î. H., o scriere alegorică, în versuri,  (intitulată, în tradiția epocii, tot Despre natură), în care apare o idee care a rezistat timpului: a gândi și a fi înseamnă același lucru. Lumea se află în veșnică trecere, iar această realitate în transformare nu poate fi cunoscută. Singură, ființa este eternă: nu are nici început nici sfârșit, căci din ea însăși nu poate să înceapă, iar din neființă nici atât. Din nimic, nimic nu poate să fie. Această realitate absolută care este existența nu poate fi cunoscută decât prin cugetare. Tot el concepe și o viziune despre nașterea lumii, în centrul căreia se află antinomia lumină/întuneric.

Un alt gânditor al acestui secol este ZENON din Eleea, elevul lui Parmenide. Acesta a rămas în istoria gândirii prin cele șase aporii (paradoxuri), dintre care două sunt celebre: 1. Săgeata care zboară stă pe loc. 2. Ahile cel iute de picior nu va ajunge din urmă broasca țestoasă, care are un mic avans. El vrea să spună că infinitul nu poate fi epuizat, de aceea, dacă, de pildă,  Ahile ajunge totuși broasca, acest lucru nu este decât o iluzie. 

Considerat filozof și magician, EMPEDOCLE (490-430 î. H.) a scris și el un tratat intitulat Despre natură și un altul, de orientare pitagoreică, intitulat Purificările (în care vorbește despre transmigrarea sufletului). Pentru el, zeul suprem este o sferă non-distinctă, în afara căreia se află ura. În centrul sferei sălășluiește iubirea, care păstrează unitatea divină. Din antinomia ură/iubire se nasc oamenii. Moartea lui Empedocle este prezentată în mai multe legende ca o dispariție misterioasă. Se crede că a fost ridicat la cer de o lumină divină sau că s-a aruncat în vulcanul Etna pentru a dovedi că este nemuritor, iar după un timp, vulcanul ar fi aruncat una dintre sandalele de bronz pe care le purta Empedocle. 

Despre natura corpurilor cerești a vorbit pentru prima dată ANAXAGORA din Clazomene (~500-428 î. H.). El credea că Soarele este o masă de fier incandescentă – idee pentru care i s-a intentat proces de impietate, de care a scăpat, fugind din Atena. A scris și el o operă despre natură, în care apare o idee importantă: toate lucrurile au parte de toate lucrurile, adică totul se află cuprins în tot. După el, există, așadar, o matrice a materiei, care se regăsește în esența tuturor lucrurilor. Rațiunea este singulară, se află în centrul lumii și ea este izvorul mișcării. 

Originar din sudul Traciei, contemporan cu Socrate, DEMOCRIT (460-370 î. H.) a scris numeroase tratate din care s-au păstrat doar fragmente. Concepția sa este următoarea: lumea este făcută din atomi și din vid. În diferite zone ale cosmosului există mase mari de atomi care se mișcă. Dacă două astfel de mase atomice se întâlnesc, se amestecă și creează o mișcare de rotație în jurul corpurilor mai grele. Acesta este începutul oricărei lumi, iar în cosmos există o infinitate de universuri.

Figura cea mai importantă a filozofiei acestui secol este SOCRATE (469-399 î. H.). Deși n-a scris nimic, despre ideile sale se știu destul de multe lucruri din Dialogurile lui Platon, unde apare ca personaj, dar și din alte opere ale Antichității. Socrate a întemeiat maieutica, arta de a pune întrebări logice pentru a-l determina pe om să-și conștientizeze propriile gânduri. Le cerea discipolilor să definească binele, frumosul, adevărul, obligându-i, de fapt să mediteze asupra valorilor morale, ajutându-i să gândească, de aici și termenul maieutică, pe care el l-a impus și care numea metoda de a scoate la iveală adevărata natură a individului. Cel mai important principiu socratic, chiar dacă i-a fost contestată întâietatea asupra lui, este cunoaște-te pe tine însuți. Înțeleptul considera că ignoranța este izvorul tuturor relelor, de aceea, singura cale de eliberare este cea a spiritului. Socrate vorbește despre salvare ca despre o contopire cu zeul suprem, la care poate aspira cel care devine moral și sfânt prin claritatea spiritului. Importanța lui Socrate constă mai ales în faptul că a creat un model de școală, iar prin discipolii săi (Platon, Euclid) a deschis o nouă eră a gândirii. Acuzat de coruperea spirituală a tineretului, Socrate este condamnat la moarte prin otrăvire. Moartea sa este povestiă de Xenofon, în Amintiri despre Socrate (Apomnemoneumata).

Tot acum se naște și o mișcare filozofică și socială, cunoscută sub numele de sofistică. Sofiștii își arogă drepturi de educatori și deschid numeroase școli de retorică (cele mai costisitoare din vremea aceea). Sistemul lor didactic se bazează pe raționamente privind conduita umană, percepția senzorială a lumii, valoarea argumentului. Dintre sofiști, cel mai important reprezentant este PROTAGORAS (484-415), căruia Platon i-a dedicat un dialog. El a lăsat un dicton devenit celebru: omul este măsura tuturor lucrurilor.

Un alt sector însemnat al culturii acestui secol este și istoria. HERODOT (484-425 î. H.) a scris o carte în nouă volume – Istorii – în care, de fapt, face o istorie a lumii cunoscute lui, notând date diverse, de la cele geografice sau etnografice la cele lingvistice, despre greci sau barbari. Pentru noi, pentru români, interesante sunt cărțile a IV-a și a V-a, în care vorbește despre geți, sciți și traci. 

TUCIDIDE (460-396 î. H.) a scris Istoria războiului peloponeziac, în opt volume, o operă care conține nu doar informații istorice prețioase, ci și un tablou al mentalităților Antichității.

În acest timp, în restul lumii continua cultura orală. În India începe acum să se nască marea epopee Mahābhāratha, a cărei elaborare a durat până în secolul al V d. H. Această operă, cu numeroase episoade și personaje, sintetizează modul de gândire al lumii indo-europene. O idee revine obsesiv, anume că timpul este esența tuturor lucrurilor. De asemenea, Mahābhāratha propune o viziune apocaliptică, nu cu mult diferită de cea biblică: lumea va fi distrusă prin foc și apă, iar o nouă lume, pură, va apărea prin învierea miraculoasă a lui Pariksit.

Cultura greacă a acestui secol stă la baza întregii culturi europene.

Biblio

  ***Din lirica elenă, Ed. Tineretului, 1968 (trad. Alexandru Andrițoiu, D. Rendis)

  Pindar – Ode III  Ed. Univers, 1977 (trad. Ioan Alexandru)

  ***Tragicii greci (antologie), ESPLA, 1958 (trad. George Fotino)

  Sofocle – Tragedii, ELU, 1969

  Maria Marinescu-Himu și Adelina Piatkovsky – Istoria literaturii eline, Ed. Științifică, 1972

  André Bonnard – Civilizația greacă, (vol. I-III), Ed științifică, 1967, 1968, 1969 (comentariile la Oedip-rege de Sofocle); trad. Iorgu Stoian.

  Friedrich Nietzsche – Nașterea tragediei – în volumul De la Apolo  la Faust (antologie de studii), Ed. Meridiane, 1978 (trad. Ion Dobrogeanu-Gherea, Ion Herdan)

  Guy Rachet – Tragedia greacă, Ed. Univers, 1980 (o prezentare clară și amănunțită a originii și a principalelor opere); trad. Cristian Unteanu. 

  René Girard – Violența și sacrul, Ed. Nemira, 1995 (o abordare antropologică a tragediilor grecești, referiri interesante la Oedip); trad. Mona Antohi.

  Sigmund Freud – Totem și tabu, Ed. Mediarex, 1996, Introducere în psihanaliză, Ed. Didactică și Pedagogică, 1992, p. 194-200, Opere, vol. II (Interpretarea viselor), p. 211-216 (studii în care apare cea mai incitantă abordare și prima de ordin psihanalitic a poveștii lui Oedip); trad. Leonard Gavriliu.

  Fr. Nietzsche – Nașterea filosofiei, Ed. Dacia, 1992 (trad. Mircea Ivănescu)

  Diogenes Laertios – Despre viețile și doctrinele filozofilor, Ed. Minerva, 1997, vol. I-II, trad. C.I. Balmuș.

  Xenofon – Amintiri despre Socrate (Apomnemoneumata sau Memorabilia), Ed. Univers, 1987 (trad. Grigore Tănăsescu)

  Jeanne Hersch – Mirarea filozofică. Istoria filozofiei europene, Ed. Humanitas, 1997 (trad. Drăgan Vasile)

  N. Steinhardt – Jurnalul fericirii (o interesantă comparație între Iisus și Socrate, la pagina 56), Ed. Dacia, 1991

  ***Mahabharata (repovestită), Ed. Saeculum, Vestala, 1994 (trad. Agop Bezerian)

După Doina Ruști - Enciclopedia culturii umaniste, 2004