Săptămâna patimilor

Foto: Twitter / X

Deși războiul de acasă pare a fi intrat într-o fază acută în ultima perioadă, președintele Zelenski nu a putut lăsa neutilizată ocazia de a se întâlni cu președintele american ales, Donald Trump, undeva pe teren european și prietenos, cu ocazia redeschiderii Catedralei Notre Dame, pe 7 decembrie curent.

La aceasta a contribuit, desigur, și președintele Macron care a uitat că inaugurarea noului președinte al SUA este pe 20 ianuarie și a trimis invitația la ceremoniile dedicate acestui eveniment la altă adresă, la altă persoană, se mai întâmplă.

Pentru că, până la data respectivă, omologul său, teoretic,  este un alt domn, pe nume Biden, cel care are un fiu cu unele legături cu Ucraina, dar nu mai contează acum, justiției americane i s-au tăiat toate gheruțele cu care se pregătea să zgârie prin dosare.

Știți, francezii nu greșesc așa, pur și simplu, par erreur, gândesc în perspectivă, consideră că o astfel de oportunitate creată de o tragedie petrecută acum cinci ani, dar transformată într-un efort de renaștere națională și spirituală, nu trebuie scăpată, dai semnale de tot felul.

Trei președinți, Trump, Zelenski, Macron în centrul fotografiei de la întâlnirea comună, simbolizează multe, poate chiar și niște viitoare negocieri, cu Parisul pe post de prinzător al ștafetei de lider, din partea Europei, al partenerilor Ucrainei.

Iar ocazia chiar e unică, aproape  sfântă, după cinci ani de efort eroic, Catedrala Notre Dame a renăscut, în euforia momentului te gândești doar la măreție, la statele care se regăsesc, deși au trecut sau trec, încă, prin momente grele.

E înălțător momentul.

De aceea vizita liderului ucrainean la Paris, în plină ofensivă rusă în Donbas, a fost apreciată de conducerea colectivă de la Kiev (Zelenski, Ermak și...de ajuns) ca necesară.

Președintele Zelenski a sintetizat importanța simbolică a fotografiei și a discuțiilor productive în trei cuvinte: ”pace prin putere”.

Într-o traducere mai laică, ”Rusia trebuie învinsă înainte de a face pace cu ea”.

Iar dacă nu se poate ajunge aici, din motive de ”Oreșnik”, de pildă, câteva succese locale, câteva victorii ici și colo, ar fi bune și ele, ca să poți aborda niște tratative de pe un teren mai înalt.

Kievul are nevoie  ca de aer de astfel de succese, de orice ar putea ajuta într-o mai bună poziționare post 20 ianuarie 2025.

Foto: Twitter / X

Pentru că alte semnale transmise prin intermediul presei americane, ”the watchdog of democracy” / ”câinele de pază al democrației”, sunt, puțin spus, neliniștitoare.

Și mă refer doar la două astfel de semnale:

-        interviul realizat de CNN, prin unul din cei mai buni specialiști ai săi pe spațiul european, Frederik Pleitgen, cu Serghei Riabkov, adjunctul ministrului rus de externe;

-        interviul realizat de Tucker Carlson, cel mai ascultat și urmărit ziarist american, co-optat în echipa de imagine a președintelui ales Donald Trump, cu Serghei Lavrov, ministrul rus de externe.

După luni de zile de ignorare a oricărui oficial rus, brusc, media americane au devenit interesate să asculte, prin unele din vocile cele mai autorizate, punctul de vedere al Kremlinului.

Care, se cam știe, nu a devenit deloc mai elastic în ultima perioadă, dimpotrivă, cei doi diplomați fiind foarte limpezi (cineva ar spune chiar ”încremeniți în proiect”) din acest punct de vedere.

Iar semnalele au venit din ambele părți ale spectrului media american, s-ar putea spune că e o abordare bi-partizană.

Ar putea fi câteva explicații:

-        frăgezirea aliatului de la Kiev pentru perspectiva unor negocieri dure, în care s-ar putea să fie nevoie să mai lase și de la el;

-        prezentarea oricăror compromisuri obținute de la partea rusă ca mari victorii de negociere întrucât punctul de vedere actual al Moscovei, expus de cei doi diplomați, este unul că Rusia este inflexibilă și nu va ceda nimic;

-        obișnuirea tuturor celor care sunt implicați într-un fel sau altul în conflictul din Ucraina că e posibil să se intre într-o nouă fază, poate mai puțin violentă, un pic înghețată, un pic incertă, un pic în afara logicii de funcționare a relațiilor internaționale, probabil preferabilă, însă, tragediei actuale din estul Ucrainei.

Dar asta se întâmplă pe aici, prin estul Europei, unde realitățile politice sunt cam bulversate, iar de la ele se inspiră și celelalte, dialogurile sociale, construcțiile economice, parteneriatele militare, orice.

E greu să obții stabilitate când tentațiile către haos sunt atât de puternice.

Dar să nu divagăm de la subiect, avem un război în Ucraina, ce facem cu el?

Noi, mai nimic, sprijin logistic și atât.

Alții, mai mult, unii, rușii, pentru că momentul ofensiv pare a fi de partea lor, încearcă să adune acum roadele unui război de uzură de doi ani și să înainteze cât mai mult în stepa înghețată a Donbasului, iar ceilalți, ucrainenii, menținând un cap de pod peste graniță în speranța că va conta când vor începe negocierile.

Nu întotdeauna iese cum planifici, nici măcar dacă ai calendar stabilit din timp de alegeri prezidențiale, pardon, am zis că nu divagăm, nici măcar dacă ești președintele unei țări din  partea cealaltă a Mării Negre, Georgia, de exemplu, și te bagi în poză pe lângă Trump cu ocazia aceleiași ceremonii.

***

Foto: Twitter / X

Deschid paranteza....

La ceremoniile de la Paris, privirile au fost și în sus către arcele gotice ale catedralei sau către mult discutata spirală cu cele șase noi vitralii, create de artiști contemporani, dar, mai ales, în lateral, către invitatul serii, președintele american ales, Donald Trump.

Acesta a furat atât spectacolul trilateralei cu președintele Macron și președintele Zelenski, cât și pe cel al ceremoniilor oficiale, când multă lume nu mai știa în ce direcție este altarul.

Într-un moment de stand-by politic, președintele Georgiei, doamna Salome Zourabișvili,  s-a întins peste două rânduri de scaune pentru a smulge o strângere de mână de la președintele Trump.

Parcă pentru a solicita un transfer de energie pozitivă.

Pentru cine nu știe, peste câteva zile, parlamentul georgian va alege un  nou președinte, deși doamna Zourabișvili a declarat, după un model care iată, se răspândește, că rămâne în mandat cât e nevoie.

... și închid paranteza.

***

Ziceam, să nu divagăm.

Cele două părți direct implicate în conflictul din Ucraina sunt într-o cursă contracronometru de a se poziționa pe culoarul câștigător înainte de tratativele de pace pe care toată lumea le invocă, la care mulți speră, pe care nimeni nu le vrea în condiții dezavantajoase.

Moscova vrea să se prezinte imperturbabilă, sigură că nimic nu o va clinti de la atingerea obiectivelor sale în Ucraina.

Sunt o serie de argumente care susțin această poziție:

-        aproape pe toată linia frontului aliniamentele de luptă se deplasează în favoarea sa, iar trendul este în creștere, de la o lună la alta;

-        același lucru se întâmplă și regiunea Kursk, unde ”buzunarul” croit de ucraineni se micșorează treptat, deși Kievul pompează aici tot ce se poate, oameni, echipamente...;

-        bombardamentele din ultima perioadă asupra infrastructurii energetice ucrainene dereglează nu numai viața oamenilor dar și aprovizionarea frontului, funcționarea logisticii Kievului;

-        testarea (ce termen nevinovat!) rachetei balistice cu rază medie de acțiune ”Oreșnic” / ”Alunul”  asupra celei mai importante facilități a industriei ucrainene de apărare, Uzina Mecanică Sud / Iujmaș, Dnipro, a avut, totuși, consecințe: nu au apărut, post test, informații că rachetele ATACMS ar mai fi fost folosite de ucraineni după acest avertisment rus, deși alte mijloace militare ale Kievului, mai ales drone, au continuat să atace ținte din adâncimea teritoriului rus;

-         armata ucraineană are probleme cu resursa umană, sunt presiuni pentru reducerea vârstei de încorporare, se înregistrează un mare număr de dezertori sau ”refuznici”, oameni care preferă închisoarea decât să meargă pe front, există o oarecare instabilitate la nivelul comenzii armatei ceea ce, desigur, influențează și moralul trupelor, mai sunt și altele...

Pe de altă parte, Ucraina este o nucă tare chiar și pentru Kremlin:

Foto: Twitter / X

-        sprijinul occidental continuă să sosească, încă 6 F-16 din Danemarca, administrația Biden oferă încă aproape 1 miliard de dolari, 650 de milioane de euro vor veni de la Germania, 50 de miliarde de dolari din fondurile înghețate ale Rusiei se pregătesc și ele să ia drumul Kievului...;

-        industria ucraineană produce încă în buncărele bine protejate armament de calibru, dronele ”Peklo” / ”Iadul” fiind ultima apariție. Raza de acțiune de aproximativ 700 de kilometri le permite atacarea unor obiective din Rusia, departe de graniță, chiar și dincolo de Moscova;

-        pierderile produse forțelor ruse de către armata ucraineană sunt mari și, potențial, nu vor putea fi suportate pe termen lung de către Kremlin. La fel cele economice și financiare pe care Occidentul le aplică economiei ruse, deși Moscova neagă că acestea din urmă ar avea alt efect decât de a întări reziliența economică națională.

Sunt două simple și incomplete enumerări, de ambele părți, dar care sugerează că războiul merge, totuși, într-o singură direcție și că, poate, cea mai bună soluție, inclusiv și mai ales pentru partea aflată în dezavantaj uman și militar, ar fi oprirea lui.

Dar cine suntem noi să spunem ceva atât de direct, într-o săptămână în care s-au redeschis porțile Catedralei Notre Dame (totuși, știe cineva de ce papa Francisc a fost absent?) și în care urnele electorale (la țară, celelalte urne se mai numesc și ”cenușar”) au rămas închise pentru vremuri mai bune.

Nimic nu e mai imprevizibil decât realitatea.