„Samson și Dalila” la Staatsoper Berlin, în spiritul iubirii

O producție a operei lui Saint-Saëns în teatrul liric de pe bulevardul Unter den Linden se menține pe afiș încă de la premiera din noiembrie 2019, cu pauze sezoniere, iar în acest iulie am văzut cea de-a 22-a reprezentație.

Foto Staatsoper Berlin/Marcus Ebener

Echipei realizatoare, compusă din regizorul de film și scenaristul argentinian Damián Szifron (regie), susținut de Etienne Pluss (decor), Gesine Völlm (costume), Olaf Freese (lumini), Judith Selenko (video), Tomasz Kajdański (coregrafie) i s-a adăugat în 2026 autorul restudierii scenice, firești după atâtea spectacole, Marcin Łakomicki.

Mărturisesc că, aflat într-unul dintre fiefurile germane de Regietheater, am fost uimit la deschiderea cortinei de decorurile ce reflectau natura spectaculoasă a locurilor biblice ale tramei, de costumele tradiționale care reproduceau portul evreilor oropsiți, al filistenilor militariști asupritori. Un peisaj monumental auster al unei văi stâncoase, cu scobituri în piatră ascunzând sălașuri de adăpostire. Pentru actul secund, aveam să constat că producătorii au imaginat pentru Dalila o grotă-peșteră în valea Soreck din Palestina la care se ajungea coborând stânci abrupte. Nu insist acum în privința actului ultim, acolo urmau să mă aștepte surprize de concepție.

Secvențe naturaliste a considerat necesar regizorul să insereze în cadrele primului act, precum ritualul de îngopăciune al unui copil sau intrarea în scenă a lui Samson trăgând un uriaș animal proaspăt vânat, un bivol, cu unul din coarnele căruia urma să-l ucidă pe satrapul Abimélech. Dinamica scenică a acestui act cu puternic caracter oratorial static, a fost sporită prin momente de terorizare a israeliților de către oamenii lui Abimélech sau răpiri de fecioare.

Staatskapelle Berlin. Foto Peter Adamik

În spectacol a existat de la început o atmosferă gânditoare și reflexivă, de tristețe și durere, indusă prin cordarii și alămurile sumbre ale Staatskapelle Berlin, orchestra stabilă a teatrului, dirijată de britanicul de 43 de ani Alexander Soddy, atmosferă transmisă și de coriștii pregătiți de Gerhard Polifka prin invocația „Dieu d'Israël!” în sotto voce. Instrumentiștii și Corul Operei de Stat au constituit pilonii construcției muzicale a opusului lui Camille Saint-Saëns pe libretul lui Ferdinand Lemaire. De la speranță și avânt eroic la suferință, însuflețire și final grandios, trecând prin momentele de subtilitate, de senzualitate extremă din actul al doilea, bagheta lui Soddy s-a înălțat spre un remarcabil renume de stilist al romantismului francez.

Alexander Soddy. Foto Christian Kleinert 1

Coregraful Tomasz Kajdańki a avut un rol important mai întâi în primul act în care dansul preoteselor lui Dagon a fost înlocuit de regizor cu un duo interpretat de dubluri ale eroilor titulari, prin balerinii Thomas Rohe și Kira Kirillova într-o scenă intens erotică la care Samson și Dalila au asistat fascinați din lateralele scenei, posedați de atracția irezistibilă generată de spiritul mișcărilor de dans ale cuplului, ce le pătrundea în suflete. A fost ca o prefigurare a marelui lor duet de dragoste din actul ce avea să urmeze, a puterii sentimentului.

Și pentru că am vorbit de coregrafie, celebra Bacchanală din ultimul act (templul lui Dagon) nu a existat ca dans de divertisment al filistenilor, ci doar ca muzică. Pe scenă se întâmpla altceva. Prizonierii israeliți din închisoarea din Gaza (tabloul anterior) fuseseră aduși în fața gâzilor și uciși. Masacru în masă. Mișcările filistenilor erau sălbatice. O demență generală.

La final, Samson în revenirea puterilor lui legendare l-a omorât pe călăul-șef în timp ce bucăți din templul lui Dagon se prăbușeau. Semnul de Regietheater nu putea să lipsească și, ca altă divagație de la libret, a sosit și surpriza pe care o anunțam. Dalila însăși l-a ucis pe Marele Preot al lui Dagon și a rămas în cadrul luminat al porții templului parcă așteptându-și iubitul. Samson și Dalila au supraviețuit, ca simbol al dragostei totale, supreme, ce transcende divergențele de orice natură. Victorios a fost Dumnezeul iubirii. O idee a regizorului Damián Szifron.

Roberto Alagna. Foto Internet

La 63 de ani, renumitul tenor francez Roberto Alagna s-a înfățișat cu o timbralitate îmbogățită din unghiul consistenței de sunet, obligatorie pentru un rol dur ca Samson, mai ales în condițiile rădăcinilor vocii sale impregnate în junețe de lirism. Semnele trecerii timpului pot fi neglijate, întrucât inteligența artistică l-a călăuzit să abordeze personajul în toată dimensiunea sa dramatică, de însuflețitoare charismă („Israël! romps ta chaîne!”, actul prim cu cor), prin declamații de statură eroică, redând cu aplomb țesătura vocală presantă și atacurile de sunete acute dominatoare.

„Samson și Dsalila” este pentru tenor partitura Si bemol-urilor înalte. Au rezonat masiv și dacă unul sau două s-au simțit înghițite de valurile orchestrei, ultimele din actele al II-lea și al III-lea, „Trahison!” și „En les écrasant en ce lieu!” au fost culminații pătrunzătoare, strălucitoare și suverane.

Cred că forța l-a acaparat câteodată pe tenor și iată, în duetul cu Dalila din actul secund, a intervenit excesiv prin fraza „Par mes baisers je veux sécher tes larmes, et de ton cœur éloigner les alarmes...” simultană cu cea a Dalilei „Ah! reponds à ma tendresse! Verse moi l'ivresse!” din strofa a doua a ariei „Mon coeur s'ouvre à ta voix” estompându-i erotismul cotropitor prin intențiile vocale. Cel puțin un mezzoforte s-ar fi dorit. În rest, pentru alte portative notate de compozitor cu dolce, tenorul și-a regăsit lirismul de altădată, curentat acum de pasiune ardentă.

Roberto Alagna și Aigul Akhmetshina. Foto Internet

Mezzosoprana rusă Aigul Akhmetshina, 30 de ani, a fost pur și simplu impecabilă în Dalila, demonstrând valoarea care o situează astăzi pe podiumul vocilor feminine de gen grav în lume. Timbrul mătăsos a fascinat de la prima intrare în scenă „Je viens célébrer la victoire” prin frazarea fluentă până la sunetele joase învăluitoare, încântarea a continuat în cunoscuta arie „Printemps qui commence”, o adresare domoală, lejeră într-un legato infinit, cu senzualitate venită din culoarea de glas și mlădierile nuanțate.

În actul al doilea, recitativul decis „Samson, recherchant ma présence” a fost urmat ca rugă fierbinte de aria „Amour! viens aider ma faiblesse” încununată cu eclatantul Si bemol acut pe unic și lung arc de respirație ascendent-descendent. Aveam să regăsesc aceeași notă și în finalul actului, tăioasă, atacată ca o lamă, „Lâche!”. Anterior, linia vocală cursivă, cu treceri omogene între registre, plină de comunicări blânde, subtil strecurate, expresive, configurase celebra „Mon coeur s'ouvre à ta voix”. Aigul Akhmetshina, Dalila de farmec subversiv în spiritul marii tradiții, dar de surprinzător final dramaturgic.

Partenerii celor două vedete au fost baritonul Łukasz Goliński (Marele Preot al lui Dagon, cu bună tiradă dramatică, vindicativă în primul act și persuasiv insinuant în duetul cu Dalila din cel de-al doilea), basul Carles Pachon (Abimélech cu glas vibrant), basul Nicolas Testé (Un bătrân evreu, cu voce întrucâtva baritonală în registrul central, dar cu note grave de mare „pedalist” și legato frumos în cântul său profetic), tenorul Álvaro Diana (Primul filistean), basul Hanseong Yun (Al doilea filistean) și tenorul Javier Bernardo (Mesagerul filistenilor).

Sala Operei de Stat din Berlin. Foto Marcus Ebener