Să nu fii de actualitate

Să nu fii de actualitate. Să stai în cartea ta atunci când zbiară mai tare toate vocile din jur. Să iubeşti detaliul, nu grămada. Să iubeşti tăcerea, nu larma. Să nu gândeşti în cifre. Să nu vrei cifre. Să nu întrebi cât. Să fie puţin. Să fie mic. Să fie autentic. Să fie gând, miros, literă.

Mă uit pe fereastră. O tânără mamă vorbeşte la telefon pe marginea drumului. Băieţelul ei, cam la doi ani, se plictiseşte. Caută din priviri, găseşte o comoară. Se apleacă, e gata să cadă în năsuc – haine groase, mânuţe scurte – tremură, îşi recapătă echilibrul, întinde iarăşi mâna, apucă: un băţ. Ce mai băţ! Băţul! Băţul beţelor! Victorios, face călătoria înapoi – cinci paşi dansaţi – şi ajunge lângă canal. Se lasă pe vine, strecurând băţul prin grătar. E atât de mic, încât nu-mi dau seama ce apreciază, ce cântăreşte în clipa asta: se uită la bucata de băţ rămasă afară. O strânge în pumnişor. Împinge. E fericit. Se ridică, se mută jumătate de pas mai încolo, iarăşi strecoară băţul. Iarăşi cântăreşte. E fericit. Mama tropăie pe loc; convorbirea telefonică nu se termină; pauza mea se termină. Închid fereastra, mă întorc la birou. O linişte de se aud florile aplecându-se în vază. O carte în stânga, ţinută deschisă de o bară mică de marmură.

Câte glasuri, pe câte voci, au răsunat din televizoarele aprinse în acest răstimp? Cine a mai spurcat pe cine? Cine a mai faultat pe cine? Cine e cine? Este cine-le ăsta cineva? Ce a scris pe banderola galbenă de pe ecran, cu litere cât talpa de urs? Cine i-a privit, cine i-a ascultat, cine i-a crezut? De ce? Cine şi-i mai aminteşte pe posesorii vocilor de ieri, de alaltăieri, pe cei de acum doi, zece ani?

În tot acest timp, două infinituri: cartea încremenită sub bara de marmură şi viaţa din pumnişorul copilului.

Să te uiţi în stradă de fiecare dată. Să te trăieşti. Să cauţi, măcar din priviri, un băţ. E nevoie de atât de puţin ca să fii fericit; ca să fii. Să nu fii de actualitate. Să iubeşti pasul în afara clipei servite pe tavă. Să iubeşti non-vedeta din stradă, personajul din carte. Să adori micul, tremuratul, să asculţi prăbuşitul, învinsul – doar ale tale toate, nu ale altora mulţi. Pe termen lung, ieşirea din actualitate durează.