Să avem încredere în instituţii

0
0

Acesta este, sau ar trebui să fie – corolarul fundamental al unei societăţi cu o cultură civică amplă, în care cetăţenii implicaţi contribuie, prin participarea lor, la consolidarea unei societăţi democratice şi puternice. Prin urmare, acesta ar trebui să fie idealul către care trebuie să aspirăm – indiferent de agendele proprii, indiferent de modelele diferite de cultură politică din jur.

Pentru că, altfel, orice societate devine volatilă, fără consistenţă internă, la dispoziţia celor cu resursele cele mai mari şi cel mai bine organizate, iar un stat puternic nu are cum să fie consolidat. Într-o Europă de Est aflată mai mult ca oricând în ultimii ani la răscrucea unor interese geopolitice atât de divergente, o astfel de situaţie devine un risc complicat, cu implicaţii multiple.

Cultura civică, aşa cum o definesc autorii clasici, nu este doar un atribut al persoanelor, ci şi al colectivităţilor, şi reflectă un grad ridicat de implicare a cetăţeanului în viaţa publică. Însă, această implicare nu reflectă doar spirit critic şi proteste faţă de ceea ce nu ne convine în jur, ci este parte a unei atitudini mai complexe. Presupune 4 condiţii esenţiale, care trebuie îndeplinite cumulativ:

  • Un consens amplu în societate cu privire la legitimitatea instituţiilor politice (altfel spus, este nevoie ca oamenii să aibă încredere în instituţiile politice şi în funcţionarea lor).  
  • Un nivel ridicat de toleranţă faţă de pluralismul politic (ceea ce înseamnă respingerea conflictelor ca soluţie, şi promovarea dialogului – altfel spus, minorităţile nu trebuie să se teamă de majorităţile politice că vor schimba cu forţa regulile în societate).  
  • Un sentiment mai amplu al competenţei politice (care presupune ca oamenii să fie informaţi, să cunoască regulile de bază, să ştie lucruri generale despre cine îi conduc şi despre cum îi conduc).  
  • Şi, de asemenea, o încredere reciprocă şi o colaborare interpersonală ca regulă (adică, oamenii să aibă încredere unii în alţii şi să fie dispuşi să facă lucruri în comun).

Doar în aceste condiţii, cetăţenii activi stimulează o societate participativă autentică, în care nu doar că se contestă liderii când iau decizii care nu corespund, ci şi se consolidează încrederea în instituţiile care funcţionează eficient.

De ce este nevoie de încredere în instituţii? Pentru că există o legătură directă între participare şi consolidarea democraţiilor. Într-o societate cu o cultură participativă, spiritul critic nu apare decât într-o relaţie cu un nivel ridicat de încredere în sistem. Oamenii reacţionează (ies în stradă, protestează, fac petiţii) pentru că au încredere că reacţia lor va produce un efect real. Cei care nu au încredere în instituţii, în sistemul democratic, nu au de ce să participe. Participarea lor, în ochii lor, nu va duce la nici o schimbare, pentru că sistemul nu este suficient de elastic pentru a recepta nevoia unei schimbări. Or, dacă nu crezi că o instituţie va reacţiona, nu ai nici un motiv să participi.

Dincolo de dezbaterile pe care le vedem, dincolo de jocurile de putere la care asistăm, există o linie mai groasă care contează prin efectele sale pe termen lung. Mă refer la întărirea instituţiilor, până la nivelul în care oamenii ajung să aibă încredere în ele, să simtă că presiunea lor produce rezultate pentru protejarea celor fără putere. Nu acumularea de mai multă putere între diverşii actori contează, ci modul în care acestea se comportă faţă de oamenii obişnuiţi, şi cum pot ei fi ei protejaţi de excesele de orice fel.

Indiferent cum se „împarte” puterea pe care o controlează fiecare, câteva întrebări rămân:

  • Avem maturitatea suficientă pentru a-i tolera pe cei din jurul nostru cu care nu suntem de acord? Pentru că segregarea nu este o soluţie – România este o ţară fragmentată pe multe teme, aşa cum este orice democraţie occidentală.  
  • Putem avea încredere unii în alţii că nu este folosită puterea pe care fiecare o deţine pentru a se distruge reciproc? Există un numitor comun undeva, o linie roşie pe care nimeni nu o trece? Sau, dacă în trecut astfel de linii au trecut, putem reclădi încrederea că în viitor nu se va mai întâmpla?  
  • Suntem suficient de responsabili pentru a nu împinge dispute personale sau diverse episoade punctuale (precum sunt campaniile electorale, de pildă) spre războaie instituţionale, în care au de suferit nu doar nişte oameni politici (care pierd sau câştigă nişte funcţii), ci şi instituţii în ansamblul lor?

România, în toate cercetările internaţionale de tip World Values Survey, este marcată de lipsă majoră de încredere socială, dar şi de încredere în instituţiile politice. Altfel spus, din păcate, stăm prost la cam toate criteriile de mai sus. Mai toate instituţiile politice sunt marcate de erodare, cu niveluri de încredere foarte scăzute. Oamenii nu sunt foarte toleranţi faţă de adversarii politici şi afirmă o susţinere de faţadă faţă de pluralismul politic. Dorinţa unui singur lider care domină toate instituţiile reflectă o cultură politică în care dialogul nu este calea naturală pentru rezolvarea conflictelor. Iar încrederea reciprocă este la niveluri cronice – similare cu state precum Turcia (doar unul din zece români consideră că se poate avea încredere în alţi oameni, comparativ cu nivele de 4-5 ori mai ridicate în state occidentale).

Putem construi noi majorităţi politice, putem eficientiza mecanismele de guvernare, putem reforma diverse legi şi instituţii – dar câtă vreme nu se încearcă ceva structurat şi consistent în timp şi pe reperele de mai sus, vom rămâne o societate fragmentată, cu mai multe Românii care se urăsc una pe cealaltă şi în care singurele soluţii propuse sunt în zona anihilării totale a celorlalţi. Şi asta în condiţiile în care majoritatea tăcută a românilor preferă liniştea, dialogul şi buna cooperare – în locul atitudinilor revanşarde şi intolerante ale celor mai radicalizaţi cetăţeni.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite