S-a pus lacătul peste cei care plăteau greu la buget. Afacerile ilegale, în schimb, au rămas deschise non-stop

Există un tip de eșec de politică publică pe care nu-l vezi în statistici decât peste ani: cel în care statul reglementează corect pe hârtie și greșit în calendar. Cazul OUG 7/2026 este manual de școală. Ordonanța a fost adoptată cu obiectivul de a consolida reglementarea industriei jocurilor de noroc - un obiectiv pe care puțini l-ar contesta. Rezultatul, la jumătatea lui 2026, e însă exact opusul intenției: piața controlabilă s-a restrâns brutal, iar cea necontrolabilă și necontrolată complet a rămas neatinsă.

FOTO Shutterstock

Mecanismul e simplu și, tocmai de aceea, greu de conceput că azi arată fix așa. Ordonanța a introdus obligația unei autorizări la nivel local, pe lângă cea centrală, autorizarea locală urmând să fie acordată în baza unor regulamente adoptate de consiliile locale. A fost prevăzut un termen de 60 de zile pentru elaborarea acestor regulamente, dar nu au fost prevăzute norme tranzitorii care să acopere intervalul dintre intrarea în vigoare a obligației și adoptarea efectivă a normelor locale.

Consecința: obligația a devenit aplicabilă imediat după publicarea în Monitorul Oficial, în timp ce instrumentul administrativ necesar conformării nu exista încă. Cum autorizarea centrală e condiționată de cea locală, iar majoritatea primăriilor nu adoptaseră regulamentele, procesul de autorizare e blocat din 25 februarie 2026 în cea mai mare parte a țării. Practic, realitatea juridică absurdă arată că respectarea legii a devenit imposibilă din motive independente de voința operatorilor.

Nu s-a interzis nimic. Nu s-a votat nicio prohibiție. Pur și simplu, s-a pus lacătul peste cei care erau înregistrați, care emiteau facturi, care rețineau contribuții și care vărsau taxe la buget — pentru că nu aveau de unde să obțină o hârtie ce nu fusese încă inventată la nivel local.

Cifrele centralizate de Frames până acum descriu o contracție rapidă. Numărul locațiilor active a scăzut de la aproximativ 4.500 la 3.150 — peste 1.300 de unități și-au încetat activitatea. Aproximativ 8.500 de locuri de muncă au fost afectate, cu presiunea aferentă asupra sistemelor publice de protecție socială.

Miezul problemei

La buget, socoteala e în două straturi. Retragerea din exploatare a circa 16.854 de aparate generează un impact estimat la peste 120 de milioane de euro anual din taxe directe necolectate. Cele aproximativ 26.000 de aparate rămase funcționează într-un context de incertitudine juridică, ceea ce pune sub semnul întrebării alte circa 200 de milioane de euro anual. Cumulat, peste 320 de milioane de euro pe an — fără efectele indirecte: impozit pe profit, contribuții salariale, taxe pe câștiguri.

Merită spus limpede că aceste estimări provin din calculele industriei și trebuie tratate ca atare. Dar chiar și înjumătățite, ordinul de mărime rămâne semnificativ pentru un stat aflat sub perspectivă negativă la toate cele trei agenții de rating și care taie cheltuieli pentru fiecare zecime de punct de PIB.

Aici e miezul problemei, și nu ține de bani. Am spus de nenumărate ori că o restrângere abruptă a pieței reglementate, indiferent de domeniu, creează condiții favorabile pentru activități desfășurate în afara cadrului legal. Iar diferența dintre cele două lumi nu e una de nuanță.

Operatorul licențiat plătește taxe, ține evidențe, e supus regulilor privind jocul responsabil și are obligația verificării vârstei participanților. Operatorul clandestin nu face nimic din toate acestea. Nu îi cere nimeni buletinul nimănui. Nu există registru de autoexcludere, nu există limite de depunere, nu există avertismente, nu există control al accesului minorilor — pentru simplul motiv că nu există nici entitatea care ar putea fi controlată.

Mai departe, lanțul e previzibil pentru oricine a urmărit vreodată un dosar de criminalitate economică: banii dintr-o activitate care nu apare nicăieri sunt, prin definiție, bani care trebuie spălați. De acolo rezultă evaziune fiscală, circuite de numerar netrasabile și, în ultimă instanță, rețele organizate care ajung să administreze o piață pe care statul nu o mai vede deloc. Un operator scos din legalitate printr-un blocaj administrativ nu se transformă automat în infractor — dar clientela lui rămâne în piață, iar cineva o va servi.

Paradoxul final e brutal: măsura menită să protejeze consumatorul a desființat exact instrumentele prin care consumatorul putea fi protejat. Cei care produceau greu la buget au fost opriți; ilegalul, care nu produce nimic la buget, prosperă.

Ce au făcut alții

Există un contra-exemplu la îndemână, iar el nu vine din vreo teorie liberală, ci dintr-un stat membru UE cu profil economic comparabil ca dimensiune.

Ciprul a legalizat cazinourile abia în 2015, cu un cadru strict și predictibil, o singură licență integrată și obligații ferme de conformare. Rezultatul: o investiție de peste 637 de milioane de euro în complexul City of Dreams Mediterranean din Limassol, cu 2.000 de angajați, prezentat drept element care schimbă regulile jocului pentru sectorul turistic, atacând sezonalitatea și atrăgând vizitatori din Israel, Golf și mai departe.

Estimările guvernamentale au vorbit despre un impact anual de circa 700 de milioane de euro asupra economiei — în jur de 4% din PIB după al doilea an de operare — și 300.000 de turiști suplimentari anual.

Modelul nu e importabil identic, iar cifrele guvernamentale de proiect sunt, ca peste tot, optimiste. Dar structura lecției e transferabilă și are trei componente:

Regulă previzibilă. Investitorul care angajează sute de milioane știe, înainte să semneze, ce autorizații îi trebuie, de la cine și în cât timp. Nu descoperă la mijlocul exercițiului financiar că trebuie o hârtie care nu poate fi emisă.

Control real, nu declarativ. Statele care au construit turism de cazinou nu au relaxat protecția, ci au întărit-o: identificare obligatorie la intrare, registre de autoexcludere, taxă de acces pentru rezidenți în modelul din Singapore, interdicție totală pentru localnici în modelul monegasc, raportare antispălare. Verificarea vârstei nu e un obstacol comercial, ci condiția de existență a licenței.

Valoare adăugată dincolo de joc. Modelul integrat — hotel, restaurante, spații de conferințe, evenimente — transformă activitatea dintr-o rentă locală într-un produs turistic exportabil, cu încasări valutare și sezonalitate corectată. Nu întâmplător, turismul reprezintă în Cipru aproximativ 15% din PIB.

Nici acest model nu e lipsit de riscuri - chiar în Cipru, spălarea banilor a rămas o preocupare declarată a statului, iar lupta împotriva ei e descrisă ca un proces continuu și dificil. Diferența e că acolo riscul e asumat, monitorizat și bugetat. La noi, el a fost creat printr-o omisiune de tehnică legislativă.

Soluția tehnică este evidentă: o intervenție legislativă care să clarifice perioada de tranziție și să lege aplicarea noilor obligații de existența efectivă a instrumentelor administrative necesare îndeplinirii lor.

Cu alte cuvinte, obligația de autorizare locală să devină exigibilă din momentul în care regulamentul local există, nu înainte.

Urgența nu ține de industrie, ci de ireversibilitate. O locație închisă nu se redeschide printr-o ordonanță de îndreptare; contractele de chirie se reziliază, echipamentele se vând, angajații pleacă în alte sectoare sau în afara țării. Iar clientela migrată în zona gri nu se întoarce în cea reglementată doar pentru că statul și-a reparat, peste un an, o eroare legislativă. Piețele negre iau avânt rapid și se demontează lent.

Dincolo de dezbaterea legitimă privind reglementarea corectă a acestei industrii — o dezbatere care merită purtată deschis, cu argumente clare pe masă — cazul OUG 7/2026 spune ceva mai general despre felul în care se legiferează în România.

Dacă vrei să restrângi o piață, restrânge-o explicit, prin lege, asumat. Ce nu poți face este să lași obligațiile în vigoare și instrumentele de conformare pe drum, sperând că rezultatul va semăna cu o politică publică.

Pentru că rezultatul, de fiecare dată, arată la fel: cei care plăteau greu la buget se închid, iar cei care nu plăteau niciodată nimic își extind, tăcut, atât cota de piață cât și sfera de criminalitate.