Rusia ca alteritate şi dezbinarea Europei Central-Răsăritene: cazul pactelor de neagresiune din anul 1932

Problematica relaţiilor dintre ţările Europei Central-Răsăritene şi Rusia a revenit pe agenda cancelariilor occidentale odată cu criza din estul şi sudul Ucrainei. Se întâmplă adeseori ca guvernele şi diplomaţiile Europei Occidentale să privească cu reticenţă sensibilităţile, angoasele sau cel puţin rezervele acestor state cu privire la intenţiile imediate sau de perspectivă ale Moscovei.

În mod eronat, cel mai adesea, mai ales în ultimul deceniu, ţările Europei Central-Răsăritene tind să fie percepute în mod global, ca un actor colectiv unic, iar strategiile, interesele sau cel puţin nuanţele politicii lor faţă de marea putere de la răsărit sunt ocultate. Scapă atenţiei şi particularităţile politicii ruseşti faţă de fiecare dintre aceste state, particularităţi condiţionate istoric, cultural, economic sau chiar, în unele cazuri, conjunctural. De altfel, tradiţional, Rusia, care are o memorie – inclusiv recentă – şi o cunoaştere mult mai bogată asupra zonei, a încercat – şi mai încearcă încă – să desfăşoare o politică de divide et impera, folosindu-se de conjuncturile favorabile oferite de resurgenţa naţionalismelor aflate în competiţie şi a populismului, de incapacitatea U.E. de a adopta măsuri decisive şi eficiente în cazul crizelor care au afectat uniunea după 2008 sau de interesele economice şi energetice divergente.

În contextul apartenenţei celor mai multe dintre aceste state la U.E. şi/sau N.A.T.O., există o tendinţă evidentă de a se pierde din vedere convulsiile cu rădăcini istorice care au măcinat Europa Central-Răsăriteană înainte ca Hitler şi Stalin să-şi împartă la Moscova sferele de influenţă, moment cu consecinţe catastrofale asupra regiunii. O slăbire a solidarităţii euro-atlantice readuce, în mod constant, pe agenda politică şi diplomatică tensiunile din interiorul regiunii. Recenta ridicare de ton din relaţiile româno-ungare, sârbo-ungare sau croato-ungare nu reprezintă cazuri izolate sau circumstanţiale.

Există câteva analize substanţiale cu privire la relaţiile Rusiei cu Europa Central-Răsăriteană, după cum sunt destule altele care dovedesc o cunoaştere fragmentară, redusă eventual la perioada de după căderea Zidului Berlinului, fiind incapabile să înţeleagă durata mai lungă a relaţiilor dintre Moscova şi ţările din regiune, şi cu atât mai puţin discordia din interiorul regiunii înseşi. În aceste condiţii, o reamintire a riscurilor la care s-ar expune Europa în absenţa unei structuri instituţionalizate care să faciliteze consensul şi să diminueze asperităţile poate fi instructivă. Să revenim, aşadar, cu 83 de ani în urmă, în anul premergător desemnării lui Hitler în calitatea de cancelar al Germaniei. Europa se zbătea în mijlocul unei crize economice venite, ca şi în 2008, de peste Atlantic, iar ţările şi naţiunile europene tindeau să încerce să-şi rezolve problemele prin protecţionism sau prin crearea de blocuri economice limitate la un areal de pe continentul european. În tot mai mare măsură, iar în acest punct putem identifica similitudini cu situaţia de după 2008, s-a accentuat recursul la naţionalism, extremisme şi populism. În acest răstimp, Uniunea Sovietică, care împlinea un deceniu de la constituirea sa sub această titulatură, îşi continua în bună măsură dezvoltarea pe baza planului cincinal, având legături reduse cu restul continentului european. Cu toate că U.R.S.S. a evitat chingile Marii Crize, locuitorii săi nu au dus-o deloc mai bine decât cei din Europa „burgheză”. Dimpotrivă! „Ţăranii mănâncă câini, cai, cartofi stricaţi, scoarţă de copac, orice pot găsi” consemna un martor ocular al Marii Foamete cu privire la situaţia locuitorilor din regiunile agricole productive din Ucraina, Transnistria, Kazahstan şi alte regiuni ale U.R.S.S. afectate de foametea indusă de regimul stalinist în primul an de producţie colectivizată (1931-1932), precum şi în cel ce i-a urmat. Nu insistăm asupra cauzelor naturale dar mai ales a agendei politice, ideologice şi birocratice care au inspirat această dramă umană terifiantă care a curmat viaţa a cel puţin cinci milioane şi jumătate de oameni, tratate, de altfel, pe baze documentare solide, de istoricul Vadim Guzun în lucrarea Imperiul Foamei: foametea artificială din URSS şi impactul asupra spaţiului românesc, 1921-1922, 1931-1933, 1946-1947 (http://afaceriorientale.blogspot.ro/2014/04/imperiul-foamei-foametea-artificiala.html). În timp ce regiuni considerabile ale Uniunii Sovietice erau înfometate, U.R.S.S.-ul exporta produse la preţ de dumping în Europa, inclusiv unele obţinute din rechiziţiile din regiunile înfometate. În condiţiile în care Uniunea Sovietică purta practic un război împotriva propriei populaţii civile, la Moscova ajungea un raport al serviciilor secrete sovietice potrivit căruia Polonia şi Japonia se înţeleseseră să atace în comun Uniunea Sovietică. Deşi se va dovedi că Polonia – slăbită ea însăşi – nu era pregătită să lanseze un atac asupra U.R.S.S., în ianuarie 1932 au fost iniţiate discuţiile cu privire la semnarea unui pact de neagresiune între cele două ţări. Negocierile se vor finaliza prin semnarea pactului la data de 25 iulie 1932 (prelungit la 5 mai 1934, în mod ironic, până la 31 decembrie 1945). Acestea vor implica, ca şi în anii 1928-1929, cu prilejul preliminariilor semnării Protocolului de la Moscova pentru punerea în vigoare a Pactului de la Paris (Pactul Briand Kellog), din februarie 1929, participarea şi consultarea şi a altor ţări din Europa Central-Răsăriteană, a României, aliata Poloniei, ţărilor baltice şi Finlandei. De altfel, mai multe alte state vecine Uniunii Sovietice, cu excepţia ţării noastre, vor semna, în aceeaşi perioadă, pacte cu U.R.S.S. Astfel, Finlanda a semnat un asemenea tratat la 21 ianuarie la Helsinki, Letonia a urmat-o la 5 februarie la Riga, iar Estonia la 4 mai la Moscova.

Pentru a înţelege ceva mai bine implicaţiile acestor tratate la nivel regional şi asupra legăturilor dintre U.R.S.S. şi Europa Central-Răsăriteană, redăm mai jos câteva documente diplomatice, din prima jumătate a anului 1932, care sunt în măsură să reliefeze lipsa de solidaritate manifestată de ţările vecine Uniunii Sovietice în relaţiile cu Moscova, într-un moment important al evoluţiei acestora. Raţiuni de securitate, economice, comerciale, politice au impietat – aşa după cum vom vedea – asupra stabilirii şi urmării unei politici congruente de către Polonia, România, Finlanda şi ţările baltice faţă de vecinul sovietic. Facem precizarea că primul document, inedit, provine din Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al Finlandei, iar următoarele din Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României, fiind deja publicate în lucrarea  The Romanian-Latvians relations : diplomatic documents : 1918-1958, Târgovişte : Cetatea de Scaun, 2012 (autori Silviu Miloiu, Ēriks Jēkabsons, Laima Jēkabsone, Alexandru Ghişa). Autorul acestora din urmă documente, viitorul ministru de externe legionar Mihail R. Sturdza, nu avea, în acea perioadă, vreo afiliere politică sau legături cu Legiunea Arhanghelului Mihail. Negocierile sale de la Riga cu sovieticii în privinţa găsirii unei formule pentru încheierea unui pact de neagresiune între Moscova şi Bucureşti vor accentua însă neîncrederea sa în politica externă sovietică şi în raţiunile care o făceau să joace, în funcţie de interesele de moment, cartea diplomaţiei, cea pacifică sau cea militară.

Document 1

Ministrul plenipotenţiar al Finlandei la Bucureşti, K.G. Idman, Raportul nr. 2 din 22.04.1932 către Ministerul Afacerilor Externe al Finlandei, Helsinki

Problematica: Prinţul Ghica{C}{C}[1] despre negocierile de neagresiune

În această dimineaţă am avut o discuţie lungă de o oră şi jumătate cu ministrul de externe Ghica. Ghica mi-a vorbit cu francheţe şi am căpătat impresia că el este dornic să spună lucrurilor pe nume.

Când polonezii le-au vorbit românilor prima dată despre negocierile de neagresiune, Bucureştii au fost neîncrezători. De vreme ce exista deja Pactul Kellogg{C}[2]{C}, nu se credea că prin încheierea unei noi înţelegeri s-ar obţine vreun avantaj. Dimpotrivă, exista pericolul de a se pierde ceea ce fusese câştigat. Desfăşurarea negocierilor a demonstrat pe deplin acest lucru. Deoarece, alături de Polonia, şi Franţa era interesată în chestiune era dificil pentru România să refuze să adere la poziţia aliaţilor săi. Dacă propunerea făcută de România, la care Rusia nu a aderat, este considerată nepractică, este straniu că niciunul dintre state, nici Polonia şi nici Franţa, nu au fost capabile să prezinte unele mai bune. Aflat în Geneva în februarie, el a discutat chestiunea, printre alţii, şi cu generalul Laidoner{C}[3]{C}. Laidoner a afirmat că Estonia nu acordă o mare importanţă încheierii tratatului. Nu există nici o grabă în această privinţă. Zaleski{C}[4] i-a spus acelaşi lucru din proprie iniţiativă.

Motivul pentru schimbarea atitudinii rezidă fără doar şi poate în faptul că Franţa nu mai era interesată în mod deosebit de această chestiune. Din motive comerciale, Berthelot{C}[5]{C} a încheiat o înţelegere proastă. Tardieu{C}[6]{C} i-a spus lui Ghica că înţelegerea, dacă va fi încheiată, va trebui refăcută. Atunci când Ghica, în perioada de iarnă, a mers la Varşovia, Piłsudski {C}[7]{C} însuşi i-a spus că nu acordă nici o importanţă acordului. Contele Beck{C}[8] era de faţă şi a încercat să-l convingă pe Pilsudski de utilitatea sa. Se pare că acesta a reuşit să facă acest lucru de vreme ce recent, în cursul vizitei sale aici, Piłsudski a susţinut acordul cu energie. Se pare că nimeni nu mai ştie de ce părere să fie. În vreme ce Ghica a informat despre indiferenţa lui Zaleski, manifestată în Geneva, Legaţia poloneză a primit susţinerea lui Beck din Varşovia. Ministrul francez a fost, de asemenea, destul de tranşant în a afirma că Tardieu nu era interesat în ceea ce priveşte acordul. Cel mai devreme în iunie este posibil ca francezii să negocieze acordul cu Rusia. Acesta depinde, de asemenea, foarte mult de rezultatul alegerilor. În asemenea circumstanţe, nu este de crezut că România va face ceva care să-i slăbească situaţia vizavi de Rusia.

La întrebarea mea dacă Titulescu nu a primit sarcina de a negocia în Geneva beneficiind de medierea lui Zaleski, Ghica a răspuns negativ. Zaleski a făcut încercări de a-l invita pe Titulescu la un mic dejun cu Litvinov{C}[9], dar Titulescu nu a fost de acord. Guvernul român este unanim. Alegaţiile poloneze despre neînţelegeri sunt vorbe goale.

Ghica m-a întrebat cum ar putea fi înţeles faptul că industria finlandeză se află sub presiunea severă a ruşilor. Ultimul motiv invocat de polonezi este că Finlanda este în ceea ce priveşte industria sa în mâna ruşilor (“entre les mains des russes”). Am răspuns că cercurile industriale speră că acordul încheiat va fi ratificat. În ţară este o criză industrială severă şi există speranţa că îmbunătăţirea relaţiilor cu Rusia va fi benefică comerţului dintre cele două ţări. Există şi posibilitatea ca să rezulte şi o înţelegere cu Rusia în ceea ce priveşte vânzarea lemnului. Lemnul constituie cel mai important articol de export. Pe de altă parte, este în mod evident o exagerare să afirmi că Finlanda depinde în relaţiile sale industriale de Rusia.

I-am prezentat lui Ghica toate acele motive care determină guvernul finlandez să lase acordul de neagresiune la dispoziţia Eduskuntei{C}[10]. Am scos în relief în special acea situaţie iritantă în care a căzut Finlanda fără vina sa. Noi am încheiat înţelegerea de bună credinţă în speranţa că alţii o vor face şi ei. Iniţial am fost neîncrezători. Acum avem un acord pe care este dificil să nu-l ratificăm. Sperăm că alţii vor lua aceasta în considerare.

Ghica a afirmat că pentru România era imposibil să-şi schimbe cursul acţiunii. Ar fi fost evident mai plăcut dacă toţi ar fi urmat aceeaşi procedură. Acţiunea Finlandei, dacă acesta ratifică acordul, natural că nu va distruge bunele relaţii existente între cele două state. Ca şi Finlanda, România acţionează aşa cum îi cer interesele sale.

Am afirmat că, într-adevăr, ar fi fost mai bine să nu fi fost de loc nesolidari în ceea ce priveşte negocierile. Ghica a afirmat că decizia Finlandei de politică externă, la fel ca şi aceea a României, este mult mai clarvăzătoare decât conducerea politicii externe poloneze. Îndreptând conversaţia în altă direcţie, el mi-a exprimat speranţa sa că voi fi în Bucureşti, la 10 mai, de Ziua Naţională a României.

Vizitându-l pe secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine, Filality, acesta a început dintr-o dată să vorbească despre pactul nostru de neagresiune. I-am exprimat acestuia aceleaşi puncte de vedere pe care i le expusesem deja lui Ghica. I-am indicat de asemenea articolul 2, paragraful 2 al pactului nostru încheiat, pe care el nu părea să-l cunoască. Mi-am exprimat speranţa că relaţiile noastre nu vor suferi din cauză că noi vom fi probabil obligaţi să ratificăm acordul. Filality m-a asigurat că pot fi sigur că bunele relaţii vor fi menţinute între Finlanda şi România.

La plecarea mea de la minister, secretarul lui Ghica a venit la mine şi m-a invitat la cină la Prinţul şi Prinţesa Ghica.

Consider că am motive de a raporta cât de precis posibil vizita mea la Ministerul Afacerilor Străine român deoarece în cursul acesteia a rezultat că relaţiile noastre cu România nu vor fi impietate prin faptul că vom acţiona aşa cum considerăm mai avantajos pentru noi. Prin sosirea aici am indicat guvernului român că noi considerăm important să încercăm să menţinem un front comun, un fapt care este considerat şi aici important.

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al Finlandei, fond 5 C14.

Document 2

Raportul diplomatic al însărcinatului cu afaceri al României la Riga Mihail R. Sturdza{C}{C} nr. 75 către preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministrul Afacerilor Străine al României Nicolae Iorga{C}{C}{C}{C}[11], 30 ianuarie 1932

Interviul domnului Litvinov{C}{C}{C}{C} constituie, cred, epilogul şi în tot cazul morala negocierilor româno-sovietice din Riga. Ele au dovedit, într-adevăr, încă o dată cât de greşită era opinia celor care, în cancelariile străine sau în ţară, credeau că Basarabia nu constituie pentru Rusia Sovietică „în definitiv” decât o chestiune de prestigiu, că din moment ce s-ar găsi formula care să cruţe îndeajuns amorul propriu al marii noastre vecine, trecerea peste această dificultate ar fi uşoară şi că sincera dorinţă a Moscovei de a trăi în pace declarată cu toate ţările învecinate ar putea fi realizată.

Cea mai elementară perspicacitate, cel mai puţin ascuţit simţ politic ar dovedi orişicărui român în contact direct cu reprezentanţii autorizaţi ai ideii sovietice că Basarabia nu este pentru U.R.S.S. nici o chestiune de prestigiu, nici o minimă chestiune teritorială. Basarabia a rămas până astăzi pentru Soviete unul dintre cele mai importante accesorii, principala rezervă, a dramei ce o pregătesc cu amănunţire. Basarabia este breşa politică prezervată cu îngrijire în frontiera lumii burgheze, germenul breşei militare a planului lor de distrugere a acestei lumi. „Sovietele nu vor renunţa la avantajele nepreţuibile ale acestei breşe decât când sovietele nu vor mai fi sovietele, când vor fi renunţat la această distrugere, sau cel puţin când VOR ÎNCEPE A EVOLUA REALMENTE ÎN ACEST SENS.

Principalul avantaj, cred, al negocierilor de astăzi a fost tocmai de a ne permite nu numai nouă de a ne convinge încă o dată despre acest adevăr, dar de a da ocazia lumii burgheze, în special aliaţilor noştri, de a-şi corecta impresia primejdios optimistă în ceea ce priveşte „revendicările de simplu prestigiu ale U.R.S.S. faţă de numai unul din vecinii săi”, de a repune aceste revendicări pe planul la care ele aparţin: a antagonismului iremediabil între lumea burgheză şi cea comunistă.

În această privinţă coincidenţa dezbaterilor pentru dezarmare şi a negocierilor româno-ruse este o întâmplare fericită despre care nu trebuie cred să ne lipsim a ne folosi în întregime. Pentru ca aceasta să fie posibil o condiţie indispensabilă, după părerea mea, este ca rezistenţa şi fermitatea noastră pe poziţiile pe care suntem să ţină mai mult decât timpul şederii domnului Stomoniakov{C}{C}{C}{C}[12] în Riga.

Declaraţiile energice ale guvernului polon, noua atitudine a Franţei, ralierea Finlandei la frontul vecinilor burghezi ai Rusiei Sovietice, acţiunea energică şi în urmă încoronată cu succes a reprezentanţilor polon, român, estonian, finlandez în Riga pentru a obţine garanţia că Letonia, la un moment dat şovăielnică, nu îl va părăsi, ne pun în posibilitatea de a aştepta cu sânge rece desfăşurarea evenimentelor.

Prin formula adoptată după acord prealabil între negociatorii polon, român, estonian, finlandez şi astăzi leton, pentru clauza de ratificare a celor cinci pacte, suntem asiguraţi că niciunul dintre aceste pacte nu va fi perfectat înainte de rezultatul negocierilor româno-ruse, cel puţin atâta timp cât Polonia se va ţine fermă alături de noi.{C}[13]

Sunt convins şi cred de datoria mea a spune că am comite o greşeală dacă dintr-un spirit de conciliere, care nu găseşte în adversarul nostru, pot să o asigur, nici un ecou, am părăsi poziţia noastră actuală alunecând din formulă în formulă până la una care ar putea satisface toate rezervele şi răzgândirile Rusiei Sovietice, menajându-i pentru viitor toate posibilităţile de utilizare a pretextului basarabean, adormind din nou vigilenţa lumii burgheze un moment trezită.

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României, fond 71/1920-1944, Letonia, Rapoarte Riga 1932-1935, vol. 3, fila 95-97.

Document 3

Telegrama însărcinatului cu afaceri al României la Riga Mihail R. Sturdza{C}{C} nr. 81 către preşedintele Consiliului de Miniştri al României Nicolae Iorga{C}{C}, 4 februarie 1932

Sub presiunea opoziţiei socialiste, guvernul leton fusese pe cale, deja săptămâna trecută, de a admite unele modificări relativ la pactul de neagresiune, cerute de Soviete, care ar fi desolidarizat Letonia şi poate chiar [ar fi] izolat-o în mod definitiv prin pactul de neagresiune de celelalte ţări vecine. Împreună cu colegii mei polon, estonian şi finlandez am intervenit energic împiedicând semnarea pactului în ultimul moment şi obţinând atât din partea Preşedintelui Republicii cât şi din partea Preşedintelui Consiliului de Miniştri asigurările cuvenite. Acţiunea Rusiei intensificându-se între timp, am regăsit azi după mai multe şedinţe aceeaşi situaţie.

În aceste împrejurări şi dată fiind importanţa chestiunii ne-am hotărât la un demers colectiv al celor patru reprezentanţi sus-numiţi pe care l-am făcut azi dimineaţă pe lângă Preşedintele Consiliului de Miniştri în numele şi din ordinul guvernelor noastre respective. Am atras atenţia cu toţii în mod serios domnului Skujenieks{C}{C}{C}{C}[14] asupra răspunderii ce şi-o ia faţă de propria lui ţară determinând de acum izolarea ei în unele eventualităţi care sunt departe de a fi excluse. Am reamintit Preşedintelui Consiliului de Miniştri făgăduinţa ce mi-a făcut-o Ministrul Afacerilor Străine leton în ziua de 8 ianuarie.

Reprezentantul Estoniei a declarat în mod categoric că alianţa celor două ţări este ameninţată. Am obţinut în fine noi asigurări Cu toţi avem impresia că dacă Ministrul francez s-ar alătura insistenţelor noastre, guvernul leton ar putea mai uşor înfrânge manevrele opoziţiei şi intrigile Legaţiei Sovietice. O sugestie urgentă la Paris în acest sens ar fi poate salutară.

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României, fond 71/1923-1940, Letonia, 1923-1940. U.R.S.S., vol. 9, filele 157-158.

Document 4

Telegrama însărcinatului cu afaceri al României la Riga Mihail R. Sturdza{C}{C} nr. 101 către preşedintele Consiliului de Miniştri al României Nicolae Iorga{C}{C}, 7 februarie 1932

Pactul de neagresiune între Letonia şi Soviete a fost iscălit ieri în Riga. Într-o declaraţie verbală făcută în momentul iscăliturii şi repetată presei, Preşedintele Consiliului de Miniştri leton a precizat că ratificarea pactului iscălit de către Letonia va depinde de iscălitura pactului estonian şi este în cea mai strânsă legătură cu iscălitura unor pacte de neagresiune asemănătoare de toate ţările vecine Sovietelor.

Formula preşedintelui Consiliului de Miniştri leton este ceva mai puţin categorică decât cea a Ministrului Afacerilor Străine finlandez, aceasta din consideraţii de politică internă. Intenţia este totuşi aceeaşi şi actualul guvern sau alt guvern burghez din Letonia va rămâne după toate probabilităţile credincios acestor declaraţii. De altfel, a fost solemn promis Estoniei că ratificările ambelor ţări nu vor avea loc decât împreună, şi Estonia va fi, credem, mai uşor reţinută de la o ratificare separată de guvernele polon, român şi finlandez.

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României, fond 71/1923-1940, Letonia, 1923-1940. U.R.S.S., vol. 9, fila 160.

Document 5

Raportul diplomatic al ministrului României la Riga Mihail R. Sturdza{C}{C} nr. 352 către Preşedintele Consiliului de Miniştri şi Ministrul Afacerilor Străine al României Alexandru Vaida-Voevod{C}{C}{C}{C}[15], 16 iunie 1932

Prevăzusem în februarie 1931 că imprudenta acceptare de către Polonia a discutării pactelor de neagresiune bilaterale cu Sovietele, în momentul cel mai acut al crizei economice în Ţările Baltice, fără ca Varşovia să se fi hotărât de mai înainte la un număr suficient de sacrificii materiale pentru a înfrunta supralicitaţia masivă a Sovietelor, trebuia să conducă la un important succes diplomatic al acestora.

Semnalam în primăvara aceluiaşi an, ca un corolar inevitabil al acestui succes eventual, „încolţirea României pe un teren şi într-un moment neales de ea la elucidarea relaţiilor sale speciale de vecinătate cu U.R.S.S.” şi izolarea noastră prin fragmentarea pactului Litvinov{C}{C} şi înlocuirea acestui instrument al solidarităţii burgheze prin o nouă formulă juridică din care de astă dată am fi excluşi.

Dacă situaţia câştigată deja de U.R.S.S. în Ţările Baltice, ziceam la aceea epocă, ar fi consacrată prin sistemul pactelor de neagresiune bilaterale înlocuind pe cel al pactului regional, dacă ea ar fi fost completată printr-un protectorat economic de fapt, aceasta ar semnifica în ceea ce ne priveşte posibilitatea pentru U.R.S.S. de a concentra toate mijloacele lor de pregătire, politică şi tehnică mai întâi, şi în urmă toate mijloacele lor de acţiune în direcţia Basarabiei. ACESTA ERA DE ALTFEL, adăugam atunci, ADEVĂRATUL ŢEL AL ACTIVITĂŢILOR POLITICE SOVIETICE ÎN ŢĂRILE BALTICE.

Consacrarea în chestiune trebuind considerată astăzi ca un fapt împlinit (ratificarea letonă şi estoniană va urma automat semnătura pactelor de neagresiune respective), mi-am permis a reaminti aceste prevederi cu scopul numai de a întemeia mai bine unele aprehensiuni ale mele actuale, aprehensiuni formate pe acelaşi stoc de informaţii şi observaţii. Îmi propun a le expune, semnalând că experienţa excepţională a lungii şi fertilei conversaţii cu unul din reprezentanţii cei mai tipici ai mentalităţii politice sovietice nu a făcut decât să mă confirme în temerile mele.

Aliaţii noştri poloni au explicat insistenţele Moscovei pentru a obţine pacte de neagresiune cu vecinii săi burghezi prin dorinţa de a se asigura pe frontul occidental în ajunul unor grave evenimente posibile în Extremul Orient. Pentru mine această explicaţie este mai mult decât insuficientă.

Moscova nu are nici o temere adevărată privitor la graniţele sale occidentale, ea ştie foarte bine că nu va fi atacată de nici unul dintre vecinii săi europeni şi de nici una din Puterile occidentale. Panica simulată şi încontinuu declarată de oamenii politici sovietici nu constituie decât o sfruntată manevră de politică internă pentru legitimarea, faţă de o populaţie istovită şi înfometată, a unor sforţări de organizare şi de înarmare care corespund într-adevăr cu cele ale unei cetăţi asediate. Cei care au observat unele exhibiţii moscovite din ultimii ani, ca procesele de pretinse comploturi şi afacerile simulate de spionaj şi sabotaj, şi-au putut da seama că Sovietele nici nu aveau pretenţia de a înşela opinia publică mondială în această privinţă, ci numai pe a lor.

Legătura între evenimentele din Extremul Orient şi dorinţa Moscovei de a semna pacte de neagresiune cu unii din vecinii săi trebuie făcută, cred, cu totul altfel.

Cheia acestei legături este în simplul fapt că Moscova nu a manifestat o voinţă clară şi indubitabilă de a iscăli asemenea tratate decât cu Finlanda, Estonia, Letonia şi Polonia, iar nu cu România. Moscova nu a propus şi nu va propune României decât texte care nu le poate primi sau care dacă ar fi primite ar consfinţi „starea de agresiune permanentă” în care U.R.S.S. pretinde că România se găseşte faţă de ea – care îi vor prezerva şi mai departe, cu alte cuvinte, acel preţios pretext de irupţiune peste singurele graniţe vecine burgheze pe care nu le-a recunoscut niciodată în faţa lumii şi a opiniei publice ruseşti.

Păstrarea acestui pretext a constituit şi constituie, nu trebuie să ne înşelăm, una din principalele griji ale politicii externe sovietice. Negocierile din Riga{C}[16] au dovedit încă o dată, nu numai negociatorului român sper, că Basarabia nu este pentru U.R.S.S. nici o simplă chestiune de prestigiu, nici o minimă chestiune teritorială, ci că reprezintă acea breşă, astăzi politică mâine militară, în frontiera lumii burgheze pe care imperialismul social sovietic o socoteşte indispensabilă politicii sale de lungă vedere.

Rusia sovietică, hotărâtă a nu reînvia nici eşecul militar din faţa Varşoviei, nici pe cel social din Budapesta, condiţiona până acum utilizarea deliberată a acelei breşe de unele împrejurări de descompunere economică şi socială a lumii burgheze încă departe de a fi ajuns la maturitate. Moscova îşi dă însă astăzi seama că o agresiune militară subită victorioasă şi întinsă a Japoniei ar putea-o sili să părăsească sau hotărârea sa de răbdare şi pregătire integrală sau însăşi nădejdea de a executa vreodată planurile sale.

O adâncă grijă pare a o fi cuprins în această privinţă şi ea simte cred astăzi nevoia de a nu se asigura pe frontul occidental, ci de a-şi asigura pe acest front posibilitatea compensaţiei politice şi militare, a revanşei de prestigiu, de care existenţa regimului sovietic din Rusia şi întregul viitor al comunismului în lume ar putea subit depinde.

Nimic nu dovedeşte până astăzi că Japonia este hotărâtă a ataca U.R.S.S.  în posesiunile sale din Extremul Orient. Informaţiile cele mai demne de crezare confirmă în fiecare zi, pe de altă parte, că Moscova este hotărâtă a răbda aproape toate provocările, a suferi aproape toate umilinţele din partea vecinei sale asiatice. La această răbdare şi prudenţă este însă o limită pe care Sovietele nu ar putea-o întrece. Ele nu ar putea, de pildă, tolera o înaintare victorioasă a trupelor nipone până în regiunea Baikalului sau constituirea eventuală cu ajutorul japonez a unui guvern rus alb în provinciile maritime. Asemenea înfrângeri morale şi militare s-ar traduce imediat printr-o zdruncinare fatală a prestigiului interior al regimului.

Sovietele ştiu prea bine că o mobilizare generală în Rusia (sau acele măsuri care în concepţia Statului Major sovietic corespund cu mobilizarea generală) este o operaţiune pe care regimul lor nu va avea ocazia a o efectua de două ori, vor face deci totul pentru a o evita înainte de împlinirea vremurilor. Dar tocmai din cauza acestei perfecte cunoştinţe a posibilităţilor lor [neclar], în ziua când vor fi siliţi a lua armele în mână nu le vor mai depune înainte de a fi încercat toate şansele, cele mai şubrede chiar [neclar].

Să presupunem acea încercare, să presupunem Rusia silită să facă apel la arme. Problema în faţa căreia va fi pus Statul Major din Moscova va fi următoarea: a câştiga cât mai degrabă şi cât mai manifest prestigiul pierdut, a utiliza cât mai eficace pentru cauza comunistă forţele ce s-au putut mobiliza.

Tema comportă două soluţii: una orientală, alta occidentală. Nu este temerar a crede că cei mai mulţi dintre factorii determinanţi militari şi civili în Moscova sunt convinşi că cea orientală nu are nicio probabilitate de succes, dar cu cea occidentală ar putea cu O SINGURĂ CONDIŢIE împlini satisfăcător obiectivele dorite. Ea s-ar încadra astfel, spre deosebire de cea orientală, în planul general, ulterior executabil, al sovietizării Europei burgheze. Această condiţie este izolarea prealabilă a României.

La lumina acestor consideraţii este natural a presupune că începând campania pactelor de neagresiune bilaterale, Moscova îşi propunea două obiective: unul minimal, spargerea frontului politic burghez înjghebat la Moscova prin despărţirea blocului baltic şi [a] celui româno-polon, altul maximal, despărţirea blocului polono-baltic de România.

Anticipând asupra ratificărilor finlandeze, estoniene şi letone a pactelor de neagresiune, se poate spune că primul din aceste obiective este astăzi realizat. De astăzi înainte planul unei eventuale agresiuni sovietice nu mai are să ţină seamă de întinderea inevitabilă a ostilităţilor de la Marea Neagră, inaccesibilă probabil marilor puteri şi în tot cazul îndepărtată de interesele lor primordiale, până la cea baltică unde flotele lor pot apărea atât de uşor şi unde complicaţii de ordin general ar atrage aceste puteri chiar fără voia lor. De astăzi înainte punctul de interogaţie atât de salutar pentru armatele româno-polone ce îl constituiau cele două sute de mii de baionete ale armatelor baltice nu mai există probabil în calculele Statului Major din Moscova.

Totul s-ar schimba bineînţeles din nou, şi această primă victorie diplomatică rusească ar fi anulată, dacă prin încheierea de pacte analoage de către România şi Polonia frontul burghez s-ar realinia în ordinea obţinută la Moscova.

În ceea ce priveşte obiectivul maximal este evident că el nu ar fi pe deplin atins prin o semnătură polonă solidară faţă de semnăturile baltice şi necondiţionată de încheierea pactului de neagresiune româno-sovietic. Trebuie considerat însă că ceea ce va determina la momentul cuvenit hotărârea unei Moscove încolţite şi înnebunite va fi nu atât izolarea noastră propriu-zisă, cât ideea ce Sovietele îşi vor face la acest moment despre a noastră izolare. Oricât de solidă ar rămâne deci de fapt alianţa româno-polonă ea nu şi-ar realiza în asemenea împrejurări scopul său principal, cel preventiv, dacă am lasă să se creeze împrejurul acestei alianţe atmosfera de ambiguitate în care ar lăsa-o încheierea pe graniţa occidentală rusească nu a şase, ci numai a cinci pacte de neagresiune.

Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României, fond 71/1920-1944, Letonia, Rapoarte Riga 1932-1935, vol. 3, filele 165-170.

[1] Dimitrie Ghica I. (1875-1967) a fost un diplomat român, ministrul afacerilor străine (1931-1932), ministru plenipotenţiar al României în Grecia (1898-1900, 1901-1905), Bulgaria (1911-1913), Italia (1913 - 1917), membru al delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919), ministru al România în Franţa (1920-1922), secretar general al Ministerului Afacerilor Externe (1926-1928), ministru al României în Italia (1928-1931, 1932 -1933), ministru al României în Belgia şi Luxemburg (1933-1936).

[2] Pactul de renunţare generală la război a fost semnat la Paris, la 27 august 1928. conţinea un preambul şi două articole principale:

Art. l: „Înaltele Părţi contractante declară solemn, în numele popoarelor respective, faptul că ele condamnă recurgerea la război pentru a regla diferendele internaţionale şi renunţă la acesta atât ca instrument de politică naţională, cât şi în relaţiile reciproce”.

Art. 2.: „Înaltele Părţi contractante recunosc faptul că reglarea oricăror diferende sau conflicte, de orice natură sau de orice origine, care ar putea apărea între ele, nu ar trebui realizată decât prin mijloace paşnice.”

[3] Johan Laidoner (1884-1953) a fost o figură emblematică a politicii şi diplomaţiei estone din perioada interbelică, de mai multe ori reprezentant al ţării sale la Societatea Naţiunilor.

[4] August Zaleski (1883-1972) era în acea perioadă şef al diplomaţiei poloneze.

[5] Philippe Berthelot (1866-1934) era secretar general al Ministerului Afacerilor Externe al Franţei.

[6] André Tardieu (1876-1945) se afla în fruntea guvernului francez la data alcătuirii raportului diplomatic.

[7] Józef Piłsudski (1867-1935), mareşal al Poloniei, om de stat polonez, şef de stat (1918-1922), Comandant Suprem al Armatei. În 1926, a dat o lovitură de stat, după care a fost dictatorul de fapt al Poloniei.

[8] Józef Beck (1894-1944) a fost colonel în armata Poloniei şi om de stat. În va succeda lui Zaleski în calitatea de ministru al afacerilor externe, demnitate deţinută între 1932 şi 1939.

{C}{C}[9]{C}{C} Maxim Litvinov (1876-1951), diplomat şi om de stat sovietic, Comisar al Poporului pentru Afacerilor Externe, 1930-1939.

{C}{C}[10]{C}{C} Parlamentul finlandez.

[11] Nicolae Iorga (1871-1940) a fost una dintre figurile cele mai importante ale istoriografiei româneşti şi europene, membru al Academiei Române, fondator al Partidului Naţionalist Democrat şi apoi Partidul Naţionalist al Poporului. A fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri (1931-1932).

[12] Boris Spiridonovici Stomoniakov (1882-1941) a fost un inginer născut în Bulgaria care ulterior s-a alăturat mişcării bolşevice. A fost reprezentatul comercial sovietic în Germania (1921-1924), membru al Colegiului Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe.

{C}{C}[13]{C}{C} Aşteptările diplomatului român se vor dovedi, în curând, lipsite de realism.

[14] Marģers Skujenieks (1886-1941) a fost politician leton, Prim Ministru (1926-1928, 1931-1933). A fost arestat, deportat şi executat în U.R.S.S.

[15] Alexandru Vaida-Voevod (1872-1950) a fost om politic şi publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi ai Partidului Naţional Ţărănesc.Pe măsură ce concepţiile sale politice au evoluat spre dreapta, a fondat Frontul Românesc (1935) şi a fost preşedinte al Frontului Renaşterii Naţionale (1940). A contribuit la unificarea Transilvaniei cu România. Preşedinte al Consiliului de Miniştri (1919-1920, 1932, 1933).

[16] Negocierile eşuate din ianuarie 1932 dintre România (Mihail R. Sturdza) şi U.R.S.S. (Boris Stomoniakov) pentru un pact de neagresiune.