România văzută din orfelinat

Aproape fiecare zi din nenorocita noastră democraţie m-a ţinut prizoniera trecutului într-o Românie care-şi construieşte un viitor mai mult decât incert orientat (...)  O Românie îngheţată în timp, cu un picior în comunismul cel mai abject, mincions şi grosolan şi cu un picior într-o democraţie şi o civilizaţie incertă.

Când eram mică, Moş Nicolae nu-mi plăcea. Dincolo de faptul că Moş Nicolae era pe atunci doar un Moş al ardelenilor, iar rudele mele din Muntenia mă priveau suspect bodogănind clănţănit şi crispat: ”bozgoroaica”, îl asimilam pe acest Nicolae unui tip care îmi tot ştergea ecranul alb-negru al televizorului de pe interior. Şi de la ”moşul” ăla nu doream nimic. Nici măcar emisiunile de ştiri, darămite ceva în ghetuţele Clujana, frumos rânduite în frigul de afară. După 1989 am sperat din tot sufletul că nimic pe lume nu-mi va mai aminti vreodată de tembelizorul idiot şters pe dinăuntru de Ceauşescu, de cretinii aplaudând frenetic nimicul, golul, minciuna, prostia, de stupizenia care impunea unui copil talentat să recite ode pseudo-istorico-tâmpe la orice manifestare comunistă cu pretenţii de cultură. Dar n-a fost să fie. Aproape fiecare zi din nenorocita noastră democraţie m-a ţinut prizoniera trecutului într-o Românie care-şi construieşte un viitor mai mult decât incert orientat. Am trecut muncind şi prin orfelinatele statului în anii în care baroneasa Nicholson ne făcea rapoarte după rapoarte deloc favorabile şi am rămas alături de copiii şi oamenii din sistem, indiferent cum au trecut vremurile.

În România de astăzi copiii din Centrele specializate ale statului sunt copii care au avut parte în familiile lor de formele cele mai grave de abuzuri, sau au fost abandonati. Sunt mult mai puţini "internaţi” decât erau în anii 90 şi le e mai bine. Însă shimbarea, atât cât e, ascunde o realitate crudă: copii care ar trebui instituţionalizaţi din cauza riscurilor şi a abuzurilor din familiile lor ar fi mult mai mulţi în România de azi. Un număr mare şi incert, semn al unei societăţi adânc bolnave în marea ei masă. Dar aşa cum sunt acum aşezate lucrurile, Statul nu are nici bani şi nici locuri pentru aceşti copii. Poate mai corect ar fi să spunem cum anume a rezolvat Statul prin guvernările sale succesive şi prin parlamentarii săi care au prins rădăcini cu scaune cu tot în Parlament un singur lucru şi anume: cum au reuşit aceştia să scape de orfani! Să nu existe oficial, să nu mai apară, să se poată bate politicienii de toate culorile  în piept populist şi iresponsabil, mincinos că România a rezolvat problema. Cum? Simplu. În condiţiile actuale în care un îngrijitor are în responsabilitate mult prea mulţi copii (unii au şi 11 copii cu handicap motor şi/sau mintal în diferite grade de severitate), în care statul nu are bani pentru familiile care i-ar primi pe copii în plasament iar bieţii oameni care au luat deja orfani în îngrijire ajung să-i crească din sărăcia lor şi pe controale multe, şi pretenţii multe din partea unui Stat care nu-şi face datoria, - în aceste condiţii sistemul e blocat. Nu mai poate primi alţi copii decât pe cei aflaţi în cel mai mare grad de risc. Ceilalţi, să se descurce. Statul şi guvernanţii noştri hapsâni, lacomi şi neoameni care îşi ascund din pix corupţia, hoţia pe spatele şi munca noastră, aceşti umanoizi ne transmit sec nouă tuturor: ”Viaţa voastră nu face nici doi bani! Scapă cine poate! Legea junglei”. 

Scuza pe care o înghiţim e ca un pumn de oţel într-o mănuşă de catifea înfipt în stomacul nostru ca naţie: ”Cel mai bine unui copil îi e lângă părinţi (dacă nu sunt musai denaturaţi), în mediul în care a fost crescut”. În lumea civilizată ăsta e un adevăr. În România nostră în care minciuna e primadonă în stat e doar o perdea. O perdea după care sunt dosiţi copii din familii monoparentale, din care până şi părintele rămas a plecat, dar care copii ( şapte la număr în exemplul la care mă gândesc acum) nu sunt instituţionalizaţi pentru că teoretic o soră de 18 ani răspunde de ei. Dar nimeni nu şi-a pus problema dacă această soră este suficient de matură să facă asta. Statul oricum nu-i doreşte pe cei 7 orfani.   Şi oricum, unde să-i mai pună? Între copiii care au fost maltrataţi şi abuzaţi grav în familiile lor şi trebuie puşi la adăpost de proprii părinţi? Ar suferi cu siguranţă noi abuzuri într-un sistem în care supraveghetorii sunt asimilaţi dumnezeilor de vreme de statul român crede că un îngrijitor poate supraveghea 11 copii (un alt exemplu concret pe care îl am în minte acum).  Dar de aceşti mici şapte potenţiali cetăţeni antisociali cine se ocupă? Un asistent social, prost plătit, îngropat în tone de raportări idioate pentru o clică de şefi bine plătiţi care au nevoie să pretindă că au de lucru pentru a încasa dota electorală. 

O Românie îngheţată în timp, cu un picior în comunismul cel mai abject, mincions şi grosolan şi cu un picior într-o democraţie şi o civilizaţie incertă.