Crăciunul pierdut sau Europa muribundă

Discuţiile despre Crăciunul furat sau nu, despre câte drepturi să manifeste sau nu minorităţile de oricare fel sau nu, sunt doar vârful unui colos de gheaţă, doar consecinţele alegerilor pe care noi, oamenii le facem de generaţii întregi. Bunicii noştri spuneau: „Dac-ai pune capul unui om sătul pe un cur de câine, ar turba câinele”

Problema nu cred că rezidă în faptul că homosexualii, sau oricare altă minoritate ar trebui sau nu să aibă drepturi. Ci care sunt limitele şi condiţiile acelor drepturi în raport cu majoritatea.

În fond, fiecare face ce doreşte cu oricare componentă a corpului său şi a vieţii sale şi acest fapt n-a putut fi oprit de biserică niciodată, nici măcar pe timpurile Inchiziţiei. Nici măcar atunci mai marii lumii nu erau tocmai ortodocşi în ale sexualităţii, nici tocmai înfrânaţi. Ba dimpotrivă. Şi atunci pentru care motiv propaganda anxioaso-stângist-pseudointelectuală de azi ne vâră pe gât nu doar ideologie de proastă calitate şi jumătăţi de adevăruri? Pentru care motiv trebuie să aplaudăm prozelitismul antinomiei cu biologia manifest pe stăzile Occidentale la nivel de „parada gay a copiilor”? Pentru care motiv cei care fac opinie diferită nu mai au dreptul la poziţie? Să înţelegem că oricare minoritate, orice ar alege să facă este libertatea personificată în detrimentul libertăţilor tuturor? De ce?

Nimeni nu-ţi poate fura ceea ce nu ai. Nimeni nu ne poate fura Crăciunul. L-am abandonat noi şi părinţii noştri de bunăvoie atunci când am crezut că obţinem mai multă libertate dinamitând cu bună ştiinţă toate graniţele valorilor de până atunci şi nefiind în stare să punem nimic în loc.

Nimeni nu îţi poate opri vreun drept şi nici nu te poate împiedica să faci ce doreşti. Nici Inchiziţia, nici naziştii, nici ISIS nu au putut-o face şi nu o pot face. Nici o lege a lumii nu împiedică criminalul să ucidă! Pe când aşadar o protejare prin lege şi marşuri a acestei minorităţi? Nu de alta, dar în lumea pe care o privesc azi, nu văd de ce n-ar fi, prin absurd, şi criminalii consideraţi minoritate şi deci, protejaţi împotriva imbecilei şi totalitarei majorităţi în care încă mai simt că mă aflu?!

Şi sinucigaşii sunt o minoritate. Pe când, aşadar, marşuri ale depresivilor pentru dreptul la moarte prin alegere? Pe când o propagandă serioasă a dreptului la depresie şi moarte?

Oricât s-ar strădui unii să ne convingă că omul se poate educa fără disciplină, istoria dovedeşte că acolo unde disciplina a murit, societatea s-a stins. 

Oricât s-ar strădui unii să ne vâre pe gât că orizonturile sunt cele imediate, că putem trăi fără valori, fără perspective, istoria ne dovedeşte că societăţile care au considerat asta un rafinament, au murit. Invariabil. O cultură arabă rafinată, cândva, s-a stins în radicalismul islamic de azi. Şi dacă pedofilia încă mai este considerată în lumea civilizată ca fiind o tulburare psihiatrică, cum  se face că tulburarea psihică în numele religiei, oricare ar fi ea, este susţinută sub masca drepturilor şi a libertăţilor religioase şi a minorităţilor?

Poate trăim ultimele zile ale unei lumi care în lipsă de idei, orizonturi şi valori nu mai are puterea să se reinventeze.

În Thomaskirche, în Leipzig e linişte. Poate că în lupta sa cu istoria, omul e condamnat să piardă. Nu el a inventat viaţa şi nici măcar reconstruind-o în eprubete nu o inventează el, omul. N-a inventat omul universul, oricât de mult s-ar lupta să se pună pe sine în ombilicul acestuia. Universul va exista cu siguranţă şi după dispariţia omului. A existat şi înainte. N-a inventat omul istoria, doar o construieşte cu carne, sânge, perpetuarea vieţii şi mai ales… moarte.

Europa nu şi-a pierdut Crăciunul. Tu şi cu mine, fiecare european, părinţii noştri, noi l-am abandonat şi n-am fost în stare să punem nimic în loc. Nimic care să ne facă să visăm la fel de mult, la fel de frumos, să construim artă câtă a construit povestea Crăciunului secole de-a rândul în istoria oamenilor.  Omul de azi se stinge pe sine în nebunia sa crezând că el poate fi deasupra naturii, că el poate trăi fără nici o regulă într-un univers bazat pe reguli de-a dreptul matematice de la care nu se abate de miliarde de ani (după unii).

Europa nu moare din cauza scăderii natalităţii ci din lipsa de perspectivă a facerii de oameni. Şi dacă nu mai există perspectivă în a face oameni, nici de prea multe unelte nu mai ai nevoie. Nici de educaţie nu mai ai nevoie, nici de artă şi nici de cuvânt nu mai ai nevoie. Cândva cuvântul era considerat dătător de viaţă. Azi, vorba ucide. Nu Europa a murit, nu ideile au pierit. Noi murim negăsind nimic mai valoros decât prostescul ego pus deasupra oricui şi a orice şi nemaifiind capabili să construim nimic de valoare şi durabil. Nici măcar poveşti şi vise.

Şi dacă totul e relativ, de ce n-am fi şi noi relativi? Poate că tu şi cu mine nu existăm, doar ni se pare. Poate că tu şi cu mine nu respirăm, doar avem senzaţia. Şi dacă totul e relativ şi responsabilitatea lui a fi e tot relativă. Iar dacă nu mai eşti responsabil ce faci cu viaţa ta, orice aberaţie e posibilă şi de dorit. Te-ar face să simţi cumva că încă eşti viu şi palpiţi. Nu de alta, dar relativismul ţi-a furat până şi acest simţ fără de care nu eşti de fapt nimic.

Pentru omul de azi, şi cine ştie, poate chiar omul din 2016, eu vă las ca urare de bine, scrisă de pe băncuţa din faţa orgii lui Bach, un adagio. Al lui. Al lui Bach. Nu ca un adio spus omenirii, ci ca o chemare la reveria unei poveşti bine spuse. Poate fi povestea ta, a mea, visul tău, ori al lui. Doar să fie. Să ne fie 2016 mai înţelept.