România nu este victima sărăciei, ci victima iluziei că poate trăi permanent pe banii altora

În bătrâna Europă există un ținut aparte, un spațiu în care legile fizicii devin opționale, bugetele seamănă cu basmele, iar matematica este privită ca o conspirație mondială.

Acest loc poartă numele de www.Românica -  Republica Părerologilor Frustrați din Online. În orice stat normal, regula este simplă: dacă cheltuiești mai mult decât ai, falimentul te așteaptă. În www.Românica simpla rostire a acestei evidențe te transformă în „omul sistemului globalist”, „supusul Bruxelles-ului” sau, în varianta populară, „trădătorul neamului”.

În acest ținut funcționează, cu o imaginație demnă de literatură fantastică, specia filosofilor economiei ireale - Haterul Economicus Românensis. Pentru ei, salariile pot crește la nesfârșit, pensiile la fel, sporurile se acordă ad infinitum, spitalele răsar peste noapte, metroul ar trebui să ajungă în fața fiecărui bloc, iar taxele, dacă se poate, să rămână la nivel simbolic. Desigur, deficitul „se descurcă el cumva”. Nu există nicio legătură între cauză și efect, între venituri și cheltuieli, între realitate și ficțiune.

„Banii nu cad din cer” iar această propoziție aparent banală are în România efectul unui șoc seismic. Spulberă iluzii, demolează așteptări și tulbură profund conștiința colectivă a celor obișnuiți cu promisiuni fără acoperire. Așadar, frustrarea nu se naște din reformă în sine, ci din prăbușirea unui univers în care statul este perceput ca un Moș Crăciun bătrân și obosit, dar veșnic generos.

Haterul economicus românensis este prezent în orașe, sate și, mai ales în online, pe Facebook, Tik-Tok etc. Înțelege economia la fel cum ar înțelege o găină fizica cuantică, dar vorbește cu tonul unui profesor emerit de la Harvard. El are întotdeauna o explicație: când cresc taxele, statul „fură”; când scad taxele, tot statul „fură”, dar strategic; când scad dobânzile „ni se vinde țara”; când cresc, „ne omoară băncile”; dacă economia crește, „statistica minte”; dacă scade, „v-am zis eu!”. Încercările de a-i explica realitatea cu logica unui manual de clasa a șasea eșuează invariabil în același răspuns: „Așa zici tu că ești plătit!” sau „Nu știi tu ce e în spate…”.

Haterul economicus rămâne captiv unei dileme care pare eternă: „De ce să plătim noi ce am mâncat ieri?” Pentru simplul motiv că nota de plată nu se rătăcește prin cosmos. Nu există extratereștri care să o achite din bugetul lor intergalactic. Cu toate acestea, convingerea populară este că statul are un fond secret, infinit, ascuns poate într-o criptă sub Palatul Victoria, din care se pot scoate bani la nesfârșit.

Neuroștiința ne arată însă că această rezistență a haterului economicus nu este întâmplătoare. Creierul uman preferă confortul cognitiv și predictibilitatea, chiar și atunci când stabilitatea în moravuri și decizii este toxică. În fața schimbării, cortexul prefrontal se activează masiv, percepând noul ca pe o amenințare. Iar când apare o idee care îi contrazice convingerile, amigdala, centrul fricii, haterului economicus reacționează ca și cum ar fi atacat. De aceea, pentru frustrații patentați ai economiei, reforma nu este o ajustare tehnică, ci un atac personal, aproape un asalt asupra identității lor. Creierul preferă iluzia unei lumi stabile, chiar dacă se scufundă, în locul realității în care trebuie asumate consecințe. Așa se explică de ce, în România, orice reformă produce reacții care seamănă mai mult cu reflexele unui animal surprins în lumina farurilor decât cu poziția unui cetățean care înțelege economia.

În final, realitatea nu poate fi păcălită la nesfârșit. România nu este victima sărăciei, ci victima iluziei că poate trăi permanent pe banii altora. Când matematica lovește, frustrarea explodează. Când cineva încearcă să repare, devine ținta urii. Problema nu este reforma, ci cultura unei națiuni obișnuite să creadă că economia poate fi păcălită la fel cum se păcălește un examen.