România lui Eminescu şi România noastră – Mizeria vieţii noastre publice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Acceptând necesitatea modernizării statului român, dar promovând valorile şi tradiţiile româneşti împotriva unor împrumuturi de modele străine care să fie implementate forţat şi nenatural sufletului românesc, jurnalistul Mihai Eminescu rămâne actual şi folositor, prin editorialele şi analizele făcute asupra evenimentelor sociale şi politice din timpurile sale.

Jurnalistul Mihai Eminescu dăruieşte românilor săi, peste veacuri, o lecţie de civism şi de asumare a luptei pentru reformarea societăţii şi statului. Acceptând necesitatea modernizării statului român, dar promovând valorile şi tradiţiile româneşti împotriva unor împrumuturi de modele străine care să fie implementate forţat şi nenatural sufletului românesc, jurnalistul Mihai Eminescu rămâne actual şi folositor, prin editorialele şi analizele făcute asupra evenimentelor sociale şi politice din timpurile sale.

Asemănările dintre starea României lui Eminescu şi starea României noastre sunt multe şi generează în mintea oricărui om, cu sinceritate preocupat de destinul naţiunii noastre, întrebări care trebuie să-şi afle grabnic răspunsul: Există în sufletul românesc o anume slăbiciune sufletească ori o puţinătate a voinţei care îngăduie elitelor româneşti să se rătăcească şi să-şi trădeze menirea creştinească, aceea de a sluji cu dragoste şi loialitate Naţiunea şi Statul? Care sunt cauzele teribile ce au provocat apariţia acestei slăbiciuni şi mai ales, au transformat-o aproape într-o caracteristică sufletească a Naţiunii Române, determinând drama rătăcirii noastre prin mahalaua Europei?

Vă îndemn să citiţi editorialele şi analizele jurnalistului Mihai Eminescu – un alt fragment vă ofer şi eu, în rândurile următoare – şi să căutaţi răspunsurile atât de necesare pentru reaşezarea vieţii societăţii şi statului nostru pe un făgaş al normalităţii şi moralităţii.

Mărturiseşte Mihai Eminescu, în articolul scris în Timpul (IV) 1879, 23 Iunie, într-o perioada în care societatea românească era cuprinsă de frământări puternice provocate de revizuirea art. 7 din Constituţie, conform unor condiţiile impuse de Tratatul de la Berlin, tot aşa cum şi noi, anul acesta, vom fi şi deja suntem tulburaţi de revizuirea Constituţiei, de reforma administrativă, de alegerile europarlamentare şi prezidenţiale:

„Trecem prin nişte zile în adevăr foarte grele şi trebuie în sfîrşit să ne dăm seama că aceasta este plata, foarte scumpă poate, a greşelilor şi rătăcirilor noastre politice săvîrşite de treizeci de ani încoace. De la mişcarea din 48 şi pînă astăzi naţiunea românească, pe tărîmul politic, n-a făcut alta decît a se lepăda sistematic de orice tradiţie, a răsturna orice autoritate, a arunca departe orice s-ar fi putut numi original în viaţa ei naţională, şi-n acelaşi timp a adopta, cu mai multă ardoare decît cuartalurile de coloni din America de miazănoapte şi pe o scară tot atît de înaltă, toate reformele, toate teoriile cosmopolite, toate calapoadele internaţionale, în viaţa politică şi intelectuală, în limbă, în moravuri, în tot.

Libertate fără margini pentru orice individ, pentru toate necurăţeniile ce s-ar scurge din cele patru colţuri ale lumii, în România ca şi-n America; fraternitate şi egalitate între om şi om; republici mari şi mici şi prezidenţi de republică pe toate uliţele şi-n toate cafenelele, în România ca şi-n America; şiretenia, vicleşugul şi cinismul - virtuţi cetăţeneşti; gheşeftul? scopul; şi politica umanitară? mijlocul. Acestea pe tărîmul politic; pe cel economic, nimic, curat nimic; din nenorocire întru aceasta ne deosebim cu totul de America. Rezultatul îl vedem, şi poate că aşa de tîrziu încît îl vedem în zadar.

Nimic, aproape absolute nimic nu se produce în adevăratul înţeles al cuvîntului în ţara aceasta decît pe tărîmul agricol; în cea mai mare parte agricultura noastră se lucrează într-un chip cu totul rudimentar şi, mulţumită nestatorniciei de temperatură ce domneşte în valea dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, producţia noastră atîrnă mai mult de la bunăvoinţa cerului, de la mila elementelor lui. Două milioane şi jumătate de ţărani (cifră exagerată poate), populaţie în adevăr românească, lucrează pămîntul şi dau singura producţie reală în această ţară, pe cîtă vreme restul

locuitorilor români, cei din oraşe, tîrguri şi tîrguşoare, populaţie amestecată din curcituri asimilate românilor, fac negustorie, speculă, camătă, ocupă miile de funcţii publice, trăiesc din gheşefturi şi din politică.

(…) Chipul unui ţăran român, om de la ţară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri în umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de cîmp şi de baltă, a putut constata că d-abia din trei în trei case se găseşte o familie care să aibă un copil, mult doi, şi aceia slabi, galbeni, ligniţi şi chinuiţi de friguri permanente. Această populaţie, pe lîngă toate necazurile ei, mai areunul ce pune vîrf la toate : administraţia. De Dumnezeu nu mai are nici o teamă muncitorul de la ţară, pentru că Dumnezeu l-a părăsit, pentru cine ştie ce păcate, în mîna acestei administraţii, compusă în cea mai mare parte din haitele de cafenegii, din ştrengarii şi necăpătuiţii de prin tîrguri. Această corporaţie nedreptăţeşte, batjocoreşte şi jefoaie pe ţăran fără nici o milă; sînt membri în această onorabilă corporaţie al cărora numai numele bagă în năbădăi sate întregi.

În acelaşi timp, în oraşe mari şi mici, în numele libertăţii se face camătă fără margine; în numele egalităţii şi fraternităţii deschidem braţele tutulor elementelor stricate pe care le rejectează chiar societăţile ipercivilizate şi, în numele naţiunii române, facem politică radicală, aspirînd la o republică, ba chiar şi la mai multe. Toată mizeria noastră publică o îmbrăcăm în formele poleite ale unei civilizaţii calpe, precipitarea noastră spre fundul răului o numim progres, fierberea unor elemente necurate şi lupta lor cu elementele ce au mai rămas încă sănătoase în ţară se numeşte politică.

Acela ce cutează a se revolta faţă ca această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că progresul nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mîntuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.” 

(Mihai Eminescu, Timpul (IV) 1879, 23 Iunie)

***

Există în sufletul românesc o anume slăbiciune sufletească ori o puţinătate a voinţei care îngăduie elitelor româneşti să se rătăcească şi să-şi trădeze menirea creştinească, aceea de a sluji cu dragoste şi loialitate Naţiunea şi Statul? Care sunt cauzele teribile ce au provocat apariţia acestei slăbiciuni şi mai ales, au transformat-o aproape într-o caracteristică sufletească a Naţiunii Române, determinând drama rătăcirii noastre prin mahalaua Europei?  

Răspunsurile trebuie cât mai curând aflate!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite