România, absolut excentrică şi halucinantă. Pe cine să mai creadă interlocutorii de la Bruxelles?

Nu am auzit vreodată, într-o experienţă relativ lungă de corespondent de presă la Bruxelles, ca un premier dintr-un Stat Membru să-l acuze pe preşedintele ţării sale că a participat la un summit european ca „surda la horă“. Şi că, „aşa cum s-a dus, aşa s-a întors“ şi că „nu face nimic“…

Ce-i asta? O simplă mostră, încă una, a nivelului de mahala la care, de ani de zile, s-a adus în mod constant şi conştient, tot ce însemană dezbaterea politică? Sigur că da. Aşa e, o ştim cu toţii, orice eveniment de acest gen fiind doar o confirmare a unui status – excentric şi halucinant – a ceea este practica jocului politic în societatea noastră post-fanariotă. Nu suntem într-un „nou Bizanţ“, suntem în zona post-fanariotă cu tot ce înseamnă asta ca noroi greu şi urât mirositor folosit ca singur şi ultim argument, aruncat în faţa adversarului în speranţa că va muri rapid. De şoc sau de duhoare.

Numai că uităm mult prea repede că ceea ce nouă ni se pare absolut firesc şi chiar că nu mai miră pe nimeni, altora li se pare excentric şi halucinant. Pentru că nu e vorba de o ceartă de mahala între doi megieşi sau de un scandal într-o bodegă între drojdieri oarecare.

Este vorba despre o acuzaţie pe care şeful executivului dintr-un Stat Membru UE şi NATO o lansează împotriva şefului statului respectiv, cel care, constituţional, reprezintă ţara în cauză la nivel internaţional şi este îndrituit să negocieze pentru interesele sale fundamentale.

Aici apare problema gravă care ridică semne de întrebare dintre cele mai serioase pentru toţi partenerii noştri europeni şi de oriunde din lume: cu cine negociază atunci când vorbesc cu interlocutorul român? Cu „surda la horă“? Atunci legitimitatea oricărei poziţii sau a oricărui angajament românesc este zero, deoarece, iată, asta spune prim-ministrul ţării respective, cel care conduce un guvern despre care, în principiu, ar trebui să se creadă că va traduce automat în practică angajamentele respective.

Cu cine vorbesc? Bună întrebare deoarece, cu mai puţin de 24 de ore înaintea rostirii acelor vorbe memorabile, Preşedintele României îşi acuzase direct Prim-ministrul că participă la întâlniri internaţionale şi angajează la rândul său România, fără niciun fel de mandat. Deci, orice ar fi spus, la orice s-ar fi angajat, acţiunea era lovită de nulitate constituţională. Fals, totalmente fals, replică prim-ministrul care zice că n-avea nevoie de mandat:   

Mandat să ce, să mă întâlnesc cu ceilalţi prim-miniştri? Păi ce, sunt viceprimar la Sibiu să-i cer mandat? Mă întâlnesc cu ceilalţi prim-miniştri când cred eu că e bine, mai ales că mă întâlnesc pentru binele României.

Pe cine să creadă interlocutorii de la Bruxelles? Care mesaj este valabil? Cum vrea România să joace într-adevăr în noua construcţie care se amorsează acum, prefigurată de deciziile de ieri de la Bruxelles şi care va fi continuată prin marele proiect ce va fi anunţat peste două săptămâni în Malta şi pe care-l aveţi deja cu toate detaliile necesare într-un articol publicat pe acest site?

Nimeni, absolut nimeni din cancelariile occidentale nu va sta să judece asupra bătăliei interne de putere din România. E prea mică şi nesemnificativă miza. Ceea ce este însă semnificativ şi esenţial este modul în care România poate transmite un mesaj extern de echilibru şi posibilitate de exercitare a unei bune guvernări eficient aplicate. Cu atât mai mult cu cât timpurile nu sunt oarecare, iar disputa internă românească „cine e ce şi cine se duce unde“ are loc în plină criză existenţială a modelului european, atunci când liderii sunt chemaţi în urgenţă, chiar cu o notă de disperare, să dea dovadă de responsabilitate, moderaţie şi spirit european. Tocmai pentru că aceşti lideri iau şi vor lua în continuare decizii deosebit de dificile, remodelând efectiv modelul european în materie de securitate şi siguranţă publică.

Exact acum, venim şi spunem că nu suntem deloc lămuriţi cât de în stare este unul sau altul dintre principalii lideri politici ai naţiunii să meargă la horă şi să audă muzica în mod corect, nu să dea în gropi.... sau, invers, că altul nu se duce de capul lui, fără să ştie ce se joacă la Bruxelles şi fără să fi avut acces la ultimele variante de documente ale întâlnirii de tip „horă europeană“, scuzaţi expresia. Exact acum, pe domeniul ultrasensibil al securităţii şi siguranţei naţionale, pilonul principal de decizie, domnul general doctor în ştiinţe Gabriel Oprea, are o poziţie publică din ce în ce mai greu sustenabilă, fiind în centrul unui scandal enorm şi deloc lămurit, cu zone de umbră şi multiple contradicţii.

Ne aruncăm noi înşine, cu o teribilă nonşalanţă, într-o margine a tuturor jocurilor unde, fireşte, ne vor lăsa cu toţii să aşteptăm până ne facem bine şi intrăm în rândul lumii.

De ce? Răspunsul este că produce cel puţin nelinişti o ţară care se comportă astfel în condiţii încă normale. Ce s-ar petrece dacă ne-am afla sub stare reală de asediu cum a fost cazul în Ungaria primelor săptămâni după începerea exodului, în Slovenia de acum, în Grecia sau Italia? Atunci un asemenea schimb de replici, excentric şi halucinant, ar fi trimis totul direct într-un haos greu controlabil căci bătălia Preşedinte-Premier ar fi transmis mesaje divergente către toate structurile interne şi externe, subordonate întrebării fundamentale: cine este deţinătorul de putere şi autoritate care trebuie ascultat?

De ce ne permitem să ne autosabotăm interesele şi să ne sabordăm propria plută (corăbiile sau galioanele sunt ale celorlalţi, marii jucători consolidaţi şi coerenţi cu propriile lor ambiţii) şi de ce nu învăţăm niciodată nimic din toate lecţiile pe care le-am încasat ca un şut în fund în ultimii ani?

Singura noastră constantă este că ne-am plâns că suntem prost sau nedrept trataţi de Vechea Europă, arogantă, cinică şi interesantă. Dar noi ce producem la schimb, mai ales pe timp de criză? Asemenea bătălii interne? Asemenea incoerenţe dramatice? Asemenea nervi de toamnă, banali ca un frison nevrotic prea des repetat? Asta în loc să încercăm să profităm de context pentru a ne prezenta argumentele şi solicitările, ca parte a sistemului. Nu numai a acestuia care este acum ci, cel mai important, a celui care se construieşte acum. Fie că ştim sau nu despre ce e vorba, el merge cu viteză mai departe.

Riscul major este ca, atunci când ne vom trezi buimaci din acest nou scandal, să vedem că noi tot acolo suntem, cu micul nostru Fanar de secol XXI, iar ei şi-au mutat atât jucăriile cât şi interesele. Dacă asta vrem, suntem pe drumul cel bun. Nu uitaţi ce spunea Talleyrand:

„Ştii dacă este vorba despre o mare decizie, o decizie de stat, doar când îţi dai seama că este una cu caracter absolut ireversibil; toate celelalte sunt doar decizii politice şi se pot schimba sau întoarce din drum“.

Noi ce decizie de stat suntem în stare să luăm pentru a intra în zodia unei minime normalităţi?