România 2018 – Regresia instalată

Rutina publicistică şi percepţia curentă ridică primele săptămâni ale anului la rang de reper, interval de trecere, de înnoire. O sumă de aşteptări în atmosfera de sărbătoare, predominant optimiste, urări de bine şi invitaţii la vals. Uşor fals...

Dinamica structurală, în procesualitatea ei extinsă la nivel temporal şi nu de puţine ori implicări publice sau ascunse, hrănesc o gramatică uşor diferită.

Desigur, vor fi momente frumoase, festive, promiţătoare, prin care noul an se va onora. Rămâne de văzut cum ne raportăm la realitatea adâncă, la „fişa medicală“ inerentă a intervalului, sec şi obiectiv, care va urma.

Nu toate paginile sunt roz.

La o privire mai atentă ies în prim-plan tendinţe şi chiar mecanisme nu tocmai îmbucurătoare.

Un pachet de regresii instalate, cu potenţial de extindere şi aprofundare prin care 2018 se va înscrie în manualul de istorie al „României care este“... O schemă sumară, incompletă, ca o simplă alertă analitică pentru un interval desigur, mult mai complex, contradictoriu, costisitor. Pentru interesul public şi într-o diversitate toxică, pentru cel individual. Oarecum, şi o alertă sumară, fără pretenţii, către jucătorii de nivel înalt, lent, atotcuprinzător. Totuşi, o luminiţă la capătul tunelului.

Ar putea fi regresia tema anului?! De fapt, o clarificare în poziţionarea tendinţelor care domină viaţa curentă, dinamica structurală şi până la urmă, adesea doar târziu, mediul politic, instituţional.

Regresia nu apare subit, se coace în tăcere, în subsolul structural, fără conceptualizări şi predicţii sistemice. Seminţele regresiei sunt împrăştiate, adesea aleator, pe câmpuri multiple. Prin „rădăcini“ se întind însă fără ecou public şi cuprind sever dimensiuni şi tendinţe de primă importanţă.Sesizarea unei regresii apare cel mai adesea ca o simplă critică, plângere de moment, reproş ignorat, către un factor expus la veşti proaste.

Mult mai important însă, este a considera regresia un exemplu-cheie din colecţia curentă de evoluţii, ca un reper sistemic. Ca un semnal într-un diagnostic ce ar putea marca, pe o durată nedefinită iniţial, evoluţia şi chiar destinul unor domenii de primă importanţă.Niciodată completă, lista de regresii poate fi totuşi o sursă de neînlocuit în analiza riscului de ţară, în prognoza şi planificarea strategică şi desigur în politicile uzuale, curente.

Temerea în raportarea la „veşti proaste“ rămâne una dintre cele mai uzuale şi costisitoare slăbiciuni pentru puternicii zilei. Prea ocupaţi faţă de sâcâiala cu detalii negative. Un discernământ calificat şi responsabil în identificarea, asumarea şi raportarea activă la colecţia de „troubles“ rămâne o sursă de neînlocuit în managementul instituţional. Şi, de ce nu, chiar o sursă de succes.

Unii chiar le iau în serios...

Iată câteva pachete.

1.       O Clasă politică falimentară (Identitate, Viziune, Iniţiativă)

Absenţa identităţilor clasice (liberalism, social-democraţie, naţionalism, creştin-democraţie, ecologism ş.a.) rămâne una dintre cele mai largi şi profunde regresii din mediul politic românesc şi unul dintre paradoxurile tranziţiei de la comunismul totalitar la „democraţie“.

Dezinteresul deplin pentru “cultura politică“ minimală, atât la nivel de membri de partid, dar mai grav, la nivel de „lideri“ generează un recurs pe cât de uimitor pe atât de sterilizant referitor la tema pluralismului ca dimensiune esenţială a democraţiei.

Partidele care încă păstrează etichetele “clasice“ au regresat în simple „găşti“, mase obediente, în aşteptarea de promovări, privilegii şi, tot mai des, protecţie în faţa legii. Fără diferenţe. Mafiotizarea partidismului s-a impus ca o tendinţă instalată, dominantă în prim-planul vieţii publice şi a celei „ascunse“.

De aici, o uniformizare a abordărilor, a pachetelor de iniţiative, centrate tot mai mult pe jocuri de interese.

Nu întâmplător, dar cu paguba derivată, reţinerile semnificative în implicarea politică a oamenilor din mediile culturale, universitare şi a celor cinstiţi şi harnici din antreprenoriat.

2.       Prezenţa Civică sumară (Fragmentare, Izolare socială, Inerţie)

Un „individualism“ precar, o „colecţie de cioburi“, derivate din marile grupuri sociale anterioare tranziţiei (clasa muncitoare, ţărănimea cooperatistă, intelectualitatea ş.a.). Prăbuşirea structurilor totalitare, „teroarea securităţii“, disciplina de partid, statul la coadă ş.a. au fost înlocuite masiv cu tentaţiile consumerismului primitiv, ale micilor proprietăţi particulare, susţinute prin centrarea obţinerii unor câştiguri mărunte, imediate, nu întotdeauna legale.

Indiferenţa faţă de viaţa publică, la nivel comunitar, profil profesional, generaţie stimulată de o mobilitate haotică, centrată pe „oportunităţi“ efemere, este dublată de noile frici individuale şi colective. O şansă majoră de influenţare, alimentată de instabilitate pe piaţa muncii, incertitudine normativă şi indiferenţă reciprocă.

Dispariţia solidarităţii pe teme şi stări asigură o inerţie individuală şi colectivă în raportarea la tendinţe altfel critice, uneori acute.

Reculul „societăţii civile“ un mit ne urmat  în partea finală a tranziţiei, disoluţia mişcării sindicale şi acapararea ONG-urilor ca formă de acoperire pentru proiecte dubioase se cumulează într-o colecţie de regresii cu efect major în descompunerea vieţii publice, a democraţiei (la oraşe şi sate).

61% dintre români nu au votat la alegerile din decembrie 2016.

3.       Comunicare şi Dezbatere Publică de spanac (Informaţie, Stare, Audienţă)

Un decalaj în creştere între dinamica şi complexitatea stărilor şi aşteptărilor la diverse nivele şi accesul la surse calificate, responsabile, active de informare marchează mediul de viaţă curentă, nivelul de asociere, anticiparea şi capacitatea de adaptare.

„Inundaţia“ de senzaţional, scandalos, simplificator livrate pe canalele de ştiri, comentarii ieftine şi vedetism sexualizat se impun ca una dintre principalele modificări a ceea ce visam cândva în legătură cu „libertatea presei“. O industrie a manipulării în plină expansiune la nivelul consumului curent, al vieţii publice, cât mai departe de agenda reală.

Un deficit în creştere în definirea, aducerea la zi şi deschiderea de noi perspective calificate şi responsabile pe tematica agendei publice devine pe zi ce trece o ţintă atinsă. Noua competiţie, agresivă şi perversă, de impunere a „minciunii colective“ ca dimensiune dominantă a vieţii curente se derulează nestingherit în absenţa unor surse alternative.

Impostura şi o gamă tot mai largă de complicităţi, jocuri de culise, acoperiri şi misiuni penetrează prin media viaţa individuală şi colectivă.

Iată de ce, o tot mai vastă „orbire colectivă“ se impune ca un mecanism influent, fără ripostă, pentru tendinţe clientelare, conformism electoral, încurajând noile tendinţe autoritare.

4.       Deficitul de Integritate şi Profesionalism în Administraţie (Incompetenţă, Corupţie, Clientelism)

Probabil cea mai gravă, pătrunzătoare şi activă ameninţare pentru România prezentă şi „viitoare“.

Combinarea organică între corupţie şi incompetenţă generatoare de clientelism atotcuprinzător a devenit sursă curentă de demolare a „statului de drept“, atât cât a fost instituit, susţinut şi practicat în România postcomunistă.

În context regional, în cadrul UE şi oarecum şi la nivel global, dobândim un handicap major, descalificant pentru integrarea efectivă, benefică, în structurile şi mecanismele pieţei externe.

Dincolo de nivelurile de anomie atinse, mult mai gravă devine instalarea şi extinderea nelimitată a influenţei unor mecanisme „informale“ care pervertesc tot mai profund structurile administrative pe nivele multiple. O nouă „arhitectură“, toxică şi perversă se impune la nivel instituţional, dincolo de etichete şi norme declarate formal. Un pachet de stări de dezordine administrativă cu impact managerial direct asupra treburilor curente va genera „metastaza“.

5.       Înstrăinarea Avuţiei Naţionale (Resurse naţionale, Terenuri agricole, Păduri, Forţa de muncă)

O capcană majoră, strategică a tranziţiei, prin raportarea superficială şi iresponsabilă la valorile şi oportunităţile economiei de piaţă. Într-o ţară lipsită de un nucleu de putere, cu viziune, capacitate şi prestigiu.

Expunerea la înstrăinare structurală, funcţională şi demografică nu a fost urmarea unei invazii, a unor presiuni, ci prin „forţe proprii“. Prin pervertirea rolului şi beneficiilor privatizării, a investiţiilor străine sub tentaţia unor rezultate „rapide“ măsurate de distribuirea discreţionară a beneficiilor.

Înstrăinarea avuţiei naţionale va rămâne în istorie ca o regresie sistemică acceptată şi asumată. Procesele sunt deja puternic instalate şi nu există nici reacţii, nici factori politici, programe pentru a le modera. De fapt, e prea târziu.Iluzia revenirii forţei de muncă emigrată în Occident, uşor machiată ca „diasporă“ nu semnifică în primul rând o „vină colectivă“ a celor care au părăsit meleagurile patriei, cât un handicap structural al plonjării pe o piaţă externă dinamică şi agresivă.

Lista valorilor expuse în continuare la înstrăinare este deschisă şi jucătorii (externi şi interni) interesaţi, tot mai bine poziţionaţi pe o piaţă pe cât de ambivalentă, pe atât de agresivă.

România, pe cale de dispariţie?!!

6.       Servicii Publice Mediocre şi Falimentare (Educaţie, Sănătate, Locuire...)

O evoluţie divergentă de neoprit între inerţia „Şcolii româneşti“  şi explozia complexităţii lumii în care noii veniţi pe lume, pe piaţă, ar urma sa trăiască, să se afirme, să performeze.

Rutină, inerţie şi absenţa stimulării directe a celor implicaţi ne ţin departe de standarde în plină mişcare.

Excepţii individuale, în domenii diverse, menţin iluzia, miturile despre români excepţionali care au uimit lumea de-a lungul veacurilor. O iluzie narcisistă ieftină şi păguboasă, într-o lume în care performanţa individuală şi colectivă se derulează în contexte profund schimbate, greu accesibile şi generatoare de decalaje severe.

Mai vizibilă şi jalnică prin suferinţă directă şi risc vital se impune piaţa serviciilor de sănătate. Un declin ce ţine de infrastructură, dotare tehnologică, motivaţie profesională trimite prestaţia terapeutică la morgă.

Desigur, şi la noi, dominaţia industriei farmaceutice globală şi omniprezentă întreţine regimul toxic.

Declinul locuirii şi al locuinţei la români, în actualele contexte, structural, financiar şi normativ, este de neoprit. Marile cartiere devin pe zi ce trece marea periferie. Majoritatea populaţiei se confruntă cu o mizerie colectivă la nivel urban, în marile oraşe, în micile localităţi şi la sate, care va deveni o povară naţională greu de înfruntat.

7.       Recunoaşterea şi Implicarea Externă – un fiasco instalat (Inerţie, Izolare, Subordonare)

Poziţionarea geo-strategică, într-un spaţiu problematic, a contat cândva ca o sursă de iluzii şi mofturi diplomatice. Un start preliminar în UE şi o prezenţă festivă în NATO rămân paşi pe o cărare întortocheată, neasfaltată, expusă la surprize. Capacitatea şi determinarea de asumare de roluri, proiecte, stări rămâne modestă, mai ales în finalizare, ritm, iniţiativă. S-a aprins lumina în dormitor, în zonă, în surse de risc şi ameninţare.

Puţini mai contează în plan extern, pe România ca jucător efectiv, elevat, eficient. „Războiul hibrid“, ca temă critică a intervalului, dincolo de dezvăluiri şi aspecte controversate, se plasează în agenda internă asumată ca o simplă poveste science-fiction.

Raporturile cu o Ungarie ambivalentă, ambiţioasă şi adesea aiuritoare într-un naţionalism de operetă generează scurte episoade de tensiune şi nelinişte fără a fi urmate de clarificări şi acorduri decisive. Românii şi maghiarii din Covasna şi Harghita îşi văd de treabă în condiţii nu dintre cele mai profitabile. Cui îi pasă de fapt?!...

Revenind la temele mari, prezenţa, atâta la care avem acces şi recunoaştere în structurile UE şi NATO este deja o poveste fumată, obosită. Mai rămân basmele raporturilor cu SUA. Tot mai neclare, sumare, fără acoperire economică semnificativă.

A auzit cineva de China, Japonia?!...

Parcă doar la Muzeul Ţăranului Român.

8.       Accesul la Viitorul imaginar  (Priorităţi, Mobilizare, Desprindere)

Tema viitorului a devenit o iluzie. Posibil, aproape sigur, intervalul următor se va compune dintr-un pachet de regresii pe multiple planuri. Într-o inerţie sistemică puternic instalată.

Absenţa publică masivă în Prezentul efectiv, derivată din capacitatea modestă de a defini priorităţile, de a asuma în profunzime eforturi de desprindere şi mai ales de finalizare, în special de a rupe cu o confuzie atotcuprinzătoare, se constituie într-un mecanism amplu, complicat, copleşitor care domină sever viaţa şi dinamica publică.

Dilema derivată: ce se întâmplă cu o ţară, cu o lume, o realitate care nu mai dispune de un viitor de substanţă, asumare şi o capacitate de desprindere dintr-un trecut confuz şi toxic?

Nu se întâmplă nimic!

„Nimic“ însă înseamnă multe!

Lasă loc pentru evoluţii haotice, toxice, ruinătoare.

România, încotro?!

P.S.: Scuze pentru deranj...