Revoluția iraniană la 45 de ani – de la monarhie la Republica Islamică (I): Ascensiunea și decăderea ultimului Șah al Persiei
0Imperiul Persan – o metaforă resuscitată
„Shah raft” („Șahul a plecat”) – acesta era titlul de acum 45 de ani de pe prima pagină a ziarelor Kayhan și Ettela’at. La câteva minute după ce anunțul a fost făcut și la postul public de radio, un număr impresionant de oameni a ieșit pe străzile din Teheran. Dinastia Pahlavi tocmai se prăbușise și, odată cu ea, regimul imperial al Iranului.
Deși se discută adesea despre revoluția iraniană din 1978-1979, fiind considerat evenimentul care a influențat ulterior întreaga dinamică regională, istoria sa a fost distorsionată de reconstrucția ei retrospectivă. Instrumentalizate sau uitate, amintirile revoluției în urma căreia Iranul a devenit Republică Islamică, reflectă pozițiile și agendele contemporane ale diverșilor actori. După 45 de ani se poate considera că a trecut suficient timp pentru a permite o gamă mai mare de investigații, iar una scrisă din ambele perspective – cea a monarhiei susținută de partenerii occidentali, în special de Statele Unite, și cea a societății, care însă ulterior a fost deturnată de noua conducere religioasă – ar trebui să asigure echidistanța necesară unui astfel de demers.
Revoluția iraniană din 1978-1979 a fost unul dintre cele mai fascinante și surprinzătoare evenimente din a doua jumătate a acestui secol turbulent și sângeros. A derutat atât experții, cât și factorii de decizie. Cu puțin timp înainte ca șahul Mohammad Reza Pahlavi (1919–1981) să fie îndepărtat de la putere, totul părea să fie în favoarea lui. S-a bucurat de sprijinul SUA și al altor puteri occidentale, al unei armate impresionante care reunea o jumătate de milion de militari, dotată cu cele mai performante capabilități, inclusiv cu faimoasele avioane de luptă americane F-14 Tomcat, și de protecția SAVAK – agenția secretă de informații a șahului, care era percepută de majoritatea iranienilor ca fiind omnipotentă și omniprezentă. De altfel, în timpul domniei șahului, Iranul a devenit cel mai mare beneficiar al ajutorului american în afara țărilor Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), reflectând statutul său cheie în politica americană din Orientul Mijlociu. Această relație a presupus o schimbare dramatică care a transformat Iranul dintr-un stat neutru într-un aliat al SUA împotriva comunismului sovietic.
Regimul șahului a devenit, în esență, un cap de pod pentru SUA să pătrundă într-un stat bogat în petrol, împiedicând în același timp accesul URSS la Golful Persic, o regiune la fel de bogată în petrol. De o importanță deosebită a fost controlul Iranului asupra vârfului nordic al Strâmtorii Ormuz, prin care cea mai mare parte a petrolului din Golf a fost și este încă exportată. Alianța dintre SUA și Iran a completat, de asemenea, alianța de facto pe care SUA începuseră să o încheie cu un alt vecin arab al Iranului, bogat în petrol, la sud de Golful Persic: Regatul Islamic Sunnit al Arabiei Saudite.
Guvernul șahului nu s-a confruntat cu o criză financiară gravă și nici nu a ieșit dintr-un război devastator sau vreo o înfrângere militară umilitoare, așa cum fusese cazul în situațiile pre-revoluționare din Franța, Rusia sau China. De altfel, șahul putea să-și asume creditul pentru „scoaterea Iranului din feudalism”, modernizarea și transformarea țării într-una dintre cele mai importante forțe militare de pe arena internațională, dar și pentru creșterea economiei în prima parte a anilor 1970, o evoluție fără precedent în istoria modernă a Iranului.
Mohammad Reza Pahlavi îi datora unui președinte american și Războiului Rece apogeul domniei sale. Evenimentele din Indochina l-au convins pe Richard Nixon că America ar trebui să delege limitarea expansiunii comuniste națiunilor situate în regiuni vulnerabile, conduse de lideri de orientare occidentală, echipate cu armate puternice și cunoscute ca având regimuri stabile. Iranul era singurul stat regional care îndeplinea toate cele patru atribute ale Doctrinei Nixon – sau cel puțin așa credeau factorii de decizie din SUA de la acea vreme. Aceștia îl considerau pe șah ca fiind un mareșal-adjunct de încredere, care avea toate instrumentele necesare și interesele naționale sau personale să se asigure că legea și ordinea vor domni în teritoriile din Asia de Vest. Astfel, având cea mai puternică superputere din istorie drept aliat și protector, Mohammad Reza Pahlavi a început să își pună în aplicare cea mai mare ambiție a sa: restabilirea gloriei și hegemoniei Imperiului Persan în propria sa parte a lumii. Iar primul pas spre acest țel a fost făcut prin organizarea unei festivități somptuoase și extrem de costisitoare (evaluată de BBC la 120 de milioane de dolari, iar de Ali Ansari la 300 de milioane de dolari), în vechea capitală persană, Persepolis. În fața a șaizeci și opt de șefi de state și a șase sute de invitați, șahul a declarat că este succesorul modern al lui Cirus cel Mare. Ideea invincibilității sale – sindromul Superșahului – devenise endemică în Iran și peste hotare: președintele Jimmy Carter l-a lăudat pe monarhul iranian, cu exact un an înainte ca acesta să fie îndepărtat de la putere, pentru că a creat o „insulă a stabilității” într-o regiune tulbure a lumii.
Din exil, ayatollahul Ruhollah Khomeini a denunțat sărbătoarea și monarhia însăși.
Ascensiune și decădere
Când prințul moștenitor Mohammad Reza Pahlavi a preluat prima dată conducerea, avea douăzeci și unu de ani. Marile puteri îl exilaseră recent pe tatăl său, bănuindu-l că nutrește sentimente pro-naziste. Lumea era în război, iar Iranul era o țară ocupată și săracă. Această tranziție a oprit temporar era despotismului monarhic și a adus o perioadă de democrație parlamentară, care a durat până în 1953.
În timpul primului deceniu al domniei sale, șahul neexperimentat, în general portretizat ca un rege educat în Elveția, cu o dragoste pasională pentru mașinile rapide și femeile frumoase, nu era luat în serios nici de politicienii veterani ai vremii, nici de forțele aliate care ocupaseră și controlau unele părți din Iran în 1941. Șahul Mohammad Reza își amintea că atunci când Roosevelt, Churchill și Stalin s-au întâlnit la Teheran pentru celebra conferință din 28 noiembrie -1 decembrie 1943, „nici Churchill, nici Roosevelt nu s-au deranjat cu protocolul internațional care impunea să mă nominalizeze pe mine, gazda lor. În schimb, eu am făcut vizite de curtoazie la ambele reședințe ale ambasadei.”
De altfel, nici condițiile interne nu erau propice pentru ascensiunea sa drept conducător autocrat. Pe de o parte, patronajul curții tatălui său se risipise, iar forțele armate, de a căror putere depindea domnia tatălui său, se aflau într-o stare de degradare aproape completă. Pe de altă parte, odată cu prăbușirea autocrației șahului Reza, forțele politice pe care acesta le suprimase au reapărut și s-au angajat să prevină reapariția unui despotism imperial. Drept urmare, Majles (parlamentul iranian) a devenit adevărata sursă de putere, iar șahul a fost marginalizat de forțele pe care cu greu le putea stăpâni sau controla. Însă tânărul șah era hotărât să monopolizeze puterea, proces care a durat puțin mai mult de două decenii și a implicat o multitudine de crize, în timpul cărora, printr-o combinație de noroc, strategie politică și asistență externă, a reușit să își atingă scopul. Singurele provocări majore cu care noul șah s-a confruntat, au fost cele provocate de Mohammad Mossadegh și ayatollahul Ruhollah Khomeini.
În timpul mandatului de douăzeci și opt de luni al lui Mossadegh (aprilie 1951 până în august 1953), industria petrolieră iraniană a fost naționalizată și s-a înființat ulterior Compania Națională de Petrol Iranian. Fostul prim ministru iranian a fost primul lider din Orientul Mijlociu care a naționalizat o industrie majoră regională controlată de Occident. Apoi, acesta, dorind să își întărească puterea, la 17 iulie 1952 i-a cerut șahului să-i acorde controlul asupra Ministerului de Război. Șahul, care știa mai bine decât oricine altcineva modul în care tatăl său și-a exploatat rolul de ministru de război pentru a detrona dinastia Qajar, a respins cererea lui Mossadegh. Acesta care a demisionat, iar Ahmad Qavam l-a înlocuit. În timpul mandatului de cinci zile al lui Qavam, forțele pro-Mossadegh, încurajate de o fatwa emisă de Ayatollahul Kashani, au blocat Iranul. Pentru a evita revolta, șahul l-a demis pe Qavam și i-a cerut lui Mohammad Mossadegh să formeze un nou cabinet. Însă noul mandat avea să fie unul foarte scurt, prim ministrul iranian fiind îndepărtat de la putere printr-o operațiune externă a MI-6 și CIA, cunoscută sub numele de TPAJAX.
În ciuda notorietății sale, lovitura de stat din 1953 nu a schimbat fundamental politica Iranului. În urma acelui eveniment, primii miniștri încă dețineau autoritatea, parlamentul era funcțional, iar vechea elită încă protesta împotriva unui monarh dornic de mai multă putere.
Începutul anilor 1960 au fost esențiali pentru ceea ce avea să urmeze la nivel politic în Iran. Ali Amini, numit prim-ministru în 1961, a fost ultimul premier al țării care s-a opus tendințelor autocratice ale șahului, alcătuindu-și un cabinet din politicieni în care monarhul nu avea încredere. Mandatul lui Amini a durat doar paisprezece luni. În 1965, două numiri au anunțat noua era: Amir Abbas Hoveyda ca prim-ministru și generalul Nematollah Nasiri ca șef al poliției secrete. Ambii politicieni și-au păstrat funcțiile timp de peste un deceniu, o raritate în politica iraniană, însă nu o surpriză în cazul celor doi noi oameni foarte fideli șahului.
Drumul de douăzeci de ani a șahului către autocrație a atins punctul culminant tot în această perioadă: atribuțiile parlamentului au fost drastic diminuate, acesta devenind o simplă marionetă la dispoziția șahului, presa a devenit un purtător de cuvânt al monarhului, vechile partide nu mai aveau nicio putere iar armata a devenit principalul pilon de stabilitate al statului și de protecție a șahului.
Însă autocrația șahului nu a fost lipsită de realizări. Monarhul avea ambiții mari, iar reperul său de succes a fost întotdeauna Occidentul industrializat. În aproape toate interviurile susținea că Iranul va ajunge din urmă Europa și chiar o va depăși în unele categorii de producție. Cea mai importantă strategie internă de modernizare a Iranului a devenit cunoscută sub numele de Revoluția Albă – o încercare de reformă agrară și de modernizare a mediului rural. În timpul domniei șahului s-au construit școli şi universități, autostrăzi şi aeroporturi şi spitale. Șahul a acordat femeilor dreptul de vot și minorităților dreptul de a-și practica religia. A crescut rata de alfabetizare și a redus mortalitatea infantilă. Teheranul a fost transformat dintr-un oraș anost într-un centru urban major. Însă pe fondul acestor reforme a crescut și corupția și a creat dualisme omniprezente în economie, în arenele culturale și în modurile de gândire.
Pe plan extern, șahul Mohammad Reza Pahlavi a abordat o politică ambiguă, dar extrem de inteligentă. Era un naționalist convins dar a știut să balanseze între marile puteri, conform propriilor interese. A dezvoltat relații cu URSS, în timp ce își consolida relația cu SUA. A dominat Golful Persic în timp ce controla Irakul și avea relații bune cu monarhiile arabe, dar și cu Israelul. Toți acești actori regionali acceptau rolul Iranului de sursă de stabilitate regională.
Paradoxal, șahul a fost victima propriului succes. A contribuit la crearea unei clase de mijloc, dar a refuzat să-i acorde o voce pe plan național. În plus, marginalizarea segmentului religios a dus la o revendicare națională a religiei. La sfârșitul anilor 1970 atmosfera devenise sufocantă în Iran iar opozanții regimului erau victimele structurii de securitate SAVAK. Curtea regală era plină de fast, dar șahul pierduse legătura cu oamenii. Așa cum se întâmplă atât de des în țările în curs de dezvoltare, șahul crezuse că a ajuns la o relație tranzacțională cu societatea: pasivitatea politică a acesteia în schimbul unor beneficii economice. Însă pentru iranieni, ei înșiși urmașii lui Cirus și Darius, un astfel de contract social nu era acceptabil pe termen lung. Masele iraniene doreau să aibă un cuvânt de spus în modul în care guvernul lor acționa. În 1978, sistemul pe care șahul însuși îl crease, s-a prăbușit. Șahul nu și-a dorit vărsare de sânge, iar armata lui era prea timidă pentru o represiune. Pe 16 ianuarie 1979, Mohammad Reza Pahlavi, însoțit de soția sa, a părăsit Iranul. Două săptămâni mai târziu, pe 1 februarie, un avion al companiei Air France a aterizat pe aeroportul Mehrabad, la marginea de vest a Teheranului, iar un membru al echipajului ajuta un bărbat în vârstă, cu barbă, să coboare.
Acesta nu era un zbor obișnuit. Pe măsură ce aeronava intra în spațiul aerian iranian, mulți dintre cei care se aflau la bord se temeau că va fi doborâtă. La sol milioane de iranieni, printre care se aflau zeci de jurnaliști locali și occidentali, așteptau să-l întâmpine pe bărbatul cu barbă, îmbrăcat în haine clericale. Pasagerul special pentru care a fost închiriată aeronava era ayatollahul Ruhollah Khomeini, întors din exil, iar fotografiile și filmele cu coborârea sa din avion au devenit unele dintre imaginile definitorii ale revoluției iraniene.
Revoluțiile sunt evenimente fascinante care, asemenea unui uragan se pot încheia în două feluri: unul fericit, cu un curcubeu maiestuos și speranța unor vremuri mai bune, sau cu declanșarea unor inundații catastrofale, cu potențial dezastruos pentru multe decenii. Consecințele revoluției iraniene din 1979 sunt resimțite până azi și adesea pare că este o carte care încă își caută epilogul.
(va urma)
Ioana Constantin Bercean este expert LARICS și Director Executiv al Alf România din cadrul Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița” (FUMN).
Se încarcă comentariile...
