Replici, acțiuni ofensive și lovituri militare – baza dialogului de război ruso-ucrainean

Se spune că atunci când două părți sunt în conflict, ele își retrag ambasadele, declară război și nu mai comunică direct, ci prin intermediari, prin mediatori. Totuși, războiul de agresiune pe scară largă al Rusiei în Ucraina ne-a demonstrat că, dincolo de propagandă și replici în organisme internaționale, precum scena ONU, părțile au o altă formă de dialog pe care o poartă prin propriile acțiuni militare pe care le desfășoară una împotriva celeilalte.

FOTO Shutterstock

Acțiuni ofensive, contra-lovituri, replici și inventivitate în acțiuni, ținte inedite și întorsături majore în teatrul de război, toate indică perspectiva unui dialog reciproc, purtat cu alte mijloace, dar cel puțin la fel de consistent precum aruncatul unor cuvinte și expresii în fața camerelor propriilor televiziuni sau ale celor prietene.

Precedentele dialogului în confruntări asimetrice

Nu este pentru prima oară când înfruntările militare sunt folosite pentru diferitele categorii de dialoguri între actorii încleștați în aceste înfruntări. Am avut cazuri atât în confruntări asimetrice de tipul războiului civil, al insurgențelor și mișcărilor de eliberare națională sau decolonizare sau în cazul mișcărilor teroriste, tot astfel cum am avut asemenea dialoguri în cazul rivalităților ce vizau organele de apărare a legii și marile grupări infracționale transnaționale. Lovitură și contra-lovitură. Acțiune și afirmație și, respectiv, replică. Tactică îndrăzneață și penetrare profundă a intereselor unei părți și represaliile celuilalt pentru a constrânge limitele confruntărilor, a desena sau redesena regulile jocului și a determina avantaje pe baza acestei forme de dialog.

Astfel, dincolo de acțiunile de terorism care există atât timp cât au un public larg, care să vadă, să știe și să se înspăimânte, tot astfel atacul asupra unei populații întâmplătoare și aleatorii subliniază că oricine poate fi o țintă, deci poate întări instabilitatea și insecuritatea generală atunci când este vizat un Guvern. Atacul la adresa rudelor și legăturilor de natură personală a unui actor antrenează, pe cale de consecință, mișcări dure de aceeași factură, în replică, ale autorităților. Răpirea rudelor și familiilor duce la ostracizarea aparținătorilor zonei insurgente, teroriste sau a contra-părții într-o confruntare de această factură.

Dar această comunicare este tot mai sofisticată atunci când scopul este de a constrânge, dirija sau canaliza decizia celuilalt, de a limita acțiunile și instrumentele sau, din contra, când este vorba de a-ți chema adversarul pe un spațiu dorit al confruntării. Mutarea războiului civil în negocieri și în dispute în parlament, a politicii de putere în competiția de relevanță culturală, ideatică sau morală, în dispute pentru minți și inimi ale publicului global nu este decât o asemenea formă de acțiune, care este dublată de mesaj, afirmație, replică și, pe fond, de dialog neverbalizat între părțile în conflict.

Dialogul ruso-ucrainean: de la negarea identitară, la teritorialitatea suverană

Desigur, cele mai interesante „conversații” din acest “dialog” între părți le-au constituit elementele care au generat războiul Rusiei în Ucraina. Cele care contestau legitimitatea părții ucrainene, identitatea sa, schematizată și asociată celor mai nocive și reprobabile grupări ale secolului 20 – naziștii. Dar până la etichetare și bagatelizare sau trimitere în derizoriu a identității ucrainene, primele teme au vizat fundamentul independenței și absența trăsăturilor identitare distincte între ucraineni și ruși. Iar instrumentarul folosit au fost tiradele și articolele istoriciste kilometrice ale lui Vladimir Putin, ulterior ale lui Dmitri Medvedev.

Formula abordată este cumva similară celor două ultimatumuri comunicate către OSCE și NATO de către Rusia, în decembrie 2021 care, pe fond, puneau sub semnul întrebării și revizuiau întreaga istorie post-Război Rece. Comunicarea prin documente nu neapărat pe baza conținutului, ci a semnificațiilor lor, este la fel de importantă în acest dialog de război. Dar semnificația ultimatumurilor este, dincolo de nemulțumirea Rusiei post-Război Rece cu statutul său și ambiția de a-l modifica, respectiv de a reveni la un statut anterior căderii URSS, acela de a solicita respectul, a considerării demnității sale călcate și a măreției națiunii ruse dar, în fapt, de a comunica poziții de neacceptat pentru partenerii supuși ultimatumului care, altfel, să explice, cumva declanșarea războiului. Care fusese deja decis de Putin.

Dialogul prin război are multiple valori de întrebuințare în derularea confruntării. Nu puține sub imperiul propagandei de război și al războiului informațional, al mobilizării propriului public și a propriilor susținători prin promovarea narațiunii cât mai convingător, pentru a fi îmbrățișată de un număr cât mai mare de cetățeni din afara părților în conflict și a aliaților preexistenți ai acestora. Dar alt nivel de lectură al „dialogului” prin fapte și acțiuni de război depășește această dimensiune futilă și ajunge la etaje mult mai profunde, ce atacă fibra internă a națiunilor, reziliența acestora și capacitatea de rezistență, de mobilizare, chiar capacitatea de a se apăra.

Desigur că acest tip de comunicare poate veni și cu greșeli, cu erori fundamentale grave al căror rezultat poate fi chiar contrar intenției inițiale: aneantizarea și negarea identității ucrainene, diferită de cea rusă, și recursul obsesiv la frăția slavă sau ortodoxă a determinat nu numai mobilizarea și mai înverșunată a ucrainenilor de toate culorile politice contra dușmanului comun, Rusia, care le-a invadat și anexat teritoriul, dar și la afirmarea bisericii ucrainene autocefale independente, ruptura de Patriarhia Moscovei, întărirea identității ucrainene prin legea educației și a limbilor, prin aria de răspândire a utilizării limbii de stat ucrainene și subminarea deplină a utilizării limbii ruse. 

Tema atacurilor pe teritoriul Rusiei

O parte importantă a dialogului prin acțiuni de război dintre Rusia și Ucraina vizează exact această componentă a atacurilor pe teritoriul inamicului, cu precădere al Rusiei. Dacă Kremlinul consideră Crimeea și patru regiuni formal anexate drept teritoriul rusesc – Herson, Zaporoje, Donetsk și Luhansk – Ucraina consideră că aceste regiuni sunt teritoriul său suveran. Pentru Ucraina, a viza ținte din aceste regiuni este o acțiune pe propriul său teritoriu, însă nu același lucru este când atacurile vizează, țintește și trage lovind Moscova, Kurskul, Belgorodul sau numeroase alte zone ale Rusiei. Desigur, în fiecare caz în parte cu motivația proprie.

Inițial, Ucraina nu recunoștea și nu revendica atacurile pe teritoriul Rusiei. Ba unele state occidentale introduseseră chiar interdicții și marcau cu nervozitate fiecare asemenea acțiune. Și dacă lângă frontieră au fost utilizate forțele pro-ruse ce luptă alături de ucraineni – o formulă hibridă și credibilă de proxy pentru negarea responsabilității -, pentru atacurile mult mai sofisticate, legitimitatea și legalitatea acțiunilor s-a pus iar statele occidentale au introdus limitări la livrările de armamente, care au însemnat neutilizarea armelor livrate de Occident, în special cele cu bătaie mare, pe teritoriul Rusiei, sau, respectiv, în afara teritoriului suveran ucrainean.

Totuși Ucraina a rafinat și sofisticat dialogul său prin aceste tiruri împotriva Rusiei. Pentru că au fost vizate, în primă fază, sursele atacurilor împotriva sa – drone, rachete, avioane, nave, aeroporturi, centre de comandă și control. Apoi depozite de combustibili, de muniție, mai întâi în proximitatea teritoriului ucrainean, de acolo de unde alimentau trupele de ocupație, apoi mai la distanță, la nodurile strategice, în fine, la nivelul infrastructurii critice și sediilor instituțiilor de forță ruse chiar la distanțe mari, acolo unde aveau loc ședințele și planificarea atacurilor.

Într-un final, s-a ajuns chiar la țintirea aleatorie a clădirilor din orașe, acolo unde să nu fie vizate capabilități militare sau legate de război, ci unele civile, prin care să fie anunțați rușii obișnuiți că au intrat în război și că și pasivitatea lor și tolerarea acțiunilor conducerii de la Kremlin costă. Iar discuțiile despre legitimitatea unor asemenea acțiuni și legalitatea lor devine și mai prezentă, chiar dacă dialogul transparent este clar: mă ataci de acolo, acolo te atac și te distrug, acolo fiind aerodromuri situate în inima Rusiei, portul Novorosiisk sau orice altă facilitate de unde se coordonează acțiunile de război împotriva Ucrainei. Susții guvernarea agresoare, ești și tu în război și poți deveni oricând o țintă legitimă, chiar dacă ești la tine acasă și nu porți arma în mână.