Renzi, Matteo Renzi
0
Acum câteva luni am reîntâlnit un foarte bun prieten şi partener de afaceri din Italia. Printre altele, mi-a atras atenţia când în discuţie mi-a spus că, deşi este un simpatizant fidel al dreptei, a ajuns să-l susţină pe un prim-ministru de stânga, Matteo Renzi. Oarecum surprins, nu ştiam mai nimic de acest politician, i-am cerut amănunte, iar ulterior am devenit mult mai atent la orice ştire despre conducătorul guvernului italian.
Tot coincidenţa a făcut ca în perioada Paştelui pe care l-am petrecut la Roma, mass-media italiene să vuiască de o nouă măsură a tânărului premier: în vederea reducerii cheltuielilor, a decis să vândă majoritatea autoturismelor de lux cu care se „împroprietăriseră“ atât autorităţile centrale, cât şi cele locale. Numărul este impresionant, în jur de 1.500, dintre care majoritatea autoturisme de lux.
Provocat, la rândul meu, de aparenta contradicţie faţă de politica de stânga recunoscută îndeobşte pe meleagurile noastre ca promotoare a creşterii cheltuielilor prin măsuri sociale populiste puse pe seama reducerii investiţiilor şi a creşterii taxelor, tipar atât de bine reprezentat de actuala guvernare Ponta, mi-am propus exerciţiul unor comparaţii, atât asemănări, cât şi deosebiri, între cei doi politicieni.
Condiţiile de manifestare sunt aproape similare, două guverne ale unor ţări latine, cu populaţie având, şi prin această prismă, temperamente asemănătoare. Ambii prim-miniştri sunt tineri din punct de vedere al vârstei biologice, Renzi, 39 de ani, Ponta, 42 de ani. Pe lângă funcţia de conducători de guvern, deţin şi preşedinţia partidelor de stânga care formează majoritatea guvernamentală, Partidul Democrat şi, respectiv, Partidul Social Democrat. Partidele pe care le conduc sunt amândouă membre ale Partidului Socialiştilor Europeni (PES).
În recentele alegeri europarlamentare, cele două partide au obţinut rezultate excelente, foarte apropiate din punct de vedere al scorului electoral care dovedesc larga susţinere populară. Partidul Democrat din Italia, cu cele 40,8% procente şi cei 31 de europarlamentari, a devenit cel mai mare grup parlamentar european, devansând până şi Uniunea Creştin-Democrată din Germania a doamnei Angela Merkel. Partidul Social Democrat a obţinut, la rândul său, un rezultat apropiat, de 37,6%, şi a trimis la Bruxelles jumătate dintre europarlamentarii României.
Din păcate, asemănările între cei doi politicieni se termină în momentul în care încerci să compari acţiunea politică a celor doi, moment în care drumurile se despart în direcţii diametral opuse.
Una dintre primele măsuri de reformă a clasei politice italiene, cu un impact devastator asupra „establishmentului“, a fost decizia radicală a lui Matteo Renzi de a desfiinţa una dintre cele două camere ale Parlamentului italian, prin eliminarea practic a Senatului. Din contră, făcând uitat rezultatul unui referendum care a validat printr-un vot covârşitor dorinţa populaţiei de reducere la maxim 300 a numărului de parlamentari şi desfiinţarea uneia dintre camere, Ponta tolerează interesat existenţa unui parlament al cărui număr de membri practic s-a dublat în urma ultimelor alegeri.
În calitatea sa anterioară de primar al Florenţei, Renzi a decis înjumătăţirea numărului de consilieri locali, în timp ce PSD-ul în care Ponta a deţinut permanent funcţii de conducere este promotorul avalanşei înfiinţării pe bandă rulantă de unităţi teritorial-administrative, înmulţind asimptotic numărul de consilieri locali, primari sau alţi funcţionari, până la pragul în care multe dintre acestea nu îşi pot măcar susţine din venituri proprii cheltuielile de funcţionare. Ponta personal a făcut tot posibilul ca proiectul regionalizării să fie amânat sine die.
Prim-ministrul italian are o strategie clară de eficientizare şi reducere a cheltuielilor din mediul bugetar, inclusiv înlocuirea pe criterii stricte de competenţă şi nu politice a managerilor marilor companii proprietate de stat cum sunt Eni, Enel sau Poşta Italiană. Victor Ponta măreşte prin orice mijloace cheltuielile sociale în scopuri exclusiv electorale, prin politica mutării efortului bugetar pe spinarea mediului economic sau a micului contribuabil, prin cele 32 de noi taxe şi impozite, între care se detaşează creşterea accizei la combustibili sau taxa pe stâlp. Totul se face hei-rupist, fără studii analitice sau de impact, confirmarea venind din refuzul validării de către FMI a acestei politici haotice care poate fi sintetizată de către declaraţia antologică a ministrului de finanţe din guvernul Ponta, conform căreia efectul taxării se poate reflecta în preţuri undeva între 0% şi 100%!
Conştient de importanţa luptei împotriva corupţiei şi de lentoarea justiţiei italiene (aici ne asemănăm), Renzi a decis nu desfiinţarea DNA cum îl bătea gândul pe Ponta, ci din contră, înfiinţarea Autorităţii Naţionale Anticorupţie (ANAC) în vederea eficientizării luptei împotriva acestei adevărate plăgi sociale. În fruntea superautorităţii menţionate l-a numit pe Raffaele Cantone, supranumit de presa din cizmă „taurul“ luptei anticorupţie. Încercaţi să faceţi măcar o palidă comparaţie între Cantone şi cel desemnat de către tânârul nostru prim-ministru într-un post oarecum similar, Tiberiu Niţu, numind animalul care să portretizeze modul de luptă al acestuia împotriva celor care încalcă legea!
Diferenţele în politica externă sunt cel mai bine reflectate de poziţia faţă de evenimentele din Ucraina. Spre deosebire de Victor Ponta, în gura căruia nu o să auzi niciodată vreo acuzaţie gravă la adresa lui Vladimir Putin, ca şi cum ar fi personajul din Harry Potter „al cărui nume nu trebuie pronunţat“, Matteo Renzi a fost printre primii lideri europeni care l-au acuzat pe liderul Rusiei că a comis un act inacceptabil de violenţă asupra Ucrainei.
În afară de faptul că sunt amândoi tineri şi prim-miniştri ai unei ţări europene, mai găsiţi vreo asemănare între Matteo şi Viorel Victor? A, da, în limba maternă a lui Renzi ceea ce face Ponta s-ar spune „sinistra“ acţiune, adică de „stânga“ tradus în limba română!
Se încarcă comentariile...
