Religia şi sentimentul religios (1)

Într-o secvenţă faimoasă din romanul „Fraţii Karamazov”, Iisus se întoarce a doua oară pe Pământ, potrivit promisiunii făcute. Dar, Marele Inchizitor îi spune să plece, să se întoarcă de unde a venit,  pentru că altfel va fi răstignit a doua oară. Probabil că plecând de la această secvenţă, autorul lui Zorba Grecul a scris romanul „Iisus răstignit a doua oară”.

Pe cele două sugestii, ne putem întreba şi noi: oare ce s-ar întâmpla dacă Iisus ar veni acum printre noi!? Ar putea vedea, infinit mai profund, ceea ce noi, oamenii, vedem mai la suprafaţă. Ar putea vedea că „Suprafaţa zbârcită a Pământului”, cum îi spunea un Profesor, este regionalizată, şi că fiecare regiune are Dumnezeul ei, tot câte unul Unic, că este vorba de Yahve, Allah, sau Buddha. Mai grav, ar vedea că Învăţătura lui, care este şi ea doar una, are trei direcţii, care numai fraterne nu sunt, Catolicismul, Ortodoxia, Protestantismul. La acestea se adaugă o puzderie de Secte, care se ivesc ca ciupercile după ploaie, fiecare cu Dumnezeul ei absolut personal, respectiv cu câte o faţă a lui Iisus, care este doar una dintre cele trei  Ipostaze ale  lui Dumnezeu. Cel pentru care şi în care, Cuvântul, Fiinţa trupească şi Fapta erau una, ar putea vedea diseminarea în Lume, dar şi între Religii, a două păcate majore, ura, ca limită a agresivităţii, şi ipocrizia. Numai aşa a fost posibilă apariţia unu îndemn, devenit zicătoare populară la români „Fă ce zice popa, nu ce face el!”. Catolic fiind, Blaise Pascal a polemizat fără milă şi îndurare cu o parte dintre prelaţii Ordinului iezuit, iar un motiv al acestei polemici era ipocrizia. La aceasta, se adăuga şi dialectica subtilă, prin care aceştia puteau justifica orice mijloc prin scopul său, răstălmăcind total înţelesul pe care Machiavelli l-a dat propriului său enunţ „Scopul scuză mijloacele”. Diferenţele doctrinare dintre cele trei mari direcţii ale Religiei creştine sunt minime, şi totuşi, unificarea lor, adică Ecumenismul, rămâne doar un cuvânt în Dicţionar şi o utopie, doar încă una, între utopiile pământenilor. Dacă s-ar întoarce a doua oară pe Pământul de acum, nu este exclus ca pe Iisus să îl aştepte o soartă similară cu aceea prevestită de Marele Inchizitor.
 

Tema-problemă a predării Religiei în şcoală, ne trimite mai întâi la Filosofia Culturii şi la Axiologie. Axiologia distinge între valorile fundamentale ale omului, acestea fiind în număr de cel puţin zece (10). După Tudor Vianu, toate valorile sunt „polare”, deci oricare valoare este însoţită, ca de o umbră,  de antiteza ei, numită de unii anti-valoare, iar de către alţii, ca valoare negativă. Astfel, valorile cunoaşterii sunt Adevărul şi Falsul, valorile morale sunt Binele şi Răul, valorile estetice sunt Frumosul şi Urâtul, valorile juridice sunt Dreptatea şi Nedreptatea, etc. În acest context axiologic, pentru savantul Mircea Eliade, valorile fundamentale ale Religiei sunt tot două şi numai două, adică Sacrul şi Profanul, a căror analiză el o face chiar în cartea Sacrul şi Profanul. Toţi propagandiştii predării Religiei în şcoală aduc ca argument al propunerii lor, afirmaţia că întreaga Cultură are, ca izvor şi fundament al ei, doar Religia, deci Sacrul şi Profanul. Dar, în toate operele culturale, diverse valori interferează în moduri variate, ceea ce nu înseamnă că nu le putem distinge. Am menţionat într-un text anterior că teologii înşişi disting în Decalog între primele patru Porunci (Imperative), care sunt religioase, şi celelalte şase, care sunt morale. Or, valorile morale, fie ele fundamentale sau particulare, fac obiectul Eticii şi al educaţiei morale. Tot aşa, în arta Renaşterii, „Maica şi pruncul” sau „Răstignirea” sunt teme ale Religiei creştine, dar stilul în care ele sunt tratate diferă de la un artist la altul, de la o epocă la alta. Altfel spus, temele sunt invariante, pe când stilurile se modifică, iar Istoria artei are în vedere aceste modificări ale formei, ale stilului. Şi aşa cum Normele morale fac obiectul Eticii, tot aşa şi arta, ca şi stilurile artistice, fac obiectul Esteticii, respectiv al educaţiei estetice. În înţelegerea şi explicarea Culturii, de ce ar avea proritate valorile religioase faţă de alte valori!? Apoi, este, nu doar posibil, ci chiar foarte probabil ca Etologia să identifice diverse premise şi prefigurări ale valorilor umane chiar în sfera Naturii, care există înainte de orice Cultură.
 

Tot în cartea Sacrul şi Profanul, mai întâlnim o idee generală şi generoasă. Mircea Eliade consideră că ceea ce el numeşte „Structurile Sacrului” sunt constitutiveoricărei conştiinţe umane, din momentul în care omul devine conştient şi conştient de sine. Acest fenomen se petrece atât pe plan istoric, cât şi pe plan biografic. Dacă Mircea Eliade are dreptate –şi eu înclin să cred că are-, înseamnă că pe „Suprafaţa zbârcită a Pământului” nu există nici un om care, normal fiind, să nu aibă sentimentul Sacrului, adică sentimentul religios. Aici intervine şi Psihologia ca Ştiinţă.Din perspectiva acesteia psihicul individual are trei componente, cognitivă, afectivă şi volitivă. Cele trei componente se corelează, asigurând coerenţa omului ca fiinţă individuală, ca Persoană. Dar, între ele apar şi distribuţii de accent. Astfel, în Ştiinţă, accentul cade pe componenta cognitivă, în Morală accentul cade pe componenta volitivă (Voinţa Bună, îi zice Kant), iar în Religie accentul cade pe componenta afectivă, nucleul acesteia fiind sentimentul. În educaţia religioasă esenţial este procesul de formare a  sentimentului religios, dar acest proces se petrece în perioada celor şapte ani de acasă. În familie, acest sentiment se corelează cu imaginea unei anumite Divinităţi, sau Ipostaze a Sacrului, diferită de la o Religie la alta. Aceasta înseamnă că în şcoală, elevul, pe componenta cognitivă, poate cunoaşte şi alte Religii, fără a crede în Dumnezeul lor, dar şi fără a le respinge. Elevul poate ajunge la ceea ce Constantin Noica numea „ethosul neutralităţii”, care nu este sinonim cu indiferenţa, dar nici nu merge pe agresivitate. Şi Retorica îşi poate aduce aportul în această dezbatere publică. Tratând despre echivalentul subiectiv al valorilor care sunt şi obiective, Retorica face distincţia fină şi precisă între certitudine (C1), convingere (C2) şi credinţă (C3)  Certitudinea (C1) nu are grade, ea fiind posibilă doar în cunoaşterea ştiinţifică, ale cărei valori sunt Adevărul şi Falsul.. Convingerea (C2) şi credinţa (C3) au diferite grade de adâncime, credinţa fiind proprie valorilor Religiei (Sacrul şi Profanul), iar convingerea fiind asociată cu celelalte valori, morale, juridice, politice etc.Cunoaşterea raţională nu este prezentă în Religia ca atare, iar aici putem invoca şi enunţul marelui teolog Tertullian „Credo quia absurdum est”.
 

Cunoaşterea poate fi prezentă în analiza comparativă a diverselor Religii de pe „Suprafaţa zbârcită a Pământului”. Înţeleasă ca o disciplină teoretică, având minime elemente sistematice, dublate de cele istorice, Disciplina Religie îşi poate găsi locul doar în ultimele clase de Liceu, preferabil în clasa a 11-a, întrucât clasa a 12-a este centrată pe Bacalaureat.. Dar şi aici, ea trebuie să fie opţională, pusă în alternativă cu Etica şi educaţia cetăţenească.