Interviu Regizorul Gelu Colceag: „Istoria se repetă, în ciuda erorilor şi a tuturor descoperirilor, natura umană a rămas la fel de contradictorie”

Reputatul regizor şi profesor Gelu Colceag, a cărui prolifică activitate din ultimele decenii în teatrul bucureştean îl face să nu mai aibă nevoie de nicio prezentare, fie că vorbim despre regie, profesorat, sau management teatral, pregăteşte o nouă premieră la Bucureşti. Invitat să pună în scenă o capodoperă a dramaturgiei universale, Ulciorul Sfărâmat de Kleist, Gelu Colceag se află în pline repetiţii la Teatrul Stela Popescu.

FOTO Arhivă personală

Oltea Șerban-Pârâu: Stăm de vorbă pornind de la faptul că, la începutul anului 2026, regizorul Gelu Colceag pune în scenă o piesă nu mai tânără de 200 de ani, dar care a făcut o mare carieră în lumea teatrului international. Este vorba de Ulciorul sfărâmat de Kleist. Ce l-a provocat pe Gelu Colceag să pună alături un text atât de clasic, până la urmă, în relaţie cu Teatrul Stela Popescu, care este un teatru nou, cu o trupă de actori eterogenă, din generaţii diverse şi de notorietăţi diferite?

Gelu Colceag: În primul rând, m-a provocat textul, care – fără o raportare direct la trupa Teatrului Stela Popescu – face parte dintr-un program al meu pe ultimii 5 ani, în care am preferat să lucrez pe texte clasice, care nu sunt plasate în contemporaneitate, încercând să descopăr, să pun în valoare şi să fac asocieri cu contemporaneitatea, prin obsesia pe care o am în ultimul timp – care este şi ultima perioadă din viaţa mea, pentru că sunt destul de bătrân şi sunt într-o perioadă în care trag concluzii – că istoria se repetă, că, în ciuda erorilor şi a tuturor descoperirilor, natura umană a rămas la fel de contradictorie, că ea poate să se ducă la un sfârşit al întregii civilizaţii într-un moment de nebunie, un moment de cumpănă, de care văd că începem din nou să ne apropiem. Istoria este ciclică şi, aceste concluzii la care am ajuns după atâţia ani vin şi din faptul că am avut privilegiul de a trăi într-o perioadă după părerea mea extrem de dinamică. M-am născut undeva când comunismul abia intrase în România, iar la ora asta suntem într-un cu totul alt regim. Au fost schimbările din ’90 pe are le-am trait, n-am trăit un război este adevărat, mulţumesc lui Dumnezeu şi sper să nu apuc, dar am trecut prin toate, adică am trecut de la dictatură, am ajuns în democraţie, am ieşit şi din democraţie, după părerea mea...

Iar raportarea textului teatral la ceea ce se întâmplă în contemporaneitate este ceea ce vă preocupă.

Absolut. Şi cred că acesta este şi mesajul către spectatori. Adică, până la urmă acest mesaj funcţionează fie subliminal, fie raţional. Spectatorul în sală nu vine doar pentur divertisment. Fac şi comedie, e adevărat, sunt un regizor care nu-mi impun nici-un fel de limitări estetice, lucrez ca un profesionist, fac uneori chiar şi comedii bulevardiere şi divertisment, pur şi simplu. Acest text face parte din programul meu în altă direcţie, care mizează pe corespondenţele cu prezentul.

Înainte să ajungem la criza mediatică referitoare la justiţie în România, foarte dezbătută în ianuarie-februarie 2026, acest titlu era deja decis.

Într-adevăr. Şi, de fapt. una din temele din Ulciorul sfărâmat este justiţia. Felul în care se făcea justiţie, acum 400 de ani – pentru că piesa se petrece în secolul al XVII-lea –, sau acum 200 de ani, când e scrisă piesa, constatăm că este foarte asemănător. Acţiunea se petrece în jurul anului 1680 şi e plasată, undeva în Olanda, în Ţările de Jos... Totul pare că e foarte asemănător cu 2026, apar multe similitudini în ceea ce priveşte lipsa de deontologie, arbitrariul, corupţia. Totul se repetă. Ori, spectatorii, imediat vor recunoaşte multe lucruri.

A revenit în actualitate teatrul “cu şopârle”, ca să zic aşa, dinainte de ’90 ?

Uite ce se întâmplă, eu am fost educat şi crescut cu acest tip de teatru. Până la urmă, după părerea mea, el oferă nişte premise mult mai deschise din punct de vedere estetic. E mai favorabil, mai deschis către un anumit tip de estetică decât un teatru contemporan care e direct, care e frust. Am făcut şi asemenea texte, chiar unul scris de mine şi de actualul director al Teatrului Stela Popescu, Vlad Corbeanu, Vinovat, nevinovat, care e un text contemporan care se întâmplă azi în România. Deci, am făcut şi asemenea texte. Dar astea sunt texte directe, în care raportul este nemijlocit între scenă şi sală, în care poţi folosi regizorii foarte talentaţi apăruţi în ultimul timp care prefer textele contemporane şi pot să aducă şi mijloace scenotehnice foarte interesante – mă refer la proiecții, la lumini, la un anumit tip de sonoritate. Am cochetat și eu... Dar mi-am dat seama că nu e locul meu aici, culoarul meu este altul.

Acest tip de text cum este cel din Ulciorul sfărâmat provoacă experiența pe care o aveți...

Da, de aceea am cochetat în ultimi ani cu texte de genul ăsta. De la A murit Tarelkin,  montat la Metropolis, Ţarul Ivan al lui Bulgakov,  Dario Fo - Porunca a şaptea la Bulandra, Ionesco...  Am cochetat tot timpul cu zona asta. În ultima perioadă, să fie vreo 5 ani, nu am făcut decât texte de genul ăsta. Am început cu Tartuffe al lui Moliere, apoi D’ale carnavalului de Caragiale la Teatrul Mic, apoi Bolta cerească la Național, un text scris de o autoare englezoaică contemporană a cărui acțiune se întâmplă în 1700 – deci ce mă interesa era tot o mentalitate care ține de un tip de “arheologie” – o să explic imediat de ce e vorba –, am făcut Opera de trei parale de Brecht și acum fac Ulciorul sfărâmat de Kleist. Mai am în program încă vreo două-trei texte care sunt pe aceeași direcție, clasice, ca să zic așa.

De ce un teatru atât de nou, cum este Teatrul Stela Popescu şi un text atât de clasic ? Este un tip de curaj, una e să te duci la Bulandra, la TNB și alta este să porneşti la drum cu un teatru cu o istorie care acum se scrie...

Eu nu fac nici-un fel de diferențiere între actorii acestui teatru şi ai altuia. E vorba tot de actori. Ah, că Teatrul Stela Popescu nu are sală… Nici eu, cât am fost director la Teatrul Mic nu am avut sală, până am închiriat una pe Lipscani, am modificat-o câte ceva în sala din Sărindar, de pe Matei Mille, am găsit niște soluții cum va găsi și Vlad Corbeanu, sunt sigur. Dar nu asta e problema. Problema la un teatru e de obicei trupa. Dar de această trupă a Teatrului Stela Popescu, chiar dacă e mică, sunt foarte mulțumit. Felul cum face față la solicitările și la ștacheta pe care o ridică un asemenea text, cu o asemenea complexitate este remarcabil. Din punct de vedere actoricesc ei pot să facă asta. Am fost profesor de actorie și am o experiență destul de lungă: actorul depinde mult de cum este îndrumat, pentru că actori fără talent nu prea sunt. Poate că mai erau pe vremuri, când se făceau actori cu relații, cu pile. Nu mai este cazul. Cine crede asta, greşeşte… Poate sunt foarte mulți, adevărat... Dar funcţionează o selecție pe piață și se cern. Iar aceia care sunt mai puțin talentați se vor ocupa de altceva. Cei care sunt și lucrează, sunt actori foarte talentați. Iar aici, cel puțin din trupă, jumătate sunt vedete... După părerea mea. I-am invitat din afară pe Șerban Pavlu, Vlad Brumaru, Georgiana Herciu şi Vlad Logigan, patru actori ca să-mi completez distribuția, dar, în principiu, în afară de Tudor Cucu Dumitrescu care are o altă premieră recentă și nu a putut ... În principiu cu această echipă a teatrului facem spectacolul și, în două sau trei cazuri, rolurile sunt dublate. Tocmai pentru că și directorul teatrului a dorit ca la această experiență la proiect să participe toată trupa. Din tetaru în distribuţie sunt Cristi Neacşu, Cătălin Frăsinescu, Crina Matei, Manuela Hărăbor, Sorin Aurel Sandu, Cristina Danu, Ana-Maria Ivan, Irina Cărămizaru, Viorel Păunescu. Am făcut înainte şi un pic de training cu ei, ca să vorbim aceeași limbă și acum tot timpul, în timp ce lucrăm, eu am grijă să punctez și să semnalez, să îi conduc să înțeleagă anumite lucruri...

„Această muncă de arheologie pe care o facem se referă și la natura umană”

Este este o combinație de act pedagogic informal şi o punere în scenă a unei piese. De altfel, Ulciorul sfărâmat este o piesă care are foarte mari șanse să fie un succes de public.

Sper. Pentru că, trebuie să recunoaştem, Kleist a fost un personaj extrem de contradictoriu, un romantic în cel mai bun sens al cuvântului, care se sinucide pe malul unui lac cu iubita, convingând-o pe ea să se sinucidă înaintea lui, sau omorând-o întâi pe ea și apoi sinucigându-se... Un poet în primul rând, un personaj care a studiat filosofie, contradictoriu. Chiar el spune despre el însuşi că are cap a o sută de lucruri nefaste și un singur lucru fast. E contradictoriu. Are părți malefice, nu numai din experiența de viață, ci și din operă. Această comedie e absolut imprevizibilă, el fiind în primul rând un poet romantic, care a scris mai ales lucruri de un anumite patetism, în sensul vechi al cuvântului. Este foarte interesantă povestea. Este un pariu. Trei prieteni stau la Viena într-o cameră și văd pe perete o gravură, cu o imagine în care era unul era judecat, o doamnă avea un ulcior spart în mână, cu fata ei gravidă, alături de cel care e acuzat, tânărul și cu un judecător care îi judecă. Și cei trei au făcut un pariu. Hai să luăm această imagine și să scriem fiecare câte o poveste, iar cine scrie mai bine câștigă pariul.

Seamănă cu temele de la examenele de admitere de la regie, la care ţi se dă o imagine și tu, din imaginea aia îți imaginezi o poveste. Cam așa au făcut ei la începutul secolului al XIX-lea într-o cameră la Viena. Unul a scris o satiră, unul a scris o povestire și el a scris o comedie. Și a câștigat el, povestea lui fiind o comedie. Acesta este primul nivel, de fapt, pentru că acest text are mai multe niveluri. El poate fi făcut și aşa, mai simplu, la un singur nivel. Am văzut, documentându-mă, niște montări – mai ales în Germania, în ultimii 10 ani –, care erau doar la acest prim nivel care pe mine nu m-a satisfacut. Această piesă are multe straturi. E o muncă de arheologie. E un ulcior sfărâmat, noi descoperim niște cioburi din care reconstituim ulciorul. Deci, când zic arheologie teatrală mă gândesc la faptul că asemenea texte îți oferă posibilitatea de a descoperi felul în care natura exista în acel timp. Mă interesează aceste mai multe straturi, și de aceea în ultima perioadă am făcut texte din toate aceste secole trecute, pentru că, pe măsură ce sapi, descoperi similitudini, descoperi că lucrurile sunt ciclice și revin aceleași probleme. Revenind, poate fi vorba despre o metaforă referitoare la fata din centrul poveştii, ulciorul sfărâmat fiind o metaforă…Sau poate fi vorba de tradiția care s-a spart, pentru că și aici este o problemă, că s-a pierdut tradiția... Adevărul este că se sparge, se renunță, se anulează trecutul, ceea ce nu este voie, pentru că trecutul este baza pentru viitor și nu e bine. Această muncă de arheologie pe care o facem se referă și la natura umană. Fiindcă începem să descoperim acum în lucrul cu actorii, cum erau oamenii atunci, şi ajungem la niște concluzii foarte interesante. Erau mai fruști, mai primitivi, dar mai onești, mai sinceri, mai direcți. Ori, fără a fi o reconstituire istorică, asta trebuie să câștigăm, deși ca imagine, păstrăm costumele, care vor fi ale timpului, iar decorul este unul poetic.

“Mesajele sunt de natură morală, de natură socială, de natură chiar politică”

Unde se va juca?

La Teatrul e Comedie, ceea ce e foarte bine, pentru că e un spațiu foarte bun după părerea mea. Am și avut primele repetiții, am pus decorul pe scenă, se vede foarte bine și e un spațiu unde vor veni și spectatori ai Teatrului de Comedie să vadă spectacolul. E foarte potrivit acolo, după părerea mea. Deci, cam asta facem. Încercăm, pentru că sunt mai multe straturi, să ajungem și la ultimul, să vedem care sunt mesajele. Și, mesajele sunt de natură morală, de natură socială, de natură chiar politică. Povestea trebuie să încercăm să o facem cât mai coerentă, cât mai logică și comică, aşa cum a dorit-o Kleist, uneori logică, alteori ajungând spre absurd...

Gelu Colceag l-a avut ca discipol pe Vlad Corbeanu la Teatrul Mic în perioada în care era director, aţi lucrat mult în postura regizor actor. Ce sfaturi îi poate da Gelu Colceag directorului şi nu actorului Vlad Corbeanu într-o perioadă atât de dificilă, cu atâtea necunoscute, pentru managementul din artele spectacolului?

Întâlnirea mea cu Vlad nu a fost în şcoală, nu ne-am întâlnit deloc în facultate, cât am fost profesor. A fost după, cred că la Metropolis apărea ca actor şi juca într-un spectacol cu soţia mea. Atunci mi-a zis nevastă-mea, Roxana: “E un băiat excelent aici, Vlad Corbeanu”. Nu-l ştiam. Pe urmă, George Ivaşcu mi-a zis de el şi am vrut să-l văd. De când l-am văzut şi am zis “ăsta este unul dintre actorii mei…”, pentru că eu am avut actori preferaţi. Pe unii i-am pierdut în timp şi datorită lor, poate şi datorită mie, habar n-am. Dar el este la ora asta unul dintre cei mai fideli.

Şi maleabil sau doar fidel?

Hipermaleabil, vorbesc ca actor, deocamdată. După aceea am evoluat împreună. Foarte puţine spectacole le-am făcut în ultimii 10 - 15 ani, nici nu mai ştiu de când ne ştim, fără el. L-am distribuit de câte ori am putut şi l-am adus în trupa Teatrului Mic imediat cum am ajuns director şi când am adus, de altfel, aproape 20 de actori, el fiind unul dintre ei. Făcusem deja împreună două-trei spectacole.

“Un teatru nu se conduce numai din birou”

Şi cum aşi ajuns de la actorie la management?

Acolo, la Teatrul Mic, am descoperit şi calităţile lui de manager, pentru că, în prima perioadă cel puţin, m-a ajutat foarte mult, în calitate de consilier, apor de şef al secţiei artistice, aproape director adjunct artistic. Acolo am descoperit atitudinea lui de manager, pentru că sesizezi imediat când o persoană se poate detaşa şi poate vedea întregul şi apasă acolo unde trebuie pe butoanele pe care trebuie, pentru ca lucrurile să meargă bine. A fost unul dintre cei care m-a ajutat foarte mult la Teatrul Mic, din acest punct de vedere, dincolo de raportul nostru regizor-actor care a rămas constant, pentur că în continuare lucrăm împreună. La Teatrul Stela Popescu el a zis: “nu, nu vreau să joc”, ceea ce sper că este doar deocamdată. Eu am o părere legată de managerii de teatru şi este unul dintre sfaturile pe care i le-am dat şi el ştie asta. După părerea mea, un teatru nu se conduce numai din birou. Cuvântul manager, deocamdată, la noi, este un hibrid, după părerea mea – ar funcţona dacă ar exista un tandem real, manager şi director artistic, cum este afară.

Ideea la noi este că managerul ar trebui să fie totuşi cât mai aproape de ce se întâmplă pe scenă, ca să înţeleagă chimia unei trupe de teatru...

Una este cel care conduce din punct de vedere al traiectoriei artistice şi are strategie artistică şi alta e un manager care gestionează bugete. Eu în general am fost director artistic şi mi-a convenit lucrul ăsta, acolo unde am fost, şi la Comedie şi la Naţional. La Teatrul Mic am fost pus în situaţia de a fi director general, de a gestiona lucruri pe care nu le stăpâneam… până la urmă am învăţat, dar nu cred că e treaba unui artist. Am pierdut mult timp cu asta, vă spun sincer.

Revenind, credeţi că, aşa cum a făcut Ion Caramitru – pentru a ne referi cel mai cunoscut model –, care a şi jucat la TNB cât timp a fost director general, a fost atitudinea corectă...

Eu cred acest lucru! Şi eu la Teatrul Mic am montat, pentru că teatrul se conduce, şi din scenă. Directorul trebuie să fie “în scenă”. Instituţia teatrală este o combinaţie foarte complex, pentru că în ea sunt oameni de niveluri foarte diferite, care se duc de la o extremă la cealaltă ...

De la vedetă, la recuziter.

Da. Şi mai ales care conlucrează şi depind uneori unii de alţii. Actorii se întâlnesc cu echipa tehnică. Dacă vrea să ţi-o facă cineva din echipa tehnică, reuşeşte sau poate să te ajute foarte mult mai ales dacă este cineva care iubeşte teatru şi care înţelege cât de important este el acolo. Eu de aceea cred că directorul trebuie să alerge, Vlad vine în sală tot timpul – fiind actor îl trage aţa şi vine, dar cred că directorul trebuie să şi lucreze.

“Marea majoritate a directorilor de teatre care sunt acum în Bucureşti mi-au fost studenţi”

Sunt o serie de oameni mai tineri acum în poziţii de director de teatru în Bucureşti.

Marea majoritate a directorilor de teatre care sunt acum în Bucureşti mi-au fost studenţi, am colaborat cu ei, cu marea majoritate. Vlad Massaci la Teatrul Mic, Alexandru Mâzgăreanu la Nottara, Vlad Zamfirescu la Bulandra...  toţi lucrează şi joacă dacă sunt actori, dau montează dacă sunt regizori, pentru că aşa e normal. Dacă pornim cu prezumţia de vinovăţie, care din păcate funcţionează în societatea noastră din plin şi gândim că el fiind director îşi va lua partea leului... este o prostie. Un manager, un bun director înţelege şi binele comun, nu numai binele propriu. Ba uneori se sacrifică.

Modul în care funcţionează în acest moment viaţa culturală, viaţa artelor spectacolului, cu acest hiatus ianuarie-aprilie care pluteşte în incertitudine bugetară, cât afectează cursivitatea unei stagiuni, din experienţa pe care o aveţi?

Problema nu este câţi bani sunt, problema ar fi să fii sigur de acei bani şi să poţi gândi în perspectivă... Dar dacă tu nu ştii de azi pe mâine ce bani ai, dacă nu ştii dacă luna viitoare vei avea bani de salarii... Nu poţi să fii sigur nici măcar pe bugetul de anul trecut.

Trecând peste aceste “detalii” care, din păcate, se pot sintetiza într-o propoziţie, această primă stagiune şi ceea ce şi-a propus el pentru Teatrul Stela Popescu este un alt mod de a pune problema. Există un concept, există nişte titluri alese după acest concept...

Ce pot să spun e că acum există proiect, există cineva care are un plan în minte, fără a mă referi la ce a fost până acum. În plus, chiar dacă sala nu poate fi folosită acum pentru public ci doar pentur repetiţii, e nevoie de optimism. Cu nişte mici modificări devine o sală de teatru foarte bună, şi foarte bine plasată, e practic lângă Teatrul Naţional. Deci, primul lucru cred şi cel mai important este urgenta consolidare. Am avut aceeaşi experienţă şi la Teatrul Mic. Numai că, din păcate, cât am fost eu director acolo, 6 ani şi ceva, deşi aveam promisiuni, erau toate şansele, nu s-a întâmplat nimic... Nici după aceea... Eu sper totuşi să se deblocheze undeva şi să se poată consolida, uite, o clădire cum este aceasta, de acre e mare păcat. Din păcate teatrul suferă. Are un spaţiu foarte bun pentru repetiţie, s-a pus decorul pe scenă, e superb. Dacă puteam şi juca, era ideal.

Aşadar să ne dorim să existe o sală

Cât mai repede consolidată asta. Şi găsită o soluţie provizorie fixă. Acum, iată, joacă la Metropolis, la Excelsior, la Comedie, la Nottara, la Bulandra, la Teatrul Mic... Am trecut prin experienţa asta. Nu e bună pentur că pierzi publicul şi îţi pierzi identitatea. I-ar trebui măcar un spaţiu undeva, să ştie că e al lui, Acolo e Stela Popescu, chiar dacă e o sală cu 50 de locuri.

Şi în felul ăsta Teatrul Stela Popescu să-şi consolideze identitatea.

Există în provincie spaţii care sunt împărţite de două instituţii – Opera din Iaşi cu Teatrul Naţional din Iaşi, la Cluj, la Tg.Mureş la fel şi nu e nici-o problemă. Dacă acest teatru şi-ar împărţi spaţiul cu încă un teatru din Bucureşti... Ele oricum nu joacă toată săptămâna, ci doar trei zile pe săptămână în medie şi celelalte trei zile le-ar avea Teatrul Stela Popescu, s-ar putea împărţi şi aşa un loc fix unde publicul îl poate găsi. Sau să găsească o sală care să fie doar a lor. Nu ştiu cum, nu ştiu unde, cu puţini bani, cu amenajare rapidă se poate şi asta, cum am făcut pe Lipscani pentru Teatrul Mic.

Succes ! Şi încă odată, invităm publicul pe 18 şi 19 februarie la Teatrul de Comedie unde joacă Teatrul Stela Popescu Ulciorul sfărâmat de Kleist, în regia lui Gelu Colceag.