Referendumul, social-democrația și proiectul european al Chișinăului

Intervențiile publice avute recent la emisiunile de televiziune din R. Moldova, „Puterea a 4-a”, de la Național 4, moderată de domnul Gheorghe Gonța (vezi aici) și „Secretele puterii”, de la Jurnal TV, moderată de domnul Alex Cozer (vezi aici), au generat numeroase preluări parțiale sau comentarii publice.

Foto: Profesorul Dan Dungaciu (dreapta) în dialog cu moderatorul Gheorghe Gonța, la emisiunea „Puterea a patra” de la postul de televiziune N4 de la Chișinău.

Din păcate, unele au mers de la simplificări ideologice (vezi aici) până la dezinformări vădite (infotag.md) sau, în cazul presei din Federația Rusă, abordări tendențioase (vezi tass.ru sau rumbler.ru).

Din nevoia de a contextualiza întreaga dezbatere și a clarifica secvențele decupate din respectivele emisiuni care au circulat ulterior în presa din R. Moldova și nu numai, vom readuce în fața cititorului întregul context, punctând elementele cele mai importante.

Referendumul privind integrarea europeană

Chestiunea cea mai controversată este a referendumului constituțional privind integrarea europeană, preconizat a se desfășura în ziua alegerilor prezidențiale, primul tur (20 octombrie 2024). Ideea principală pe care am încercat să o sugerăm este că referendumul nu trebuie privit în sine, ci ca parte a proiectului de integrare europeană a R: Moldova care are, ca formalizări și expresii politice interne, trei repere majore: referendumul, alegerile prezidențiale (2024) și alegerile parlamentare din 2025. Acesta este menu-ul întreg. A încerca să acreditezi altceva e greșit și periculos. Referendumul nu este în niciun caz izolat de aceste evoluții. Chiar plecând de la ideea că inițiatorii referendumului l-au propus și impus fără nicio legătură cu candidatura doamnei Maia Sandu la prezidențiale – chestiune puțin credibilă – percepția publică este oricum că între cele două evenimente este o legătură nemijlocită: referendumul a fost propus pentru a-i asigura doamnei Maia Sandu susținere la alegerile prezidențiale dincolo de partidul care o susține. Iar în politică, percepția creează realități.

Care este problema de fond? Toți susținătorii doamnei Maia Sandu și ai partidului de guvernământ (PAS) sunt pro-europeni, dar nu toți pro-europenii din R. Moldova sunt susținători ai doamnei Maia Sandu sau ai PAS. Întrebarea fundamentală este: cum îi faci pe cei din urmă să participe la un eveniment crucial, dacă asupra lui planează aerul unui calcul politic evident? Cum îi faci să voteze la referendum dacă nu le place nici doamna Maia Sandu, nici guvernul PAS?

Există, teoretic, două răspunsuri. Autoritățile de la Chișinău și o bună parte dintre susținătorii actualei guvernări de la Chișinău, din România sau din Occident, acreditează ideea, pragmatică, chiar dacă nițel cinică, că indiferent de opțiunile politice concrete ale electoratului pro-european, din republică și din afara acesteia (diaspora), acesta se va ține de nas și va vota la referendum opțiunea pro-europeană și la prezidențiale cu doamna Maia Sandu, în lipsa alternativei. Un fel de Vodă Lăpușneanu redivivus – „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!” – sau, mai neaoș, a vota „răul cel mai mic”. Chiar dacă nu îți place doamna Maia Sandu și PAS, nu poți vota cu domnul Dodon. (Corelarul acestui raționament este că interesul major al doamnei Maia Sandu și al PAS este de a-l avea pe domnul Igor Dodon drept candidat al Opoziției la prezidențiale! Vezi aici.) În consecință, se merge mai departe pe aceași formulă, se ignoră abrupt percepția de politizare a referendumului privind integrarea europeană și se încearcă pe mai departe de a împinge în țarcul politic al doamnei Maia Sandu (2024) și al PAS (2025) tot mai mulți alegători, chiar dacă opțiunea acestora pro-europeană nu rezonează cu aceaste oferte politice. În plus, războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina crează contextul în care această opțiune ar trebui să devină inevitabilă.

Strategia aceasta o înțelegem, așa cum înțelegem însă că e și riscantă. Mult prea riscantă, mai ales în perspectiva parlamentarelor din 2025. Nu mai insistăm asupra chestiunii referendumului, am făcut-o în altă parte (vezi aici), dar trebuie să reamintim că acesta nu e dinainte câștigat. Într-o primă instanță, pragul de 30% nu e chiar atât de lesne de obținut în condițiile actuale (circa 900.000 de votanți), iar, în al doilea rând, chiar dacă va fi atins, scorul obținut va fi aproape fatal manipulat de propaganda rusă, în sensul în care aceasta va citi cifrele negativ: vor fi numărați cei care nu au votat cu UE sau nu au participat la referendum dintre cei 2.700.000 cu drept de vot. De aceea referendumul riscă, din păcate, să ofere muniție unei propagande care abia așteaptă să folosească asta nu doar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, ci și la alegerile parlamentare din 2025.

Tocmai pentru că această viziune este riscantă (vezi aici), apelul nostru a fost să discutăm și cea de-a doua opțiune de abordare a referendumului.

„Depolitizarea” și depersonalizarea referendumului

Simplu spus, esența acestei a doua abordări pleacă de la ipoteza că, în loc să „obligi” tot mai mult electorat să intre în țarcul european perceput de ei ca fiind tot mai politizat și personalizat (doamna Maia Sandu și PAS), să extindem posibilitatea de vot a cetățenilor R. Moldova pentru a reflecta cu adevărat diversitatea opțiunilor europene ale populației din stânga Prutului. Opțiunea europeană nu trebui să fie a candidatului unic sau a partidului unic (cel puțin pentru că, în democrații, partidele unice sunt excepțiile jocului democratic)! Tocmai pentru că nu toți pro-europenii din R. Moldova sunt susținătorii actualei conduceri, acest electorat trebui să aibă și el dreptul la opțiune.

Greșeala majoră a celor care merg în continuare, după invazia rusă în Ucraina din 2022, pe formule politice care au funcționat – e drept că foarte bine! - în 2020, este că se prefac că nu înțeleg contextul. Sau nu îl înțeleg pur și simplu.

Anul 2020 a fost cu totul special. Eram la un an după scoaterea din joc a „binomului Plahotniuc-Dodon”, când Vladimir Plahotniuc a fost nevoit să plece din republică după presiunile întreite ale Rusiei, UE și SUA. Geopoliticii i se decretase moartea și dispariția, inclusiv la nivelul discursului public. Firește, o coaliței Est-Vest (care se formase la Chișinău, cu Igor Dodon președinte și Maia Sandu premier) nu era confortabilă cu o discuție despre geopolitică! Agenda publică se referea la dezoligarhizare, lupta împotriva corupției, prosperitate și eliberarea „statului capturat”. Toate, obiective legitime, firește. Dar era un context specific atunci. Și nu doar în R. Moldova. Alegerile din 2019 din Ucraina s-au derulat pe același scenariu. Împotriva partidei geopolitice a președintelui în funcție, Piotr Poroșenko (cu sloganul patriotic „Armată, limbă, biserică”), proiectul politic al domnului Zelensky se referea la lupta împotriva corupției, la prosperitate, la pace cu Rusia și rezolvarea problemei Donbas, inclusiv prin concesii lingvistice! Partida „păcii”, așa zicând, câștigă în 2019 devastator și la prezidențiale (73%), și majoritate la parlamentare. Același lucru s-a petrecut în R. Moldova în 2020. Doamna Maia Sandu, care obținea atunci 57% și 943 006 voturi (cam tot atâtea câte ar fi nevoie astăzi pentru validarea referendumului pentru aderarea la UE!), nu a invocat niciodată geopolitica, nici măcar, explicit, „integrarea eurpeană”, a vorbit în toate limbile folosite în R. Moldova, a fost inclusivă și pregătită să ofere tuturor ceea ce își doreau. O ambiguitate strategică care i-a adus un câștig indiscutabil. Ulterior, în 2021, precum în Ucraina, și-a tras și partidul după domnia sa, ducându-l la majoritate în parlament (52% și 63 de mandate).

Problema este că nu mai suntem în 2020. Între timp, geopolitica a revenit dur și brutal pe agendă. Este în prim-plan și a schimbat radical percepțiile și abordările. Anul 2020 și „sfârșitul geopoliticii” a fost, de fapt, o excepție, un unicat, în care ne-am permis să ignorăm Rusia în discursul public, inclusiv pentru că Rusia era – prin Igor Dodon, girat de trimisul Moscovei, faimosul Kozak! – la guvernare.

Acum nu mai este și nici nu mai trebuie să fie vreodată.

Cum gândim opțiunea europeană când revine geopolitica?

Ne-am întors la geopolitică, la război, la Rusia. Ne-am întors la polarizare și, din această perspectivă, suntem, practic, înapoi în 2001! Iar întrebarea fundamentală astăzi este: cum produci un președinte pro-european și o guvernare pro-europeană în condiții de polarizare?

De reamintit că Estul și Vestul, nu neapărat Stânga şi Dreapta, au ponderi relativ egale în electoratul din RM. Așa a fost întotdeauna şi aşa e şi azi. Celebra majoritate din 2001 a lui Voronin, de 71 de deputați, s-a bazat în realitate pe 50,07% din vot, dar, prin redistribuire, s-a ajuns la majoritate constituțională. La fel a fost şi în 2009, când alianţa pro-europeană a câștigat, la mustață, majoritatea, după ce l-a extras pe Marian Lupu de la comuniști și a schimbat mecanismele de redistribuire a voturilor. Avem de-a face, peste Prut, cu o bătălie perpetuă între două blocuri geopolitice, „Alianţa pentru Integrare Europeană” - sub diverse denumiri - și „Partidul Comuniștilor” – comunist/socialist. Prima include pe toți europenii, de toate nuanțele, a doua pe toți pro-esticii, de toate nuanțele. Miza principală în orice competiție electorală este ca fiecare „bloc” să nu aibă „dubluri” și să reușească să își adune toate voturile, să nu le risipească.

Despre asta e vorba în viața reală, restul sunt povești sau pudibonderii morale. Diferența între „blocuri” o face partidul balama numit generic „PDM”, un soi de Ostap Bender al politicii moldovenești, un partid fără identitate limpede, nici politică nici etnică, doar cu interese, pentru care nimic nu contează cu adevărat, în care trebuie să ai o disponibilitate morală de elastic, de genul lui Marian Lupu, care vorbea „românește” științific și „moldovenește” politic – culmea, Marian Lupu avea cel mai românesc accent din tot Parlamentul! –, un partid în care emblematici sunt politicienii de tip „Diacov”, personaje politice de tip balama care se potrivesc și într-o coaliție „estică” și într-una „vestică”. Dar fără acest partid și fără acest electorat (electoratul familiilor mixte din republică, care vorbește și româna dar și rusa, un electorat statalist, care vrea și cu Estul și cu Vestul și nu vrea alegeri radicale între ele etc.), practic, nu se poate face o majoritate pro-europeană. De la unioniști la „PDM”, totul trebuie cules, toate nuanțele de „pro-europenitate”, dacă vrei să ai peste 50%. Maia Sandu nu a făcut asta în 2016, și nu a ajuns președinte, a reușit în 2020, pentru că geopolitica „murise” și a evitat ostentativ orice discuție despre Est sau Vest. Astăzi suntem însă la fel ca în 2016, nu ca în 2020, plus invazia Rusiei în Ucraina.

„AIE” este, așadar, un nume generic, reprezentând tot frontul pro-european, în toate intensitățile lui (de la unioniști, cei mai intenși pro-europeni, la „PDM”). Iar în perspectiva referendumului sau alegerilor prezidențiale din octombrie sau parlamentarele din 2025, această alianță trebuie să fie refăcută, nu neapărat identic, dar în spiritul ei. Nu că așa e „moral”, nu că ne place, ci pentru că altă soluție nu este. Nimeni nu poate bate aritmetica electorală. Sau dacă merge împotriva ei, riscă major.

Prin urmare, concluzia este aceasta: a doua soluție pentru a obține majoritate europeană și pentru referendum și pentru doamna Maia Sandu în turul al doilea – dar și pentru parlamentarele din 2025! – este reamenajarea spațiului politic al R. Moldova.

Iar principala sarcină este reconstrucția „social-democrației” europene din republică, menită să preia electoratul de tip „PDM”, despre care am vorbit mai sus.

Deocamdată, există doar pe hârtie.

PSD din România are cheia majorității pro-europene de la Chișinău

Foto: Tudor Ulianovschi (dreapta) alături de Cancelarul Germaniei, social-democratul Olaf Scholz (22 iunie 2024, Berlin).

Miza reconfigurării spațiului politic din R. Moldova este la București, mai exact, la Partidul Social Democrat, singurul care nu (mai) joacă nimic la Chișinău. Susținerea din partea liderului Marcel Ciolacu a doamnei Maia Sandu, a guvernului PAS și a proiectului de integrare europeană al RM sunt firești și salutare. Dar sunt gesturi de premier al României! În calitate de președinte de partid, rolul trebuie să fie altul, mai concret, respectiv construcția și sprijinirea social-democrației de peste Prut, pentru a fi capabilă să fructifice potențialul electoral pe care îl are, să producă lideri care, în eventualitatea că nu ajung în turul al doilea la prezidențiale, îi pot oferi sprijinul doamnei Maia Sandu – altul nu prea are! -, iar în 2025 să participe la coaliția pro-europeană care trebuie să se constituie la Chișinău. Căci proiectul de integrare europeană nu se va încheia prea curând și trebuie gândit pe termen lung.

În plus, o social democrație sprijinită de București ar permite apariția pe piața electorală a unui actor redutabil (o coaliție social democrată) care ar asigura o mai mare prezență la referendum populației, respectiv al acelui tronson care nu se simte neapărat confortabil să își ofere votul pro-european unei guvernări sau a unui președinte de dreapta. Acestui electorat trebuie să i se ofere o alternativă europeană și pentru referendum și pentru alegerile prezidențiale din 2024 și pentru parlamentarele din 2025.

Un exemplu rapid. Ion Ceban a câștigat alegerile la Chișinău din primul tur, cu 132.802 voturi, aproape dublu față de candidatul PAS. Cine își permite să le ignore? În condițiile în care tensiunile dintre primarul Chișinăului, Ion Ceban, și guvernarea PAS persistă, practic sunt la ordinea zilei, cum crede cineva de la PAS sau de la președinția RM că voturile primarului Ceban și ale partidului său, MAN, vor veni automat în sprijinul referendumului sau a doamnei Maia Sandu, în turul al doilea? Dacă se vor duce la contracandidatul ei? De aici și nevoia unei social democrații construite cu implicarea PSD din România, care să ofere sprijin politic, parteneriate asumate cu politicienii social-democrați de peste Prut, spațiul pentru dialog, garanții pentru un parcurs european al R. Moldova și pe această dimensiune.

Așa cum la București există o „mare coaliție” care să guverneze, dintre „dreapta” și „stânga”, de ce nu ar putea ca modelul să fie replicat și la Chișinău? Chestiunea este imperativă. Dacă unioniștii – singurii rămași astăzi fără reprezentare politică clară, în ciuda faptului că partide precum PL-ul domnului Mihai Ghimpu, CUB-ul domnului Igor Munteanu sau construcții noi cu asumare unionistă există – se pot, teoretic, alipi proiectului PAS și doamnei Mai Sandu, în ciuda frustrărilor acumulate, social democrații (partidul generic „PDM” despre care am vorbit) nu vor face asta la fel de ușor.

Numele domnului Tudor Ulianovschi, diplomat și fost ministru de externe, proaspăt intrat în cursa pentru președinte al republicii, a venit în acest context (vezi aici). El pare că răspunde unei nevoi de proiect de la Chișinău, dar punctul de plecare, repetăm, trebuie să fie construcția politică social democrată, cu girul explicit al Bucureștiului, care să ofere prin acest efort cel de-al doilea pilon al proiectului european de peste Prut. Poate fi domnul Tudor Ulianovschi candidatul la prezidențiale al unui asemenea proiect social democrat?

Teoretic, da!

Cine vrea Kozak 2 la Chișinău?

Foto: Chișinău, 12 august 2021, vizita emisarului rus, Dmitrii Kozak, numărul 2 din Administrația prezidențială rusă. Sursa aici.

Nevoia unei construcții social-democrate este mai importantă decât pare. Fără o asemenea construcție, în 2025, cu ocazia alegerilor parlamentare, pot apărea două scenarii, ambele de blocaj pentru parcursul european.

Primul este scenariu de tip georgian, unde o președintă pro-europeană este blocată de un parlament cu vederi diferite, dacă nu chiar opuse. Indiferent de eforturile sau mesajele europene sau americane, Georgia este controlată și condusă de o majoritate parlamentară care blochează sau anulează demersurile președintelui euro-atlantic. În oglindă, ce va face doamna Maia Sanda în eventualitatea că va câștiga alegerile prezidențiale din 2024, dar va fi nevoită să guverneze în 2025 peste o majoritate ideologic opusă?

Iar al doilea scenariu este și mai grav (vezi aici și aici). Acreditarea ideii că pe scena politică din RM trebuie să existe doar blocurile „Shor”, „Dodon” sau PAS va duce în 2025 la o majoritate de tip... PAS plus „Dodon”! (Căci guvernarea cu partida „Shor” se exclude.) Adică revenirea la... coaliția Kozak. Cine are acest interes? Mai concret, cine dorește, în perspectiva unei negocieri pe chestiunea războiului din Ucraina care nu știm cum va arăta, să pregătească R. Moldova pentru a se plasa, din nou, în zona gri? Căci asta înseamnă Kozak 2.

Iar Kozak 2 înseamnă sfârșitul proiectului european al R. Moldova.

Dan Dungaciu este Președinte LARICS.