Înzestrarea Armatei Române și recrutarea de personal. Soluții reale sau exerciții de imagine publică?

Înzestrarea Armatei Române cu echipamente și capital uman are nevoie de o viziune pentru viitor, nu doar pentru prezent, așa cum este de obicei viziunea oamenilor politici de astăzi. Pentru că, prin ceea ce vedem că se face în mod concret, mulți dintre reprezentanții României par preocupați doar să peticească, nu să construiască în mod temeinic, doar să dea impresia că se face ceva, nu să facă într-adevăr ceea ce trebuie. Iar acest lucru s-a aplicat din păcate și înzestrării Armatei Române timp de zeci de ani, iar astăzi nu ni se pare că asistăm la o schimbare dramatică a viziunii care să abordeze cauzele-cheie ale problemelor, nu doar efectele sau imaginea publică.

Prima parte a problemei

Prima parte a problemei este reprezentată de achiziționarea și producerea de echipamente moderne potrivite pentru nevoile actuale ale Armatei Române, raportate la modul în care se poartă războiul astăzi. Dar ceea ce vedem astăzi nu pare să ne indice că s-au conștientizat la nivelul decidenților politici schimbările dramatice care au loc în lume în toate sferele, inclusiv, sau poate mai ales, în sfera militară.

Și avem toate motivele să fim circumspecți în privința modului în care unii decidenți înțeleg nevoile de apărare ale României atât pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung. Pentru că, până astăzi, viziunea politicienilor români a fost falimentară pentru înzestrarea Armatei Române.

Exemplele din trecut sunt multiple. Din cauza unor decizii politice interesate, din cauza unor afaceri personale, România a rămas fără fabrici de pulberi și explozibili, ajungând să importe praf de pușcă din Serbia, unde se făcea cu materie primă rusească. Acum se încearcă remedierea situației alături de parteneri occidentali, ceea ce este foarte bine, dar în primul rând de ce am ajuns în această situație, cu un război lângă noi? Alt exemplu, utilaje care erau certificate pentru a produce echipamente NATO „și care se încadrau în categoria capacităților speciale prevăzute de legea privind pregătirea în caz de război”, după cum spunea un articol Digi, de la Combinatul de Oțeluri Speciale din Târgoviște, împreună cu întreg Combinatul au fost vândute rușilor, care le-au dezasamblat și le-au trimis în Rusia fără să îi încurce nimeni. Noi am mai scris despre aceste aspecte cu un an și jumătate în urmă, aici.

Patrimoniul Uzinei de armament de la Mija a fost devalizat de-a lungul anilor, la un moment dat aceasta ajungând chiar sub influența unui grup de „investitori”, printre care Fathi Taher, care dorea să facă acolo un „centru universitar” pentru 10.000 de studenți, majoritatea arabi. Un articol se întreba pe bună dreptate „Oare ce ar fi urmat să studieze câteva mii de studenți străini într-o fostă fabrică de armament dotată cu poligoane subterane de testare și situată în mijlocul unei păduri și la 15 km de cel mai apropiat oraș?” Astăzi, Uzina Mecanică de la Mija a fost într-o oarecare măsură revitalizată, dar este departe de ceea ce trebuie. Continuând cu exemplele, România nu are o flotă veritabilă la Marea Neagră nici astăzi, nici civilă, nici militară. Puținele echipamente militare care se cumpără sunt aproape mereu la mâna a doua, la prețuri uneori prea generoase. De curând, în loc să mizeze pe drone și echipamente moderne pentru deminare, România a decis să cumpere 2 nave de deminare din Marea Britanie, vechi, pe care Marea Britanie le scotea din uz pentru a le înlocui cu drone. Aceasta deși, cu mult înainte de acest episod, specialiști în domeniul militar făceau pledoarie explicită pentru investirea în drone maritime. Cine are mai mare nevoie acum de ultima generație de echipamente pentru deminare, Marea Britanie sau noi?

România a dat comandă și pentru tancuri Abrams. O lovitură de imagine pentru publicul intern și extern, iată, România va avea și ea printre cele mai puternice tancuri din lume! Dar imediat după aceea, Ucraina le-a retras de pe câmpul de luptă, iar acum le retrimite în război cu unele modificări care seamănă cu cele făcute de ruși pe tancurile lor. În curând, cu toate aceste noi dezvoltări tehnologice de pe câmpul de luptă, nu se știe cât vor mai fi de impact și de actuale. Continuând cu astfel de exemple care indică poate o lipsă de strategie pe termen lung, o lipsă de viziune în privința înzestrării Armatei Române (care nu trebuie făcută doar de dragul de a o înzestra, ci ca să o facem capabilă să răspundă oricăror provocări moderne), România a decis să cumpere drone Bayraktar, la prețuri foarte mari, iar imediat după aceea dronele Bayraktar au fost deja depășite în războiul din Ucraina. Sigur, pe moment, a fost o lovitură de imagine și aceasta pentru opinia publică, România va avea și ea dronele care făceau senzație în primele zile ale războiului din Ucraina! Dar, imediat după aceea, nu s-a mai auzit nimic despre dronele Bayraktar. Acestea sunt deja depășite, iar pe când România le va primi, acestea vor fi cu mult depășite deja de alte echipamente, iar echipamentele de contracarare a acestor drone Bayraktar vor fi și ele deja mult avansate. Aceasta deși, din nou, de mai mulți ani se atrăsese atenția că România are nevoie de drone și de cercetare autohtonă în domeniu.

Desigur, nu este deloc rău că s-au făcut aceste achiziții, România are nevoie de toate acestea și chiar de mult mai mult, iar aceste achiziții au totuși și un impact pentru public, contribuie la un sentiment de siguranță în societate și militarii români vor avea ocazia să se antreneze pe tehnică modernă de luptă. Dar pe lângă acest sentiment de siguranță, care ne costă foarte mult și care îi preocupă pe politicieni, pentru că sentimentul de siguranță (fals sau real) pe care ei îl clădesc le aduce voturi, noi trebuie să fim și pragmatici și să facem într-adevăr ceea ce trebuie pentru viitorul Armatei României. Iar ceea ce s-a întâmplat până acum pare să ne indice lipsa unei strategii realiste și pragmatice, adaptate la ceea ce se întâmplă astăzi în lume. Se dă senzația că se tot peticește ceva, mai mult pentru opinia publică internă și externă, se lasă impresia că pretindem că facem ceva, în loc să se facă într-adevăr ceea ce trebuie pentru securitate pe termen lung. Sperăm ca lucrurile să se schimbe.

Ce trebuie făcut

În acest sens, al ceea ce trebuie făcut, acum câteva zile, pe un site de specialitate din domeniul militar și de apărare, DefenseRomania, era citat generalul american David Petraeus, fost director CIA, care spunea la București la cea de-a opta ediție a conferinței internaționale „Black Sea and Balkans Security Forum”, organizată de New Strategy Center, că „Sunt multe lecții pe care le avem de învățat (n.r. - în urma războiului rus împotriva Ucrainei) și trebuie să ne înțelegem vulnerabilitățile, de la un cap la altul. Să fim onești și să înțelegem care ar trebui să fie viitoarea structură. Poate nu ar trebui să ne bazăm exclusiv pe Marinele tradiționale din trecut, ci poate ar trebui să vedem dacă nu ar fi bine să apelăm la drone, la sisteme submarine și alte capabilități, inclusiv drone subacvatice. Aici ne vom confrunta cu provocarea în care sistemele ar putea fi bruiate și ar putea pierde GPS-ul, navigația ar fi afectată.”

David Petraeus, fost director CIA. Sursa foto: © US Department of Defense

Deși autorul articolului concluzionează că lecțiile par a fi departe de a fi fost învățate în România, tot el consemnează că şeful Direcţiei Generale pentru Armamente, generalul-locotenent Teodor Incicaş, ar fi dat asigurări că se lucrează la proiecte în acest sens și că vom avea drone maritime și de suprafață și pe sub apă.

Exact aceleași lucruri pe care le-a spus generalul american David Petraeus le-am spus deja și noi mai înainte, în aprilie, într-un articol apărut în Buletinul Universității Naționale de Apărare din București, varianta în limba română aici și cea în limba engleză aici. Punctăm mai jos câteva dintre ideile pe care le-am scos în evidență în acest articol al nostru, raportat la România.

În primul rând, am fost bucuroși să vedem că există și programe de cercetare și dezvoltare auohtone în domeniul dronelor, precum acesta întreprins de Agenția de Cercetare pentru Tehnică și Tehnologii Militare. După cum se vede deja, acest domeniu este esențial în războiul de astăzi și de mâine. Pe de altă parte, din păcate, există totuși și diferite relatări conform cărora unele agenții române au obstrucționat de fapt inovația tehnologică ce ar fi avut implicații benefice și pentru securitate, cu aplicare în domeniul aero-spațial, aparent fără a avea niciun motiv bine-întemeiat. De exemplu, atunci când AACR a împiedicat în mod inexplicabil, fără niciun motiv convingător, lansarea unei rachete extrem de inovatoare, purtătoare de sateliți, fabricată în România, EcoRocket-ul fabricat de ARCA (Asociația Română pentru Cosmonautică și Aeronautică). România ar fi putut fi în 2021 doar a doua țară din Uniunea Europeană, după Franța, care își poate lansa sateliți proprii. Dar probabil cineva a fost deranjat de proiect.

Tot în articolul nostru din Buletinul Universității Naționale de Apărare spuneam explicit, în vederea pregătirii Armatei Române pentru războaiele „smart” de mâine: „În primul rând, capacitățile militare ale României sunt în urmă față de ceea ce este necesar chiar în acest moment pentru o apărare și o prezență încrezătoare la Marea Neagră. România nu își poate permite sumele mari de bani necesare pentru actualizarea echipamentelor vechi și pentru achiziționarea cantităților mari de echipamente militare convenționale necesare construirii unei forțe militare de apărare foarte puternice. Mutarea centrului atenției către capabilități militare „smart” poate însemna cheltuieli mai mici, în același timp păstrând un avans în dezvoltarea și implementarea echipamentelor moderne de top pentru un „război smart”. Dacă suntem atât de mult în urmă, înseamnă că trebuie să gândim înainte. (...)

În al doilea rând, România beneficiază de un număr considerabil de mare de oameni implicați în domeniul inovator al cercetării IT, programării, securității cibernetice, așadar are un capital uman în această direcție. Un alt motiv bun pentru ca România să implementeze un „război smart” ar fi că acesta pare să dea roade pe câmpul de luptă, mai ales pentru armatele mai slabe sau mai mici împotriva adversarilor mai mari. Ucraina a reușit să reziste și chiar să contraatace armata rusă, folosind un amestec complex de caracteristici de „război smart”, neconceptualizate în acest mod, dar variind de la o diplomație publică foarte bună la inovație și la utilizarea eficientă a dronelor navale, ceea ce a culminat cu o înfrângere pentru Flota Mării Negre a Federației Ruse.

Ținând cont de toate cele de mai sus, sub nicio formă nu vrem să spunem că armele și munițiile convenționale nu ar mai trebui să fie achiziționate, fabricate sau folosite, ori că nu sunt importante. Bineînțeles că sunt încă foarte importante, bineînțeles că ar trebui să existe investiții în fabricarea și achiziționarea de arme convenționale și muniție și, în special, în instalații de fabricare a prafului de pușcă, dar ar trebui să schimbăm treptat perspectiva spre „războiul smart” care va urma, și investițiile mari în termeni financiari, dar mai ales în termeni de timp și efort, ar trebui făcute având în vedere aceasta, având în vedere ceea ce urmează.

România are o oportunitate unică în acest sens, similară modului în care a decurs dezvoltarea infrastructurii de internet în România cu ceva timp în urmă. Întrucât țara noastră nu avea infrastructură anterioară de internet, atunci când această infrastructură a fost implementată în România s-au folosit tehnologii și echipamente moderne și de aceea avem acum una dintre cele mai fiabile, rapide și mai ieftine conexiuni la internet din lume (Dumitrescu 2022). Ar trebui să facem și acum exact același lucru cu capacitățile și echipamentele noastre actuale de război – din moment ce ne lipsesc suficiente echipamente defensive de război convenționale, ar trebui să sărim peste câteva etape și să investim mult în cele mai noi și mai eficiente echipamente «smart» de război, care sunt viitorul. Războiul din Ucraina nu poate fi mai clar în această privință.”

Sursa foto: Army.mil

Așadar, militam și noi pentru exact aceleași lucruri despre care generalul american David Petraeus a fost franc și pe care le-a împărtășit colegilor săi români. Dar în SUA nu numai generalul David Petraeus gândește așa. Chiar din 2020, în discuții cu înalții comandanți ai forțelor aeriene americane, Elon Musk, care în ciuda excentricităților sale are o viziune pentru și despre viitor, le-a spus explicit acestora că „era avioanelor de vânătoare a trecut” și că „viitorul aparține războiului bazat pe drone cu autonomie locală”. A fost cât de poate de direct, încă din 2020, și nu putem spune că desfășurările actuale de evenimente îl contrazic. Aici putem să vorbim și despre timpul și resursele necesare pregătirii unui singur pilot de avion de vânătoare, în comparație cu antrenamentul și resursele necesare pregătirii unui operator de drone. Revenind, generalul Mike Holmes, șeful US Air Combat Command din acea perioadă, a luat act de ceea ce l-a avertizat Elon Musk și ar fi spus că „următoarea decizie pe care trebuie să o fac este atunci când... Block 30 și F-16 mai vechi, când vor trebui să fie înlocuite, cu ce le voi înlocui? Vreau să lucrez cu alternative pentru a răspunde la această întrebare”. „Voi mai vrea să le înlocuiesc pe toate cu F-35 sau voi începe să fac altceva, așa cum a vorbit Elon sau așa cum discut eu cu Will Roper [șeful de achiziții al Forțelor Aeriene]?” Noi nu vrem să spunem că nu este bine că România va cumpăra avioane F35 sau că va mai primi avioane F16, dimpotrivă, este foarte bine, sunt mai mult decât binevenite, avem o nevoie stringentă de astfel de avioane. Dar trebuie să ne pregătim și pentru viitor, mai ales în regiunea în care ne aflăm. Nu suntem în zona geografică a Islandei, Belgiei sau Olandei, să avem vecini Franța sau Germania. Iar întrebările pe care și le-a pus Mike Holmes sunt exact întrebările pe care ar trebui să și le pună și decidenții din România înainte de orice noi achiziții, nu numai în domeniul forțelor aeriene, înainte de orice noi investiții majore, dar mai ales înainte de a închide programe de cercetare și de dezvoltare din România. Avem nevoie de strategii reale pentru „războiul smart” de mâine, pentru viitor. Aceasta este ceea ce ar trebui să facă România.

Așadar, de la cel mai înalt nivel, de la cea mai dezvoltată națiune din punct de vedere militar, ne vin semnale destul de limpezi încotro se îndreaptă războiul de mâine. Se vor mai putea preface decidenții politici din România că ei nu știu nimic despre toate acestea, că totul va rămâne mereu la fel, înghețat în timp, că tot ceea ce ei cumpără astăzi este cea mai bună soluție și ne va mai fi folositor și mâine, iar pentru forțele navale române sunt bune și navele de deminare la mâna a doua, dezafectate de către alte state, sau drone deja depășite în Ucraina? Din nou, noi nu trebuie să uităm că suntem țară de frontieră, vecini cu un război, așa că trebuie să gândim și să ne comportăm în consecință, nu să ne lăsăm pradă unor platitudini sau comodități atunci când vine vorba despre securitatea națională.

A doua parte a problemei

A doua parte a problemei se referă la ceea ce auzim deja în spațiul public de mult timp, nu numai în România, ci în întreaga Europă - nevoia de atragere a capitalului uman pentru apărare, recrutarea de militari și catalizarea propriilor societăți foarte divizate în ultima vreme. Unele state au reinstaurat un anumit de tip de pregătire militară obligatorie, altele încă încearcă să vină cu soluții. Opinia noastră este că instaurarea unui tip de serviciu militar obligatoriu așa cum România a cunoscut mai demult nu este fezabilă astăzi. Credem că este mult mai potrivit, mai ales pe termen lung, să ajuți oamenii să realizeze ei înșiși cât de important este să contribuie la apărarea propriei țări, a propriei comunități, din proprie inițiativă, iar aici este esențial un anumit tip de educație care, din păcate, în România a fost abandonat întrutotul de mulți ani. Astfel că în privința atragerii tinerilor către serviciul militar, trebuie să fim onești și să spunem ceea ce nimeni nu vrea să spună, ceea ce nimeni nu vrea să recunoască - acum culegem ceea ce reprezentanții României și o parte din „societatea civilă” au semănat de 20-30 de ani încoace prin destructurarea identității naționale și evitarea oricărui tip de educație sănătoasă în domeniu.

După ce tinerilor români li s-a inoculat de zeci de ani ideea că se pot realiza doar dacă pleacă din țară (lucru care a convenit de minune politicienilor autohtoni) și au fost deseori tratați cu lipsă de respect și dispreț de către unii decidenți, ne mai putem mira că au rămas puțini care vor să lupte pentru țara lor și că avem foarte grave probleme demografice? Muncitorii din Nepal sau din Pakistan nu ne vor apăra țara.

După ce mare parte din mass media de mainstream a promovat așa-ziși jurnaliști și istorici medaliați de prietenii rușilor de la Budapesta, după ce a promovat mesaje care destructurează sau banalizează identitatea românească sub masca unei așa-zise „demitizări”, care de fapt a fost o „re-mitizare” dar în direcție opusă, negativă, după aproape 30 de ani în care au promovat doar mesaje de tipul „după sondajul x, românii sunt ultimii din Europa”, putem să ne mai mirăm că sunt tot mai puțini tineri care ar lupta pentru țara lor? Sinceri să fim, după această adevărată campanie inconștientă plină de dispreț, de autoflagelare și de destructurare identitară pe baze ideologice, din mass media și din partea decidenților politici, este o adevărată surpriză că încă mai sunt atâția oameni care încă ar lupta pentru țara lor.

Ca să ne dăm seama cât de gravă a fost situația și cât de departe se ajunsese cu această ideologizare obsesivă a instituțiilor Statului Român, a educației, și preocuparea acestora și a unei mari părți din mass media pentru destructurarea identitară, pe lângă toate evidențele faptice cu ceea ce s-a făcut și ceea ce nu s-a făcut, mai putem menționa în paranteză că un secretar general al guvernului mărturisea într-un discurs public acum câțiva ani că și-a riscat funcția și a fost aspru criticat pentru că a îndrăznit să folosească sintagma „identitate națională” și să sprijine anumite proiecte în acest sens. Oare în ce alt loc de pe planetă funcționarii statului sunt pasibili de concediere dacă se preocupă de „identitatea națională”? Iată că în România ei erau, pe baze exclusiv ideologice.

Este cazul să învățăm din greșelile trecute și să realizăm, până nu e prea târziu, că împotriva Federației Ruse sau a oricărui alt adversar nu poți să lupți doar cu promisiunea unor salarii mai mari în armată, nu poți să lupți doar cu echipamente militare luate mai mult pentru ridicarea moralului societății, fără o strategie adecvată pentru viitor, ci lupți în primul rând având o societate catalizată, unită în jurul unei identități comune, în jurul unor valori comune, fiind o comunitate în adevăratul sens al cuvântului, pe care oamenii și-o asumă și o apără împotriva oricui. O societate nu este o comunitate adevărată dacă nu are și o identitate comună.

Importanța acestor lucruri nu a fost observată numai de noi, ci și în alte state există preocupări similare pentru cultivarea identității naționale, a sentimentului comunitar, care vor ajuta în mod cert și la recrutare și la coeziunea societală și la creșterea capacităților de apărare ale țărilor respective. De exemplu, premierul Marii Britanii, Rishi Sunak, a înțeles aceasta și a declarat chiar zilele trecute că „Voi veni cu un nou model de serviciu național pentru a crea sentimentul unui obiectiv comun în rândul tinerilor noștri și un sentiment reînnoit de mândrie față de țara noastră.”

Rishi Sunak, premierul Marii Britanii. Sursa foto: Simon Walker, The Telegraph

Are în vedere ca tinerii să opteze între a desfășura activități pentru comunitatea lor sau serviciu militar și a dat drept exemplu Suedia, unde tinerii fac astfel de activități având în minte exact amenințarea Federației Ruse. Iată exact ceea ce spunem și noi - tinerii (și nu numai ei) au nevoie să simtă că lucrează împreună pentru un obiectiv comun al societății în care trăiesc, al țării lor, și că există o mândrie în a face asta și sunt respectați, iar abia apoi le putem pretinde să o apere în fața oricăror adversități. Are cineva în România în vedere creșterea sentimentului de mândrie față de țara noastră, pe care să aibă ulterior cine să o apere? Decidenții politici, analiștii și reprezentanții semnificativi din mass media ar trebui serios să se întrebe, cum poate cineva să apere o țară despre care află pseudo-istorii scrise de pseudo-istorici pentru care sunt medaliați de adversari ai României, iar acești oameni sunt promovați peste tot în mass media și la mari edituri? Cum poate cineva să apere o țară despre care mereu află de la televizor, în mod fals, că ar fi ultima la tot ce este bine și prima la tot ce este rău? Cum poate cineva să apere o țară sau o comunitate pe care nimeni din punct de vedere instituțional sau mediatic nu te învață să le iubești, să le apreciezi, ci te învață doar să pleci din țară sau să ajungi să o tratezi tu însuți cu dispreț pe ea sau pe oricine altcineva care nu a căzut încă pradă acestui sentiment de blazare sau de superioritate? Iată câteva întrebări pe care, înainte de a da verdicte, ar trebui să și le pună la modul serios oamenii politici, analiștii sau entitățile media care par astăzi preocupate de recrutarea rezerviștilor pentru Armata Română.

Sursa foto: Agerpres

Un alt exemplu, poate cel mai potrivit, al importanței identității naționale pentru apărare, pentru securitate, este tot în Ucraina, pentru că acolo, dincolo de toate echipamentele militare primite din Occident, ceea ce ține piept Federației Ruse este recent descoperita identitate ucraineană. Aceasta ține piept rușilor, aceasta îi face pe ucraineni să își riște încă viața pe front după 2 ani într-un război extrem de greu, ani plini de succese, dar și de dezamăgiri și de multă suferință. Iar în cazul unei agresiuni împotriva României, vom culege ceea ce semănăm. Dacă semănăm o identitate națională în țară, care să ne unească pe toți, inclusiv pe minorități, atunci nu vom avea probleme nici să recrutăm rezerviști sau profesioniști, nici să ținem piept oricui, alături de partenerii din NATO. Dacă nu facem asta, probabil vom avea echipamente depășite și tot mai puțini oameni care să le opereze și care să riște ceva pentru țara în care trăiesc și pentru semenii lor. Totul depinde de educație, totul depinde de coeziunea societății pe care o putem construi în jurul unei identități naționale, așa cum fac Ucraina, Polonia, Franța, Suedia, Marea Britanie, Statele Unite și altele, sau putem continua să o destructurăm în mod inconștient așa cum mare parte din mass media și dintre decidenți au făcut în ultimii zeci de ani, sub înrâurirea unor ideologii falimentare ca multiculturalismul sau progresismul radicale, duse la extrem.

Pentru că putem să cităm aici pe cineva poate inedit pentru această analiză, dar care cu siguranță știa ce înseamnă cu adevărat o luptă, fostul campion la box Mike Tyson spunând la un moment dat că „toată lumea are un plan până când primește un pumn în față”. La fel și ideologiile menționate - au avut un plan pentru tot, pentru întreaga lume, pentru cum trebuie să gândim, pentru cum trebuie să vorbim, ce să spunem și ce să nu spunem, cum să aruncăm la coșul de gunoi al istoriei propriile noastre identități și să ne asumăm altele noi, construite de ele, cum să încurajăm migrația masivă în propriile noastre țări, cum să ne educăm copiii să nu mai învețe istoria propriei țări, dar toate acestea până când Federația Rusă a dat un pumn în față Europei. Iar astăzi, în Ucraina, tot ce îi poate ține piept este doar mult-hulita identitate națională care îi ajută pe oameni să lupte, să reziste, fără de care toate armele occidentale nu ar fi putut face minuni. Când vine vorba despre securitate, pentru astfel de pumni în față trebuie să ne pregătim societatea și armata, nu pentru utopii ideologice, dintre care am avut destule în secolul trecut.

Cu alte cuvinte, iată pe scurt câteva cuvinte despre ce ar trebui să facă România dacă se gândește serios la înzestrarea adecvată a armatei sale pentru viitor, astfel încât să facă față oricăror provocări ale războaielor de mâine. Și iată cauzele pe care nimeni nu vrea să le recunoască pentru care tinerii încă nu se înghesuie să umple locurile libere din armată ca rezerviști și avem probleme de catalizare a societății. Și iată de ce ne întrebam în titlul articolului dacă decidenții politici ai României chiar vor să regleze aceste probleme profunde și să ne construiască o bază securitară și societală solidă pentru orice va mai fi în viitor, sau ceea ce fac sunt doar exerciții de imagine.

Matei Blănaru este cercetător la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița” (FUMN).