Reconfigurări politice pe scena vest-europeană. Episodul II

Ce stă la baza acestei reconfigurări politice? Evident, economia – mai exact, nesocotirea unor legi ale acesteia.

Chiar dacă asupra diferitelor aspecte ale economiei apar mai multe norme, la nivelul de bază există câteva idei care nu au putut fi niciodată contrazise de istorie. În momentul în care realitatea indusă de acestea este contrazisă de practici greşite, sau, mai rău, de abordări ideologice eronate, rezultatul este unul dezastruos.

Astfel, legile respective precizează că:

• întotdeauna micşorarea cuantumului taxelor într-un sector de activitate economică a adus profituri şi pentru cei implicaţi direct, dar şi pentru încasările bugetare;
• datoria publică şi privată într-un stat – aici se includ şi cetăţenii, nu doar persoanele juridice – nu trebuie să aibă datorie mai mare de o treime faţă de veniturile încasate. Depăşirea limitei înseamnă ori reduceri de cheltuieli, ori prăbuşirea rapidă la momentul în care se depăşeşte limita de alocare din venituri a unei părţi pentru plata datoriei;
• o economie puternică are la bază în primul rând autarhia agricolă. În lipsa acesteia apar vulnerabilităţi care vor fi în permanenţă speculate de adversari;
• baza energetică a statului trebuie asigurată în majoritate din producţie proprie. Cu cât acest lucru este mai greu de realizat, este fundamental ca preţul de vânzare al acesteia să fie cât mai mare, pentru educarea consumatorilor în sensul economisirii şi folosirii eficace a fiecărui kilowatt;
• deoarece fiecare cetăţean are o percepţie cât de cât clară asupra economiei ţării sale, este necesar ca distribuţia veniturilor provenite din principalele bunuri şi servicii exportate să fie echitabilă, dar, atenţie, între diferitele ramuri de activitate care aduc un profit social: educaţie, sănătate, exploatare eficientă a resurselor naţionale. Încălcarea acestei legi, prin redistribuirea accentuată spre buzunarele clasei conducătoare sau pentru favorizarea unui grup etnic, economic sau social aduce o rapidă subminare a poziţiilor grupului politic conducător.

Toate aceste aspecte conduc la dezvoltarea unui nou tip de civilizaţie – aceea a confortului.

În situaţia în care regulile sunt respectate, se va asigura o anumită satisfacţie economică a cetăţenilor, iar liderii politici vor avea o carieră lungă. În caz contrar, rămâne doar amintirea negativă a acestora şi datoria publică crescută. De aceea, vom sublinia că după cel de-al doilea război mondial, din momentul apariţiei marilor blocuri militare, problematica alegerilor s-a redus la un singur aspect: cât confort asigură candidaţii.

De cele mai multe ori, acest confort a însemnat acordarea de ajutoare sociale – adică, un transfer din partea bugetului de stat sau a bugetelor locale către votanţi. Numai că toate acestea au un preţ: creşterea datoriei publice şi încălcarea unor reguli ale economiei. Acest fapt a fost tolerat până în 1991, când Uniunea Sovietică a dispărut, deoarece situaţia politico-militară escamota dificultăţile economice care se acumulau. Din acel moment însă, adevărul a început să apară în dezbatere, mai întâi cu greutate, dar, din 2008, în plină forţă.

Astfel, au început să se vadă efectele negative ale diferitelor politici – care nu au fost abandonate sau îmbunătăţite, deoarece ar fi lovit în corectitudinea politică. Dintr-o dată, s-a ajuns la analiza migraţiilor, a nivelului de taxare a muncii şi a colapsului sistemelor de pensii. Mai întâi această analiză s-a făcut individual, de cetăţeni, iar apoi s-a ajuns şi pe masa guvernelor. După cum spunea Churchill, politicienii nu vor dori să repede greşelile vechi, dar vor face întotdeauna altele noi. În această speţă, eroarea a constat în întârzierea de reacţie în faţa acestor probleme reale şi care necesită cumva un leac.

Singura scuză constă în faptul că explozia politică din 1989 – 1991 a închis ochii la multe carenţe, în scopul de a se reface unitatea vechiului continent european. Astfel, s-a realizat o mare migraţiune a cetăţenilor din statele comuniste către cele capitaliste, iar nu invers. Migraţia a fost de fapt – iar astăzi a devenit – cheia înţelegerii fenomenului economic şi politic contemporan.

Mai mult, s-a ajuns la textul lui Fukuyama, legat de sfârşitul istoriei, precum şi la apariţia altor aberaţii cu caracter aplicativ în economie şi sistemele juridice. Toate acestea însă, pe fondul destrămării unor state, ridicării unor noi categorii de oameni de afaceri şi a exploziei activismului public.

O imensă carenţă apărută după 1990 pe întregul continent european – zonă care reprezintă cheia de boltă a seducţiei civilizaţionale moderne – a constat în dezvoltarea unei tendinţe de suprimare a controalelor de frontieră, astfel încât mai multe dintre formele de control social intern şi extern au început să devină difuze. Este adevărat, soluţia este normală şi ea se impunea de la sine, deoarece slujeşte schimburilor economice, dar ea a consolidat această pierdere a autorităţii statelor în interiorul propriilor graniţe, cu efect decisiv în conturarea unor noi mişcări politice.

Migraţia produsă după 1990 are un caracter de masă, nemaiîntâlnit în istorie, din toate părţile Europei, dar şi ale Africii, spre cele două zone bogate: SUA şi Europa de Vest. Toată această mişcare are o singură ţintă: sistemul economico – social al statelor bogate. Astfel, imigranţii au urmărit atingerea a două obiective: locuri de muncă mai bine plătite, necontând prea mult felul muncii şi, mai ales, beneficiile – de obicei, în urma dobândirii cetăţeniei noilor state – sociale ce ar fi fost oferite de o nouă cetăţenie.

Dar există un cerc vicios: imigranţii erau buni prin faptul că acceptau muncile mai grele şi în plus contribuiau la natalitate – viziunea fiind guvernamentală; prin aceasta, precum şi prin faptul că în cele din urmă dobândeau cetăţenia noului stat, le deveneau politicienilor în funcţie recunoscători – fiind mereu votanţi aproape siguri ai partidelor aflate la putere.

Or, pe fondul nesocotirii legilor normale ale economiei, a început să se suprapună şi mai pregnant lipsa de uniformizare socială în sens pozitiv – mai concret, reducerea de taxe şi fixarea unor cote de emigrare relativ la statele subdezvoltate educaţional. Mai mult, în aceşti ultimi 20 de ani au crescut cotele de impozitare – iar cotele unice nu au fost aplicate în statele vest-europene, cu excepţia Iralandei. De aceea, creşterea impozitelor a fost una fără echivoc, în virtutea intereselor politice ale „oamenilor politici de profesie”, care au totuşi un crez fundamental: realegerea!

Rezultatul economic a fost dezastruos, şi s-a deschis calea apariţiei unui nou tip de mişcare politică, de natură a exclude din societate persoanele care nu îndeplinesc un anumit standard educaţional şi economic – analfabeţii funcţionali fiind cei vizaţi. Evident, primii vizaţi au fost străinii, deoarece exista o problemă în plus adusă de aceştia: infracţionalitatea.

Noii veniţi – de cele mai multe ori africani sau asiatici, precum şi grupuri de ţigani care nu arată a caucazieni – au adus cu ei anumite obiceiuri şi tradiţii locale care nu pot fi uşor acceptate de localnici. Mai mult, aceste grupuri etnice nu vorbesc limbi uşor de învăţat de către poliţii, fiind destul de ermetizate în faţa acţiunilor poliţiilor. De aceea, s-au întâmplat nenumărate acte infracţionale ale persoanelor aparţinând acestor emigranţi ne-est europeni, iar intervenţiile poliţiilor au fost minime, comunităţile fiind uşor de înfricoşat de proprii infractori. Astfel, s-a ajuns la anunţuri de angajare de specialişti în limbi cu caracter tribal la poliţie, mai multe decât la posturile scoase la concurs de ministerele de externe.

Singurii care nu au acceptat acest tip de politică au fost cei catalogaţi de presă ca fiind extremişti. Şi totuşi, cum este posibil să dobândească şi 30% din voturile autohtonilor? Doar pentru că au crescut numărul de incidente în care aceştia au căzut victime anumitor grupuri de imigranţi, ori faptul că există multe străzi unde prezenţa imigranţilor este uriaşă şi poliţia nu are curaj să intre nu este singura cauză a succesului lor. Evident, este vorba de un complex de probleme, securitare şi mai ales economice.

Formaţiunile politice care exploatează aceste probleme trebuie să îndeplinească în acelaşi timp trei condiţii, deoarece mesajul economic este apanajul partidelor tradiţional:

1. Mesajul critic la adresa străinilor, prezentaţi ca persoane care privează autohtonii de locuri de muncă;

2. Mesajul critic la adresa politicienilor actuali care au permis instalarea de imigranţi, iar aceştia au adus cu sine aspecte incompatibile, mai ales sub aspectul securităţii fizice, ei neputând să afirme direct că imigranţii sunt principalii autori de fapte antisociale – aspect nu numai fals, dar care ar putea crea un pericol mai mare de explozie socială internă. Această incompatibilitate este însă relevată de aceste noi mişcări politice, iar tocmai această operaţiune de mediatizare irită mişcările corecte politic. Rezultatul este unul direct: simpatia de adresează mai uşor către noii vectori politici, care punctează această realitate, în dauna aspectelor economice neprezentate (care, după cum subliniam anterior, nu sunt apanajul partidelor anti-sistem). Tocmai de aceea orice analiză a discursului politic al acestor mişcări va sublinia disproporţia între mesajul insecuritar şi mesajul economic;

3. Fundamental este însă faptul că liderii acestor partide nu sunt interesaţi de durata carierei lor politice în funcţii administrative, ci a carierei lor în spaţiul media. De aceea – şi cazul lui Greet Wilder în Olanda e simptomatic – puterea acestor mişcări este aceea de a obliga partidele tradiţionale să ţină cont de mesajul lor, pentru că ei sunt mai puţin interesaţi de exercitarea efectivă a puterii, elementul cheie fiind de fapt gradul de repetabilitate publică al ideilor, care în timp produc mutaţii.

În acest sens, situaţia economică din ce în ce mai proastă nu ajută partidele tradiţionale, ele fiind confruntate cu ameninţarea supremă, tocmai în zona unde se simţeau siguri: economia. În toată această schimbare socială produsă de noile tehnologii, partidele tradiţionale sunt nevoite să improvizeze, deoarece vechile lor metode de a face politică se dovedesc a fi depăşite în faţa noilor situaţii, iar răspunsurile oferite pe vechile şabloane nu mai au timp să fie „digerate” normal de electorat.

Tocmai aici mişcările anti-sistem prind la public: vin cu soluţii rapide şi radicale, iar exact această combinaţie le face nu să urce neapărat în sondaje, cât mai degrabă să delegitimeze sistemul tradiţional de a face politică.

De aceea, o opinie se conturează ferm astăzi: partidele tradiţionale sunt în declin, iar viitorul aparţine celor care vor putea să fie suficient de sistematici în anti-sistemul lor, coroborându-se cu o creştere a rolului coeziunii socio-politice a etniilor majoritare într-un stat.

Episodul I al textului "Reconfigurări politice pe scena vest-europeană" îl puteţi accesa aici.