Războiul celor două Polonii. Ce urmează după victoria lui Karol Nawrocki
0Este o veste foarte proastă. În timp ce europenii trebuie să se mobilizeze în fața retragerii americane și a revanșismului rus, victoria candidatului naționalist la alegerile prezidențiale din Polonia va frâna afirmarea politică a Uniunii.
Cu Parisul și Berlinul în frunte, capitalele europene au toate motivele să fie pesimiste. La Kremlin, dimpotrivă, se poate sărbători, deoarece noul președinte, Karol Nawrocki, va face tot posibilul pentru a-l paraliza pe premierul Donald Tusk, unul dintre principalii artizani ai reînarmării europene și ai sprijinului acordat Ucrainei. Fost boxer, acest istoric va dispune pentru aceasta de dreptul de veto prezidențial, pe care îl va putea folosi pentru a mobiliza naționaliștii și extrema dreaptă în perspectiva alegerilor legislative din 2027. Polonia nu va înceta să ajute Ucraina, dar, literalmente divizată în două, având în vedere cât de strâns a fost rezultatul de ieri, se află acum amenințată de paralizie politică. Între guvern și președinție, guerilla va fi permanentă, dar cum și de ce s-a ajuns aici?
Răspunsul este că, în Polonia, stânga este de dreapta. Nu a fost întotdeauna așa. Între cele două războaie, socialiștii erau extrem de puternici și ferm înrădăcinați în valorile sociale și internaționaliste ale stângii. După război, sub comunism, disidența era în esență de stânga, anticomunistă, desigur, dar inspirată de creștinismul social și de social-democrațiile germane și scandinave. Acești oameni, eroi ai libertății, Kuron și Mazowiecki, Walesa, Michnik, Geremek și mulți alții, au câștigat primele alegeri libere din 1989. Ei au anticipat astfel căderea zidului, dar niciunul dintre ei nu se pricepea la finanțe și guvernul lor a ales să recurgă la „terapia de șoc” propusă de economiștii liberali.
Liberalizarea prețurilor, sprijinirea renașterii sectorului privat, abandonarea industriilor de stat falimentare și eliminarea subvențiilor pentru prețurile alimentelor, această alegere permite Poloniei să aibă astăzi al șaselea produs intern brut din Uniunea Europeană, o lipsă totală a șomajului și o creștere economică susținută. Succesul terapiei de șoc este greu de contestat, dar între închiderea fabricilor și creșterea vertiginoasă a prețurilor, aceasta a aruncat mai întâi în mizerie întregi batalioane de muncitori, aceiași care au dus la căderea comunismului cu grevele din august 1980 și nașterea Solidarității, primul sindicat liber din blocul sovietic.
Furia lor socială și resentimentul politic sunt atât de mari încât voturile lor readuc comuniștii la putere în 1993. Democrația readuce comuniștii la putere după ce i-a alungat cu patru ani mai devreme. Este o răsturnare spectaculoasă a istoriei, dar deveniți liberali și pro-americani, cadrele fostului partid dominant continuă pe calea trasată de foștii disidenți. În câțiva ani, foștii comuniști și stânga democratică, adversarii de ieri, vor fi șterși de pe harta politică în favoarea unui duopol de forțe noi.
Condusă de Donald Tusk, Platforma Civică s-a afirmat ca un mare partid de centru-dreapta după ce a fost înființată la Gdansk, în urmă cu aproximativ douăzeci și cinci de ani, de un mic grup de intelectuali thatcherieni. Modernist și pro-european, este partidul noii Polonii, născut din înfrângerea comunismului și în conflict cu Biserica, în timp ce PiS, Partidul Drept și Justiție al lui Lech Kaczynski, reunește dezamăgiții de democratizare, adversarii evoluției moravurilor și apărătorii centralității episcopatului.
Înființat în același an cu Platforma, PiS își datorează popularitatea reducerii vârstei de pensionare și introducerii unor alocații familiale foarte generoase. Aceste măsuri costisitoare nu ar fi fost posibile fără rigurozitatea bugetară cu care liberalii au umplut visteria statului, dar ele au făcut din conservatori marele partid al protecției sociale și al celor mai defavorizați, al stângii, ai cărei alegători au trecut astfel în tabăra conservatorilor.
Deosebit de vizibil în Polonia, acest fenomen este comun în multe țări din Europa Centrală, fost comuniste. În Ungaria, în special, pe de o parte se află cei care au profitat de trecerea la economia de piață și pe care feminismul și vizibilitatea homosexualității nu îi sperie, iar pe de altă parte se află cei pe care sfârșitul comunismului nu i-a scos din sărăcie, ci i-a aruncat într-o lume care a devenit pentru ei lipsită de repere.
Pentru alegătorii PiS, ai lui Orban în Ungaria sau ai lui Robert Fico în Slovacia, stânga este dreapta sau dreapta este stânga, deoarece ei cer în primul rând un contract social care să le asigure supraviețuirea economică și să le ofere o ordine morală suficient de tradițională pentru a se putea regăsi în ea. Acesta este motivul pentru care, chiar și în Polonia, ajung să fie atrași de Vladimir Putin, în timp ce percep Uniunea Europeană ca fiind la fel de amenințătoare pentru tradițiile lor naționale cât și pentru stabilitatea socială. Acest lucru explică, de asemenea, de ce în România, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia și, uneori, chiar și în Polonia, acești alegători consideră prudent să facă compromisuri, abandonând Ucraina Rusiei, mai degrabă decât să-și asume riscul de a-i atrage mânia, fără a mai avea acum umbrela americană care să-i protejeze.
În toată perioada postbelică, Polonia a prefigurat marile evoluții ale Europei. Ar fi bine ca acest lucru să nu se repete.
Se încarcă comentariile...
