Puterea binelui

Pe cât sunt de euforice pregătirile şi emoţionantă aşteptarea, pe atât de imperceptibilă este vizita Sfântului Nicolae: în toiul nopţii, când toţi din casă dorm, atent să nu facă zgomot, lăsând fiecăruia darul potrivit.

Punând cele cumpărate în ghetele pregătite de copii, părinţii îşi asumă rolul marelui episcop din Capadocia, cinstit în Orient şi Occident deopotrivă, practicând binele în varianta lui genuină, adică discretă, anonimă.

Campania electorală care se încheie în doar câteva ore ne-a pus în faţa unui mod grosolan de insinuare a generozităţii. Candidaţii şi partidele lor s-au întrecut în promisiuni: salarii şi pensii mai mari, taxe mai mici, reduceri de preţuri la medicamente, pavăză împotriva băncilor abuzive etc. Toate acestea au un prim defect major de a fi proiecţii, prelungiri verbale ale unor dorinţe, de regulă fără acoperire. În logica elementară, matematică, nu poţi avea recesiune, productivitate scăzută, forţă de cumpărare mult diminuată, deficite uriaşe în toate sistemele, de la educaţie la sănătate şi de la apărare la asigurările sociale, iar în acelaşi timp să creşti cheltuielile curente. De unde poţi lua diferenţa, astfel încât să nu pui ţara pe butuci? Din orice perspectivă am privi, dinspre stânga sau dinspre dreapta, vorbele rostite cu patos în campanie nu corespund realităţii.

Comportamentul pseudo-filantropic al politicienilor mai are un defect: mimându-l inconştient şi necredibil pe Sfântul Nicolae, aceştia ne demonstrează, indirect, că tratează electoratul în registru infantil. De peste două decenii, parcurgând etape istorice importante, în mare viteză, dar mai niciodată secondate de efortul explicaţiei şi al coimplicării, clasa noastră politică ne consideră imaturi, atât de naivi încât să credem în toate poveştile. Din patru în patru ani, electoratul-copil este cadorisit cu găleţi, fulare, pui congelaţi, făină şi ulei. Şi tot asemeni unui copil, politicienii ne învaţă repetitiv cui să spunem „Săru’ mâna!“, adică unde să aplicăm ştampila de vot. Cu alte cuvinte, suntem prizonierii binelui interesat, murdărit.

Sunt puţini oamenii politici de la noi care au înţeles că binele unei comunităţi presupune altceva decât pomana electorală, promisiunea deşănţată sau investiţia maniacală doar în „marile proiecte“, gen stadioane de mii de spectatori în mijlocul oraşelor, fără parcări şi fără resurse de întreţinere. În fapt, gândind şi acţionând în acest fel, conducătorii noştri vremelnici îşi dovedesc propriul infantilism. Cred că pot rezolva probleme noi cu metode vechi, că o să fie aleşi la nesfârşit, indiferent de prestaţie, că o să vină, adică, Sfântul Nicolae mereu cu daruri multe şi voturi pe măsură, fără să îi întrebe dacă au fost cuminţi. Pentru unii, alegerile de peste câteva ore se prea poate să fie, din fericire, ultimele. Pentru alţii, nu puţini, jocul de-a democraţia cu mijloace barbare va continua. Perpetuarea lor în fotoliile parlamentare ne va costa amânarea cu încă patru ani a binelui de care pentru moment profită, iată culmea perversităţii!, doar ei.

Or, altminteri decât orice propagandă, de ieri sau de azi, binele autentic, cel pe care îl ilustrează Sfântul Nicolae, este concret şi imediat. Nu exploatează interesat speranţa cuiva. Nu se joacă nici cu aşteptările concrete ale celor aflaţi în nevoie. Binele nu este cinic şi cu atât mai puţin ipotetic. Manifestarea lui nu îmbracă haine stridente, nu se dă în spectacol şi nici nu îşi face reclamă. Practicat cu bună credinţă, binele nu este nici indecent, nici zgomotos, nu te obligă, nu te scoate dator şi nici nu te manipulează. Unica exigenţă a binelui faţă de cei care îi simt efectele: să facă la rândul lor bine. Altfel decât răul, care se înmulţeşte prin contagiune infecţioasă, binele sporeşte prin urmarea în cunoştinţă de cauză a exemplului. Şi tot spre deosebire de rău, care ademeneşte, binele convinge şi motivează. Este un capital care, bine plasat, poate aduce profit. În ciuda evidenţelor descurajante, pe această putere a binelui ar trebui să mizăm. La urma urmelor, dacă suntem în halul de acum, asta se datorează nu doar celor care au făcut imens de mult rău, dar nu mai puţin celor care nu au făcut destul bine.