Profesorul – reflexia unui sistem bolnav

La fiecare început de an şcolar – în sistemul de stat -  îmi notez „necesarul minim al clasei“, alături de ceilalţi părinţi: cretă, burete, coli de hârtie, coş de gunoi, pungi menajere, lipsa personalului care să asigure o minimă igienă sălilor de clasă şi toaletelor. Apoi, noi, părinţii, ne împărţim „responsabilităţile“. Cine poate să aducă creta, cine hârtie, cine să fie un fel de „trezorier“ care să adune „fondul clasei“.

Ba, la un moment dat, chiar părinţii şi elevii fac curat în sala de clasă, prin rotaţie. Ca părinte, nu mai stai să te întrebi cine e de vină, ci te ataşezi grupului şi accepţi suma cu care să contribui la fondul clasei, ca să existe un minimum de logistică. Putem adăuga aici – mai ales în clasele primare - manualele alternative, care - nu-i aşa - sunt mult mai bune decât cele asigurate de stat de ani şi ani de zile, cu aceleaşi texte prăfuite. Nu te mai gândeşti la Constituţie, care spune că învăţământul este gratuit.

S-au amestecat în disputa ultimelor săptămâni două situaţii total diferite: banii pentru cadourile profesorilor cu banii pentru fondul clasei. Primul caz ţine de caracter, de bun-simţ. În schimb, fondul clasei a apărut de nevoie, şi nu e impus de către profesori, ci de subfinanţarea şcolilor. E simplu, la îndemână să acuzi profesorul. Fondul clasei, de care Ministerul se leapădă ca de satana, acoperă nevoi reale ale sistemului, iar Ministerul este cel mai puţin îndreptăţit să acuze.

Fondul clasei – pe care Ministerul îl consideră ilegal - e cel puţin necesar, în condiţiile în care Ministerul nu îşi bate capul cu asemenea mărunţişuri. E penibil tot ce spune ministrul Pricopie despre acest fond al clasei. Ori are copiii în şcoli private, ori la clasele respective profesorii nu îndrăznesc să ridice “problema”.

De fapt, învăţământul de stat e atât de subfinanţat, încât discuţiile de acest gen, limitate la învinovăţirea profesorilor, nu sunt doar incorecte, ci de-a dreptul diversioniste. Fondul clasei e probabil cea mai benignă nenorocire din acest sistem, dar e un simptom care confirmă boala deja cronicizată a şcolii. Discreditarea profesorilor nu ajută la nimic. Aceasta metodă metonimică – să confuzi partea cu întregul sau invers - are drept consecinţă erodarea continuă şi perseverentă a autorităţii dascălului. Dar putem să punem întrebarea: Ce fel de dascăl? Cine e de vină, până la urmă, că oricine poate să se numească dascăl în România şi că a fi profesor, una dintre cele mai onorabile meserii în alte ţări, e foarte la îndemână pentru oricine nu îşi găseşte un loc de muncă. Unii dintre profesori sunt eşuaţi prin şcoli, pe salarii de nimic, cu diplome şi note care nu le-ar permite să predea nici măcar o oră. Dar, când selecţia cadrelor e făcută aşa cum e, când cei care ar avea har şi dăruire refuză o meserie lăudabilă, pentru că salariile sunt de o mizerie cruntă, nu trebuie să ne mirăm că şcoala rămâne un loc unde nu înveţi ce eşti, ci ceea ce nu poţi fi, un loc unde întâlneşti oameni care, în loc să te formeze, te deformează.

Am tot scris de-a lungul timpului despre şcoală, despre desuetudinea textelor din manualele şcolare, despre incapacitatea de a face din pedagogie prima natură a profesorului, despre modul rudimentar de a preda şi, mai ales, despre faptul că elevul crede că învaţă doar pentru note şi nu pentru el. Şcoala românească e pur teoretică, limitată în a evalua şi nota, şi nicidecum a transforma informaţia în practică. Să argumentezi – (e aroganţă maximă să ceri profesorului să convingă elevul de ce trebuie să ştie, nu-i aşa?!) - necesitatea învăţării radicalului sau a fracţiei, în raport cu ceea ce îţi va cere viaţa, să faci din geografie un instrument practic, care să te ajute să ştii pe unde umbli şi ce e de văzut, să faci din anatomie un alt instrument util, să pricepi cum aplici ceea ce înveţi la chimie înseamană altă curriculă, altă programă şcolară, alta metodă de predare, alţi profesori.

Obiectivul şcolii nu ar trebui să fie nota din catalog, ci ca elevul să plece zilnic de la ore cu convingerea că şcoala mai dezleagă un mister în drumul spre maturitate. 

Când actuala formulă de a evalua şi a asculta un elev e doar o metodă de a umple compulsiv un catalog cu nişte note, nu e momentul să ne înfuriem doar pe profesori.

Ei sunt prelungirea şi reflexia unui sistem profund şi definitiv bolnav. Ca părinte, dacă aş avea banii necesari, mi-aş scoate copilul din acest sistem. Dar, cu cei pe care îi am, încerc doar să suplinesc slăbiciunile şcolii cu pregătirea individuală. Pentru că, tot statul acesta, care trăieşte de pe urma taxelor şi impozitelor plătite de cetăţeni, te îndeamnă să te salvezi individual.