Procesul Revoluției trebuie să înceapă

Tergiversat parcă la nesfârșit, sub o formă sau alta, trimis de la o unitate de Parchet la alta, trimis de la o instanță de judecată la alta, apoi retrimis la Parchet. Disjuns, clasat, soluție desființată, iar apoi dosarul retrimis la Parchet, sunt doar pe scurt, toate aceste simulări de judecată pe care le-am întâlnit în, de departe, cel mai important dosar al societății românești post decembriste. Acum, sub un nou număr de dosar, respectiv 1687/1/2022, aflat pe rolul Curții de Apel București, ,,Procesul Revoluției”, poate și este imperios necesar să înceapă.

Dosarul, în sine, în materialitatea acestuia, este unul de o însemnătate deosebită. Atât pentru tot ceea ce înseamnă tranziția spre un proces democratic al societății românești, cât și pentru actul de justiție, de dreptate, privit în integralitatea acestuia.

Acest dosar, această pată pe obrazul justiției sociale din România, este unul dintre cele mai complexe dosare pe care sistemul judiciar românesc este chemat să îl soluționeze.

Un dosar greu, cu multă încărcare socială. Un dosar cu un număr uriaș de volume de urmărire penală. Un dosar unde se aduc dintre cele mai grave acuzații din materie penală. Inculpații din acest dosar sunt acuzați de săvârșirea infracțiunii, spunem generic ,,crime împotriva umanității”. O infracțiune deosebit de gravă, o infracțiune care indiferent de modificările legislative survenite, întotdeauna a fost pedepsită cu ,,detenția pe viață”.

Două aspecte trebuie bine subliniate. În primul rând, este vorba de a se face dreptate, adică justiție, acolo unde, de atâția ani, avem numai informații disparate, acuzații sau apărări, ură și dușmănie, violență și politică. Trebuie să îi avem în vedere pe cei care și-au pierdut viața pentru noi (857 persoane), sau au fost răniți pentru noi (2382 persoane) sau au suferit. Supraviețuitorii sau familiile acestora au nevoie de adevăr ca de aer, adică ceva rostit într-o sală de judecată.

Acest dosar, în întreg ansamblul acestuia, nu mai poate fi privit acum, după 3 decenii, ca și un simplu dosar penal. Putem vorbi acum despre un act de justiție socială, un act de reparație morală, pe care statul român îl datorează tutoror românilor. Aceasta este în fapt, aici, în speță justețea actului de justiție.

România, țară democratică aflată în Uniunea Europeană, are nevoie să își finalizeze dosarul revoluției tocmai pentru a nu se spune că în țara noastră dreptatea este a celor cu bani sau putere, așa cum a susținut o ipoteză a lui Platon, prin personajul său Trasymachos - ca și România de azi, Grecia antică era organizată democratic (desigur, după standardele vremii). Or, tergiversarea la infinit a dosarului ar arunca o serioasă umbră de îndoială pe seriozitatea, profesionalismul și onestitatea tuturor judecătorilor și instanțelor din România.

Sunt convins că există judecători capabili, onești și curajoși care să poată organiza și desfășura în bune condiții un asemenea proces de o mărime foarte mare. Să notez că tentativa din 2019 a fost dezastruoasă (și) din cauza slabei organizări. Sute de persoane din toată țara, în mare lor majoritate în vârstă și bolnavi, au fost citate la audieri, iar aglomerația și proasta organizare au făcut să fie nevoie de intervenții ale salvării și poliției.

În realitate, acel ”episod”, nu a fost nicidecum un termen de judecată în accepțiunea penalisticii românești. A fost doar un spectacol mediatic, departe de orice poate însemna act de înfăptuire a justiției, sau termen procedural. A fost un episod trist, care ne arată, încă odată, lipsa de capacitate organizatorică a sistemului judiciar românesc.

Al doilea spect este unul simbolic. România este o țară bolnavă, traumatizată de rănile trecutului comunist. Generațiile părințelor și bunicilor suferă și azi de frica de securitate, de frica de canal, suferă din cauza amintirilor cozilor la mâncare, a tichetelor de pâine, zahăr, făină (un kg pe lună). Suferim și azi când ne gândim la secretarii de partid, care ar fi putut, cu o vorbă aruncată, să nenorocească definitiv viața și cariera unui om. Suferim să vedem că deprinderi, idei sau comportamente ale sistemului comunist au trecut mai departe în structuri politice de după 1989, când, practic, vechii comuniști și nomenclaturiși s-au reorganizat rapid în FSN si alte partide care i-au succedat.

Se va spune că cei născuți după 1989 nu poartă asemenea traume, dar cine aude cum vorbesc sau vede cum acționează mulți copii, elevi sau studenți de azi înțelege imediat legătura cu perioada comunistă. În plus, ei nu cunosc sau nu cred că s-au petrcut asemenea grozăvii, crime, deportări la canal sau că dacă spuneai ceva împotriva regimului îți riscai cariera sau viața.

În România anului 2024 nevoia de proces al revoluției este mare și pentru că au murit mulți oameni, spre deosebire de restul țărilor foste comuniste. Alte țări au renunțat pașnic la comunism sau au înregistrat puține descese. În condițiile Glasnost și Perestroika promovate foarte inteligent de Gorbaciov, care să fi fost explicația pentru care la noi au murit atâția oameni, mai ales după 22 decembrie 1989?

Procesul, chiar și simbolic, făcut celor responsabili, nu trebuie văzut însă nici ca răzbunare, nici ca pedeapsă inutilă – Iliescu are 93 de ani, Voiculescu are 83.  Deci, miza procesului nu este, sau nu ar trebui să fie, judecarea lui Iliescu, Voiculescu și Rus, ci trebuie văzută la o scară mult mai mare, și anume preocuparea pentru adevăr, dreptate și justiție.

Se va obiecta că momentul nu e potrivit în 2024 – an cu toate felurile de alegeri în România. Dimpotrivă, exact acum este momentul potrivit, mai ales că, printr-o organizare excelentă, ar putea fi desfășurat să se încheie până în iunie. Cu alte cuvinte, dacă instanța va fi preocupată nu să tergiverseze la infinit, era să spun la paștele cailor, finalizarea procesului, acesta se poate încheia înainte de iunie 2024.

Asta este ceea ce mi-aș dori pentru un stat de drept, pentru o democrație funcțională și pentru o justiție în folosul cetățenilor, tocmai în acest an crucial, acum când avem toate rândurile de alegeri.

Închei cu speranța că atât judecătorii de la Curtea de Apel București, cât și instituția ca întreg, vor avea puterea, curajul și determinarea necesare pentru a începe, organiza foarte bine și derula un proces necesar pentru însănătoșirea morală a României.