Prea mici pentru un război aşa de mare?

De aproape o săptămână, mai exact din noaptea de 15 spre 16 iulie încoace, Turcia reprezintă principala preocupare a mediilor politice şi de presă internaţionale. Motivele acestui interes sunt diverse şi cum nu se poate mai justificate

În primul rând, politicienii, analiştii şi oamenii de presă sunt cum nu se poate mai interesaţi să afle adevărul despre încâlcita lovitură de stat nereuşită de acum o săptămână. Să ştie care a fost cu adevărat ponderea armatei în dramaturgia ei, dar şi să desluşească cât mai clar cu putinţă rolul ce i-ar fi fost rezervat sau pe care- cine ştie?- şi l-ar fi rezervat în context mai controversatul ca oricând preşedinte Recep Erdogan.

În al doilea rând, aceleaşi medii jurnalistice şi politice internaţionale primesc cu nedisimulată indignare veştile din ce în ce mai îngrijorătoare cu privire la valul de teroare ce s-a instaurat în Turcia îndată după ce dl. Erdogan a revenit în Capitala ţării. Ne este tuturor din ce în ce mai clar că şeful Statului turc a profitat la maximum de întâmplările de acum o săptămână, dacă nu cumva chiar le-a aşteptat pentru a ordona punerea în aplicare a unei dure şi masive epurări căreia îi cad noi  victime în fiecare zi. Deja vreo 60.000 de oameni. E vorba despre generali, alţi ofiţeri de rang înalt dar şi despre simplii soldaţi. E vorba, deopotrivă, despre funcţionari de stat, despre profesori din învăţământul de felurite grade, jurnalişti şi întregi medii de informare. Nimeni nemaisimţindu-se în siguranţă.

Ajunge o simplă acuzaţie de fidelitate faţă de imamul Fetullag Gulen, inamicul personal al preşedintelui turc, a cărui implicare în puci nu doar că a rămas nedovedită, ci a fost în repetate rânduri şi în cel mai ferm mod respinsă chiar de acesta, şi, precum în anii Marii Terori din fosta URSS sau în cei ai „marelui salt înainte” maoist, sunt operate în devălmăşie, zi şi noapte, demiteri şi arestări. Un nou „corb” pare a sta la uşa tuturor. 

Acestor operaţiuni de forţă nu e exclus defel să le urmeze în doar câteva săptămâni nenumărate condamnări la moarte ce se vor adăuga în cel mai barbar chip execuţiile prin decapitare deja comise, chiar în dispreţul lui Allah, la puţine ore după ce preşedintele turc a redobândit controlul în Stat.

Sunt tot mai pronunţate indiciile că Parlamentul de la Ankara va adopta în cel mai scurt timp şi fără nici un fel de ezitare o lege ce va permite pedeapsa capitală, preşedintele Recep Erdogan făcându-şi de pe acum cunoscută decizia categorică de a primi cu bunăvoinţă maximă şi a semna cu exemplară operativitate un atare act legislativ. Indiferent de efectele pe care le-ar putea avea decizia lui asupra statutului de membru NATO ori asupra aspiraţiile de integrare în UE ale ţării sale.

Prin faptele, dar şi prin vorbele lor, ameninţătoare fie şi numai în subtext chiar la adresa marilor puteri, autorităţile turce sfidează întreaga lume civilizată. Care pare să nu fie chiar foarte pregătită să răspundă aşa cum se cuvine gravelor derapaje de la conduita democratică pe care şi-o îngăduie oficialităţile de la Ankara. Miră atâta slaba reacţie a UE cât şi a NATO şi a SUA care, prin vocea doamnei Federica Mogherini, respectiv a secretarului de stat american John Kerry, au formulat replici mai curând de circumstanţă la adresa atrocităţilor ridicate de regimul Erdogan la rang de politică de stat.

Miră şi nu prea căci Turcia are o seamă de atuuri ce îi îngăduie preşedintelui Erdogan să întindă extrem de mult coarda, punând la grea încercare răbdarea şi toleranţa ţărilor civilizate. Turcia este a şaptesprezecea economie a lumii având rate de creştere anuale absolut impresionante, dispune de a doua armată din NATO, fapt ce va face destul de dificilă adoptarea unei decizii de suspendare din structurile militare ale Alianţei. Cu atât mai mult cu cât e din ce în ce mai clar că dl. Erdogan se află în căutarea pretextului menit să explice reorientarea militară a ţării sale al cărei punct terminus ar fi părăsirea NATO.. În plus, Turcia reprezintă un nod energetic esenţial dar şi tamponul de securitate pentru UE şi NATO faţă de Islam, dar şi faţă de Federaţia Rusă.

Unde mai pui că însuşi ţarul Putin pare a fi ţinut să recurgă la cele mai fine dintre mănuşile sale în relaţia cu sultanul Erdogan, de vreme ce Turcia e ţara de care depinde exportul de ţiţei extras de Federaţia Rusă din Marea Egee. O decizie ce pare să dea rezultate, pentru europeni cel puţin provocatoare de dureri de cap, de vreme ce acelaşi Putin, confirmat de Erdogan, aduce deja în discuţie o posibilă axă Turcia- Rusia-Iran.

Să ne mai mire atunci că oficialităţile de la Bucureşti nu au formulat până în acest moment nici un fel de poziţie clară în faţa exceselor, ororilor, dictaturii instaurate Ankara? Preşedintele Iohannis, şeful diplomaţiei, greoiul Lazăr Comănescu, MAE tac mâlc de parcă România ar fi revenit pe neaşteptate la doctrina ceauşistă a neamestecului în afacerile interne, la Palatul Victoria, iar ministru de Externe ar fi redevenit tovarăşul Ioan Totu, iar România ar fi plonjat în plin Bulgakov. Ceea ce a spus, totuşi, miercuri, în fine, dl. Dacian Cioloş este model de a vorbi fără a spune în fapt ceva. Oficialităţile de la Bucureşti, mai precis MAE, au reacţionat moale la necugetatele afirmaţii ale ambasadorului turc la Bucureşti, afirmaţii făcute în cursul unei intervenţii în cadrul unei emisiuni a TVR. Afirmaţii ce ar putea fi catalogate lesne, în spiritul paradigmei ce pare a fi fost resuscitată deloc ca un surâs în plină vară, drept „amestec în afacerile interne” ale României.

La rându-le, principalele partide politice româneşti sunt în expectativă. Gureşa doamnă Alina Gorghiu, co-preşedinta PNL, se exprimă eliptic sau prin interjecţii pe facebook, iar Liviu Dragnea tace, speriat de gândul că l-ar putea aştepta, poate şi din acest motiv, un nou dosar penal urmat de condamnare. De data aceasta, cu executare. Singurul politician important român care a formulat o poziţie fermă fiind neobositul, hiperactivul Traian Băsescu.

Sunt unii comentatori care apreciază că, de data aceasta, tăcerea ar fi mai înţeleaptă.  Nu de alta, dar Jules Michelet spunea cândva, iar adevărul ziselor sale s-a verificat adesea şi pe socoteala României, că istoria înseamnă înainte de toate geografie. Mult mai aproape de noi, Adrian Cioroianu invoca într-un comentariu amplu, lămuritor şi bine informat, publicat la începutul acestei săptămâni pe adevărul.ro, „frumuseţile şi capcanele hărţii”.

Ce mi-ar rămâne mie atunci de spus? Doar că părem a fi din nou „prea mici pentru un război atât de mare”.