Povestea portretului Domnitorului Barbu Știrbei din cabinetul primului mare director al Teatrului cel Mare

În ipostaza de critic teatral, am cerut o audiență academicianului Zaharia Stancu, în aceeași vreme director general al Teatrului Național și președinte al Uniunii Scriitorilor.

Barbu Știrbei

Cabinetul lui Zaharia Stancu, fost cabinet al lui Ion Ghica, se afla printre ruinele bombardate ale Teatrului Național, cu intrarea pe strada Câmpineanu, unde se mai afla și cabinetul directorului artistic al Teatrului Național Sică Alexandrescu. Cele două cabinete erau unite printr-o îngustă sală de așteptare cu cinci scaune și, la un pupitru cu secretara lui Zaharia Stancu, doamna Sava, văduva marelui regizor Ion Sava.

Atunci am văzut pentru prima dată pe peretele din stânga lui Zaharia Stancu, ascuns de un lampadar, la care romancierul scria „Rădăcinile sunt amare”, portretul Domnitorului care inaugurase în 1852 „aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare”, cum se numea atunci Teatrul Național.

Ajuns director general al Teatrului Național în anul 2000, am cerut muzeografului Teatrului Național, Ionuț Niculescu, să caute și să-mi găsească portretul cu pricina pentru că acest portret nu mai părăsise biroul directorilor Naționalului decât atunci când a fost numit, în calitate străină lui, Vasile Moldovan, adus de la Cluj de autoritățile comuniste care se știe că puneau atunci directori cu singura motivație că aparțin, indiferent de pregătire, clasei muncitoare.

La muzeul Teatrului Național se aflau trei portrete, două semnate de Carol Popp de Szathmari și celălalt semnat de Mișu Popp.

Cel mai aproape văzut de mine portret al domnitorului era nesemnat și pe acesta mi l-a propus Ionuț Niculescu și l-am așezat în cabinetul meu de director pe un șevalet de pictură. Tot atunci i-am cerut lui Ionuț Niculescu să-mi aducă de la muzeu și bustul în bronz al lui I.L.Caragiale făcut de sculptorul Storck.

În spatele mesei mele de lucru, care nu era masa de lucru a lui Ion Ghica, dar jilțul aparținuse acestuia, pe un perete întreg, am înrămat cu baghetă de lemn neagră portretele directorilor Teatrului Național, 43 și cu mine al 44-lea, ca în replica celebră dată de Pristanda lui Tipătescu: „Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică!”. În mijlocul tabloului cu directorii Teatrului Național făcea excepție prin mărime portretul lui Ion Ghica, pe care voiam să-l recunosc și eu ca fiind cel mai mare director al Teatrului Național, creator al primului statut al instituției, inspirat de statutul Comediei Franceze, scris de Napoleon în plin război la Moscova.

Au mai fost și alte portrete ale domnitorului Barbu Știrbei semnate de Ion Negulici și de Tattarescu, acesta din urmă fiind reprodus de pictor în catedrala de la Mănăstirea Bistrița din Vâlcea, pictată cum se știe de Tattarescu, care l-a pictat în naos pe peretele din stânga pe Barbu Știrbei în pandant cu portretul ctitorului mănăstirii, Barbu Craiovescu, aparținând familiei boierilor Craiovești și care au cumpărat și moaștele Sfântului Grigore Decapolitul, aflate și astăzi într-o raclă sculptată în argint.

După plecarea mea de la Teatrul Național, în decembrie 2004, prin demisie, cum se știe, înainte de a-mi termina mandatul, portretele amintite și bustul lui Caragiale au fost trimise la muzeu, creat de mine ca o instituție identitară, unde l-am pus pe merit director pe strălucitul istoric al Teatrului Național, Ionuț Niculescu, autorul multor cărți de istorie teatrală și bineînțeles autorul cărții fundamentale intitulată „Directorii Teatrului Național”.