Pordenone, locul unde istoria filmului prinde viaţă

Ajuns la cea de-a 38-a ediţie, festivalul „Le Giornate del Cinema Muto” („Zilele Cinematografului Mut”), organizat de La Cineteca del Friuli, a adus şi anul acesta la Pordenone, între 5 şi 12 octombrie, mii de cercetători ai istoriei celei de-a şaptea arte şi pasionaţi ai cinematografului presonor.

Prima mea întâlnire cu festivalul italian şi publicul său fidel a fost una dintre cele mai puternice experienţe/emoţii cinefile pe care le-am trăit până acum. Să vezi o sală de spectacole imensă (sala mare de la Teatro Verdi, gazda celor mai multe proiecţii din cadrul festivalului, are 936 de locuri) plină, de la primele ore ale dimineţii şi până târziu în noapte, cu spectatori fascinaţi de „regatul umbrelor” din urmă cu un veac (formula, introdusă de scriitorul Maxim Gorki, are şi ea 123 de ani), care se dispensează de dialogurile rostite de actori în favoarea unor inserturi apărute când şi când pe ecran şi, mai ales, a unei muzici însoţitoare (produsă în general de un pianoforte, dar uneori chiar de o întreagă orchestră, camuflată în fosa din avanscenă) ce potenţează inspirat ritmul şi momentele naraţiunii cinematografice – iată o imagine greu de uitat. Şi, totodată, o experienţă cinematografică imposibil de egalat de orice vizionare la domiciliu, oricât de mare ar fi ecranul şi oricât de avansat sistemul home cinema. Iar reacţiile sălii izbutesc sporesc emoţia neofitului: spectatorii aplaudă înflăcărat la apariţia, pe display-ul pentru subtitrări, a numelui pianistului acompaniator, sau, pe ecran, a unui star de odinioară într-un rol secundar (de exemplu, cea a lui Mary Astor într-o comedie din programul dedicat lui Reginald Denny) şi, fără deosebire, la finalul fiecărui film, indiferent de durata acestuia (de pildă, flipbook-urile produse de francezul Léon Beaulieu între 1896 şi 1898, incluse anul acesta în programul „Cinema delle origini” / „Early Cinema”, rareori depăşesc un minut).

La ediţia a 38-a a festivalului, un motiv de mândrie pentru Arhiva Naţională de Filme a României (ANF) a fost includerea în programul „Slapstick europeo” / „European Slapstick” (curatoriat de Ulrich Ruedel şi Steve Massa), într-un grupaj dedicat operei târzii a cineastului comic francez Max Linder (1883-1925), a unui titlu digitalizat după o copie pozitivă, cu titluri româneşti, aflată în colecţia ANF – este vorba despre „Max în America” („Max Comes Across”, 1917), primul film realizat de Linder în cadrul contractului său cu studioul Essanay din Chicago, celebru în special pentru comediile lui Chaplin din 1915 (din nefericire, contractul de 12 filme al lui Linder a fost abandonat de cineast – obligat de motive medicale să se întoarcă la Paris – în acelaşi an 1917). Într-adevăr, orice arhivă de film a lumii se poate mândri cu selecţia unui titlu din colecţia proprie în programul „Le Giornate del Cinema Muto”. Acesta, coordonat din 2015 de criticul şi filmologul american Jay Weissberg (nimeni altul decât cronicarul de la „Variety” specializat, printre altele, în cinema românesc), sprijinit de o redutabilă echipă curatorială, a oferit un regal cinefil numerosului public adunat la Pordenone de-a lungul a opt zile memorabile. Astfel, marele meu regret, ca neiniţiat într-ale festivalului, a fost acela că am putut vedea doar o mică parte din bogatul şi variatul program prezentat anul acesta în orăşelul italian. Dintre filmele pe care le-am vizionat în cele trei zile petrecute mai ales în Teatro Verdi, cel puţin două titluri merită să fie tratate pe larg.

„Chushingura” sau „Cei 47 de ronini” este titlul generic al unei lungi serii de naraţiuni nipone, cu diverse manifestări în teatrul Kabuki, cântecele epice tradiţionale Joruri (incluse în general în teatrul de marionete Bunraku), literatură, cinema şi televiziune. La Pordenone, în cadrul secţiunii „Riscoperte e restauri” / „Rediscoveries and Restorations”, a avut loc un spectacol-eveniment cu unul dintre primele filme „Chushingura”, datând din 1910 (între 1907 şi 1925, în Japonia au fost produse în jur de 60 de astfel de filme, stabilindu-se astfel formula de bază a popularului gen jidai-geki -film de epocă / în costume, de aventuri şi lupte, aflat la antipodul filmului de actualitate, gendai-geki). Pelicula prezentată anul acesta de „Giornate” constituie o colaborare între regizorul Shozo Makino, unul dintre cei mai importanţi pionieri ai cinematografului nipon (mai mult, unii experţi îl consideră părintele cinematografului japonez), şi Matsunosuke Onoe, primul star de cinema al Japoniei. Arhiva Naţională de Film din Tokio a finalizat recent restaurarea digitală a celei mai vechi – şi mai lungi – versiuni din „Chushingura” care s-a păstrat, iar rezultatul a putut fi văzut la Pordenone.

Povestea celor 47 de ronini, plasată de istorici la începutul veacului al XVIII-lea şi transpusă artistic pentru prima dată în 1748, este foarte cunoscută. După cum scrie Max Tessier în „Filmul japonez” (lucrare tălmăcită în română de Magdalena Stanciu), „această poveste exemplară despre nişte vasali credincioşi care răzbună moartea stăpânului lor, nobilul Asano, la capătul unei intrigi de o savantă complexitate, este piatra unghiulară a raporturilor dintre kabuki şi film”. „Chushingura”, cel proiectat la Pordenone, vorbeşte şi el despre onoare, loialitate şi vendetă, dar nu are nici inovaţii regizorale, nici coregrafii ale scenelor de luptă comparabile cu cele ale reprezentantelor ulterioare ale genului, cum ar fi filmele lui Kurosawa. Mai mult, el se conformează normelor specifice perioadei premoderne a cinematografului nipon, în care, de exemplu, rolurile feminine erau interpretate, la fel ca în teatrul elisabetan, de către bărbaţi îmbrăcaţi în haine feminine.

Remarcabil a fost, însă, modul de prezentare a filmului în cadrul festivalului. Pe lângă live score, datorat unui trio de muzicieni veniţi din „Ţara Soarelui Răsare”, proiecţia a fost însoţită de lectura unui benshi profesionist, Ichiro Kataoka, care, urcat pe scena din Teatro Verdi, a lecturat/interpretat dialogurile personajelor şi explicaţiile contextuale ale scenelor, la fel cum predecesorii săi, în urmă cu un secol, aflaţi pe culmile popularităţii (Tessier vorbeşte chiar despre „dictatura benshi”), le povesteau spectatorilor – în mare parte neştiutori de carte şi, ca atare, incapabili să citească inserturile – ce se întâmpla pe ecranul din faţa lor. E meritoriu faptul că japonezii păstrează (şi) această tradiţie, deşi aceşti benshi şi-au pierdut, practic, obiectul muncii după introducerea sonorului. Graţie lui Kataoka, spectacolul cu „Chushingura” de la Pordenone s-a transformat într-o experienţă cinematografică indimenticabilă.

Pentru orice festival de film, gala de deschidere şi gala de închidere se numără printre principalele puncte de atracţie din program. La Pordenone, ele au fost dedicate anul acesta lui Chaplin (cu „Puştiul” / „The Kid”, din 1921) şi Hitchcock (cu „Chiriaşul” / „The Lodger”, din 1927). „Giornate” mai are, însă, un alt eveniment important în seara de la mijlocul festivalului, când, la fel ca la cele două gale, şi spectatorii acreditaţi (critici şi istorici de film, arhivişti, cercetători şi/sau curatori) trebuie să-şi achiziţioneze bilet pentru a nu lipsi. Iar ediţia a 38-a a propus publicului un spectacol cu adevărat de neratat.

Orchestra San Marco din Pordenone, aceeaşi care a acompaniat filmele de deschidere şi de închidere, a însoţit muzical, sub bagheta dirijorului Günter Buchwald (un reputat specialist în muzica peliculelor presonore), filmul sovietic „O frântură din imperiu” („Oblomok imperii” / „Fragment of an Empire”, 1929), regizat de Frederik Ermler. Orchestra locală a interpretat revoluţionara partitură originală a filmului, semnată de compozitorul avangardist Vladimir Deşevov (şi influenţată, în opinia lui Buchwald, de muzica compusă de Erik Satie pentru „Antract” / „Entr’acte” de René Clair, din 1924).

„O frântură din imperiu” – care există, cu subtitluri româneşti, şi în colecţia ANF – este un film fabulos (cum este şi interpretarea actorului principal, Feodor Nikitin), cu numeroase secvenţe antologice (datorită, mai ales, utilizării sclipitoare a montajului), comparabil cu capodoperele lui Eisenstein, Pudovkin sau Dovjenko. Deloc întâmplător, era nu doar apreciat de Chaplin, Eisenstein sau Pabst, ci şi unul dintre filmele sovietice favorite ale lui Jean Mitry, teoreticianul şi criticul francez care a fost primul preşedinte onorific al festivalului din Pordenone şi în memoria căruia a fost numit, în 1989, premiul acordat anual de „Giornate” arhiviştilor şi instituţiilor patrimoniale cu realizări însemnate în domeniul prezervării şi restaurării patrimoniului cinematografic (anul acesta, premiul le-a fost acordat filmologilor Donald Crafton şi Margaret Parsons).

Story-ul este simplu: amnezicul Filimonov (Nikitin) îşi recapătă miraculos memoria, la un deceniu după război, şi se trezeşte într-o „minunată lume nouă” din care nu mai înţelege nimic. Ajuns în fostul Petrograd, devenit între timp Leningrad, el reuşeşte să se integreze într-un colectiv de oameni ai muncii şi ajunge să-şi regăsească soţia, care-l abandonase şi se recăsătorise cu un birocrat cultural. Celor doi le adresează protagonistul replica vituperatoare care justifică titlul filmului („Voi sunteţi rămăşiţe ale imperiului!”), înainte ca „al patrulea zid” să cadă şi Filimonov/Nikitin să ni se adreseze nouă, spectatorilor, cu îndemnul: „Avem atât de multă muncă de făcut, tovarăşi!”.

Un film care ar fi trebuit să fie de propagandă comunistă, semnat de un om al sistemului (Ermler a colaborat cu CEKA, poliţia secretă sovietică de dinaintea NKVD-ul sau KGB-ul), care, însă, graţie impactului subtil al imaginii, montajului, scenografiei, muzicii şi regiei asupra spectatorilor, se întoarce împotriva intenţiilor comanditarilor şi realizatorilor săi. „O frântură din imperiu” a fost restaurat, laborios şi eficace, printr-o cooperare între EYE Filmmuseum (Amsterdam), arhiva Gosfilmofond a Rusiei şi San Francisco Silent Film Festival, cu sprijin de la Cinémathèque suisse.

Acestea sunt doar două exemple sugestive care dovedesc cu prisosinţă că „Le Giornate del Cinema Muto” este festivalul în care istoria cinematografului universal, cu faza sa presonoră, prinde viaţă în faţa publicului cinefil.