Video Politologul Andrei Țăranu: Călin Georgescu e receptacolul furiei colective. Cum a adunat susținători din toate zonele radicale - Podcastul lui Ionuț Vulpescu.

Invitatul acestei ediții speciale este profesorul Andrei Țăranu, politolog și fin analist al scenei politice și intelectuale din România. Într-un moment în care doctrinele politice se dizolvă într-o confuzie ideologică fără precedent, iar stânga și dreapta par la fel de pierdute în fața realităților sociale, discutăm despre: Ce mai înseamnă azi „stânga” și „dreapta” – și dacă mai contează?  De ce trăim într-o epocă a formelor fără fond politic? Cum ne explicăm crizele doctrinare și morale ale partidelor din România și din Europa? Cum se resimte acest haos ideologic în alegerile recente și în opțiunile alegătorilor ? Cum ar putea arăta un proiect politic cu sens, într-o lume fără repere clare. Profesorul Andrei Țăranu explică, în dialogul cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, ce înseamnă eșecul DEMOS și de ce ideea acestui partid rămâne totuși veritabilă pentru a reforma stânga politică; de ce democrațiile clasice sunt tot mai inactuale și de ce mesianismele cuceresc, pe un fond de analfabetism, sfera publică; dar și de ce ne este foarte greu să punem hârtia de turnesol între martiri și eroi, între influenceri și aleși mesianici.

Interviul integral poate fi urmărit accesând link-ul: 

Cât de inactuale devin doctrinele politice? Andrei Țăranu despre apetitul de a rescrie unele teze din cărțile sale: „Între timp, istoria globală s-a grăbit foarte tare”

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu! Astăzi am bucuria să îl am invitat pe profesorul Andrei Țăranu! Domnule profesor, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea!

Andrei Țăranu: Bună ziua, cu mare, sinceră plăcere!

I.V.: Domnule profesor, ați scris o carte acum ceva ani, Doctrine politice moderne și contemporane.

A.Ț.: Adevărat.

I.V.: Dacă o reeditați mâine, ați modifica ceva?

A.Ț.: Aproape tot!

I.V.: Ce v-a scăpat atunci? Ce din nebunia ultimilor ani n-ați avut în vedere atunci?

A.Ț.: Nimeni nu putea să aibă în vedere acest lucru. Eu am scris-o undeva în 2003-2004. A fost publicată în 2005. Între timp, istoria globală s-a grăbit foarte tare. Și chiar dacă în momentul acela nu îmi dădeam seama, și probabil nimeni nu-și dădea seama, toate, aproape toate ideologiile de le-am descris eu acolo s-au modificat profund, sau am putea spune că au murit și s-au transformat în altceva! Adică gândiți-vă, liberalismul! Liberalismul, în secolul al XVIII-lea, XIX-lea, chiar prima jumătate a secolului XX însemna ceva. Neoliberalismul după anii `70-`80, practic, a aruncat în aer orice idee de liberalism. La origine, liberalismul și conservatorismul erau profund una împotriva celeilalte! Astăzi îi vedeți inclusiv în spațiul românesc; majoritatea liberalilor se declară conservatori. Ceea ce în epoca respectivă...

I.V.: La recentul congres, menit a lămuri identitar drumul ideologic...

A.T.: Se declară conservatori!

I.V.: Ori liberal, ori conservator... E absurd!

A.T.: De asta vă spun! Că nu mai funcționează nimic! Uitați-vă ce însemna stânga! Social-democrația, în secolul XIX-XX. Era o ideologie extrem de democratică, bazată pe drepturi și libertăți, în care principiul era să oferi cât mai multe libertăți unor cetățeni care ofereau cât mai mult toleranță și suport către semenii lor. Astăzi, dacă te uiți nu în Europa Centrală și de Est, unde, practic, social-democrația este extinctă... Uitați-vă în Polonia sau în Ungaria, partide social-democrate nici măcar nominal nu mai există.

I.V.: E o criză, e o criză dramatică a stângii!

A.Ț.: În Bulgaria, există un partid social-democrat, care seamănă cu partidul social-democrat din România. Tot un partid conservator. Iar în lumea occidentală, exemplul Franței este probabil cel mai ...

I.V.: Ne-am fi putut gândi că Partidul Socialist Francez, care a dat un mare președinte, dacă ne gândim numai la Mitterand, astăzi o să fie undeva... Sub nivelul Mării Mediterane...

A.Ț.: E adevărat, e extinct... Oceanul Atlantic... Păi, eu când scriam chestia aia, încă le predam studenților despre sisteme bipartite sau bipartitismul imperfect din Germania, în care erau două partide și jumătate! Astăzi Germania este mai multipartită decât era Franța, care era modelul de multipartitism perfect, iar Marea Britanie, care era bipartitismul par excellence, în momentul ăsta are și ea o grămadă de partide, unele dintre ele în status nascendi, cum este acest nou partid semifascist, care a avut demonstrația zilele trecute, până la un partid laburist venerabil, incontestabil, dar care și el e mai degrabă un partid de centru-dreapta, decât un partid pe care, eu știu, în anii `45-`50, laburiștii l-ar fi putut privi sau înțelege, în sensul epocii de atunci.

I.V.: E o criză ideologică, o criză a ideologiilor în sine, sau o criză a liderilor politici?

A.Ț.: E o criză a ideologiilor clasice, să-i spunem. Ideologiile n-au murit. Vedeți că au apărut din urmă tot soiul de zombie: cum e populismul, liberalismul, naționalismele, extremismele de diverse feluri.

Andrei Țăranu despre Georgia Meloni: „nu e atât de rea, cum ne imaginam”

I.V.: Populismul era, de pildă, la nivelul anilor 2000, la modă, când ați scris dvs. cartea, și era reprezentat de Berlusconi.

A.Ț.: Populist, dar el făcea parte din populismul de centru, să spunem, trăgea centrul spre o linie de dreapta, populistă. Și din punctul ăsta de vedere Italia a avut noroc, pentru că astăzi o are pe Georgia Meloni, care până la urmă, nu e atât de rea, cum ne imaginam.

I.V.: Creația lui Berlusconi.

A.Ț.: Creația lui Berlusconi, ministră a Tineretului și Sportului, în Guvernul Berlusconi, care, însă, a înțeles tendințele sociale. Ideologiile sau mai ales liderii, ca să ne referim. O parte din leadershipul ideologic, de la un moment dat, a clacat să mai aibă legătură cu societatea din diverse motive. Cine citește cartea aia uriașă, care nu știu cât e de grozavă, a lui Tony Blair, vede că prin primele trei sute de pagini face o critică masivă la partidul laburist clasic. Și la faptul că partidul respectiv era legat de o clasă socială. Prin intermediul sindicatelor era legat de clasa muncitoare: manufacturieri, mineri și așa mai departe, care existau în Marea Britanie, și care era o bază electorală pentru partidul laburist. Tony Blair a schimbat tendința. A spus că să ne ducem către toată lumea și practic nimeni.

Cât de bine e UK pe scena politică în ultimii ani? Țăranu: „Laburiștii nu au câștigat alegerile, ci conservatorii au pierdut alegerile.”

I.V.: A treia cale, a lui Giddens, de fapt, teoretizată de Giddens.  

A.Ț: Din momentul acela, partidul laburist, care era un partid de bună calitate, fabian, s-a dus, repet, spre toată lumea și nimeni, și a căutat să pescuiască în toate bazinele electorale. Vă aduceți aminte, care a fost momentul în care, în final, s-a certat cu liberi democrații, pentru că, natural, s-a mutat tot mai spre centru, până a intrat spre centru dreapta. Încet-încet, a acceptat și linii religioase, ceea ce ar fi fost complet inacceptabil pentru partidele naționale, și lucrurile s-au schimbat atât de mult, încât lideri precum Gordon Brown au încercat să se întoarcă la linia partidului, nu mai era nimic acolo, izvorul secase. Era distrus, muncitorimea manufcaturieră a dispărut, fiind înlocuită de o clasă de mijloc, o wanna-be, un fel de categorii sociale tot mai complicate care trăiesc în diverse, eu știu, white collar, mai puțin blue collar, și s-au trezit că partidul nu mai are niciun fel de susținere. Și la fel ca ei, iată, și noi, am început să îi învățăm pe occidentali, Partidul Conservator a pierdut alegerile pe mâna lui. Laburiștii nu au câștigat alegerile, ci conservatorii au pierdut alegerile. S-a petrecut schimbare, aducându-l pe domnul Starmer, care, repet, nu este un laburist de talia lui McMillan.

Despre paradoxurile din discursul electoral al lui Băsescu și coșmarurile de la Vest: „Trump a spart și ultimul bastion care putea să rămână pentru democrația clasică”

I.V.: Cam așa se câștigă alegerile în ultimul timp, pe negativ, pe critica puterii, pe erodarea puterii.

A.Ț.: Eu îi spun modelul japonez. La finalul anilor `90, Japonia a fost într-o asemenea situație. Partidul Democrat-Liberal s-a prăbușit și din momentul respectiv au ajuns la putere tot soiul de partide care nu au mai făcut față schimbărilor. A venit, iată, din nou, Abe, ca în final să fie ucis și în momentul ăsta partidul să fie din nou în criză. Ceea ce ne arată un alt lucru, ca să mă întorc la laburiști, socialiștii francezi și cei germani, la democrații creștini, erau partide care  nu aveau personalități excesive, și dacă aveau, încercau să le țină foarte puternic legate de partid. Să nu fie niște radicali liberi, niște baloane pe care le dezumflă vântul și se mișcă oriunde. Or acest lucru, cum spuneați, Berlusconi a fost dintre primii care a mișcat partidele după ele, și asta după ce, sigur, după Mani Pulite în Italia, situația era complet diferită față de toate celelalte state europene. Și încet, încet, s-a ajuns la o ultra personificare a partidelor. Ele nu au avut o ideologie, au avut lideri. Liderii au încercat să meargă pe o linie cât mai populistă și să promită tuturor câte ceva. Inclusiv unor grupuri sociale care erau contradictorii. Vedeți pe Traian Băsescu în România. Pe de o parte a transmis celor din gruparea LGBTQ+ să nu se teamă, că îi va sprijini, și le-a spus și grupărilor radicale, că nu o să accepte LGBTQ+, și undeva s-a produs blocajul. Nu e singurul. Am avut diverși în întreaga Europa unde s-a produs așa ceva. Ceea ce e de mirare a fost apariția, nu în aceeași perioadă, în 2016, apariția lui Trump. Care, fără îndoială, a spart și ultimul bastion care putea să rămână pentru democrația clasică. Motiv pentru care astăzi e greu să mai discuți despre democrația clasică, chiar secolul XX în raportul cu ce se întâmplă azi.

Mai are spectrul politic integritate? Lumea în care „nu mai există stânga și dreapta”

I.V.: Asta voiam să vă întreb, mai e posibilă bătălia aceea clasică, între ideologii tradiționale, stânga-dreapta, așa cum le cunoaștem?

A.Ț.: Nu mai există stânga și dreapta. Clivajul stânga, dreapta, cunoscutul, vechiul clivaj, a dispărut. E un peer-reasearch, care vorbește despre GAL-TAN, adică Green, Alternative, Liberal vs. Traditional, Authoritarian, Nationalists. Acesta ar fi noul clivaj. După cum vedeți stânga, green, alternative, are un spațiu mult mai larg, în care este și ecologismul, și diverse formule liberale, îndreptate spre diverse minorități, libertăți și așa mai departe, în timp ce linia conservatoare, dacă i-am spune așa, este tradițională în sensul de conservatoare și profund autoritară.

I.V.: Ce a mai rămas din stânga și ce a mai rămas din dreapta?

A.Ț.: Din stânga au rămas niște ruine fumegânde datorită unui radicalism foarte prost înțeles, sau unor grupări din extrema stângă, din extrema feminismului, din extrema mișcărilor ecologiste, din extrema mișcărilor woke, din toate aceste mișcări, care la un moment dat, erau în extrema extremă. Nici stânga nu se juca cu ele, ca să le spunem așa.

Stilul de viață al modernilor: „Noi, occidentalii să ne apucăm și să inovăm, în sensul lui Jules Verne, să nu facem nimic altceva decât să inovăm, stăm dimineața, bem cafeaua, am mai inovat ceva, mai pe la prânz mai inovăm ceva, seara înainte de culcare mai inovăm ceva”

I.V.: Vorbind de stânga, e o îndepărtare, o apropiere de un tip de stângă foarte recentă și o îndepărtare de social-democrația clasică, tradițională, aceea legată de muncitori, de sindicate, de clase sociale, de luptă pentru un trai mai bun.

A.Ț.: Sigur. Dar asta s-a petrecut pentru că în anii 80 ai secolului XX a apărut așa zisa, aia a fost o ideologie fără îndoială, în sensul marxist al cuvântului, această teorie a economiei cunoașterii. O profundă ticăloșie. Adică s-a spus, Occidentul este, vedeți rasismul din spate, Occidentul este prin natura lui superior Orientului, produce mai multă inteligență și mai multă inovație, în timp ce Orientul este aplicat doar spre munca brută, pe manufactură. Și atunci, hai, noi, occidentalii să ne apucăm și să inovăm, în sensul lui Jules Verne, să nu facem nimic altceva decât să inovăm, stăm dimineața, bem cafeaua, am mai inovat ceva, mai pe la prânz mai inovăm ceva, seara înainte de culcare mai inovăm ceva. Și în timp ce Orientul, însemnând în primul rând China și apoi Vietnamul, Indochina, India, să tragă din greu și să producă obiectele pe care inovația noastră o producea. Evident, chestia asta a funcționat o foarte scurtă perioadă, adică perioada relocării industriilor, când lumea occidentală s-a delocalizat complet, în timp ce manufacturierul s-a dus înspre Orient și ducându-se acolo, acolo nu a mai avut nimeni, paradoxal, în țări cu partide comuniste, nu a mai avut nimeni pe cine să-l sprijine. În timp ce în lumea occidentală nu a mai rămas nimeni de sprijinit. Și atunci nu s-a mai gândit, a rămas o lungă perioadă, vorbim de Occidentul European și American, nu vorbim aici de Europa Centrală și de Est, care s-a trezit la mijloc, pentru care stânga, practic imediat după 1989, a fost demonizată în toate felurile ca fiind comunismul.

I.V.: Ca și cum social-democrația, inclusiv în România, ca și cum în pușcării n-ar fi fost lideri social-democrați, sau ca și cum n-ar fi existat un partid social-democrat, istoric.

A.Ț.: Vă aduceți aminte cum a fost tratat Partidul Social-Democrat Cunescu, așa un fel de chestie cu care te joci pentru că era din perioada interbelică. Era împotriva FSN-ului, Iliescu, compania. Deci pe de o parte ai o stângă care nu există, aproape nicăieri, și ceea care se va reforma, vedeți, cazul polonez, cazul românesc, vor fi privite cu mefiență și vor fi declarate ca fiind, de fapt, niște oficine ale Moscovei în țările respective. În timp ce dreapta, din nou un concept ambiguu, era cea care era bună, întoarcerea la epoca de aur a acestor civilizații și, prin excelență, ultracapitalistă. În această zonă stânga a încercat cât de cât să păstreze muncitorimea. De fapt, nici nu prea avea ce să facă, n-au reușit. Uitați-vă, nici în Polonia, eu tocmai mă întorc de acolo, nici în Republica Cehă, aproape nicăieri nu mai există marea muncitorime de fabrică, proletariatul de fabrică.

Care este publicul-țintă pentru „noua stângă”?

I.V.: Și atunci tu cui te adresezi, ca partid de stânga, când încerci să te adresezi, să îți câștigi publicul, cui te adresezi?

A.Ț.: Simbolic, dacă ar fi inteligent, aceste partide de stânga, nu par să a fi, ar trebui să se adreseze la white collars, adică la cei din, eu știu, corporații, cei care se simt, care sunt, practic, noul proletariat, doar că e un alt tip de proletariat. La tineri, la NEETs, adică non-employment, non-education, non-training. La persoanele care sunt ceea ce numim noi left behinders, adică care au pierdut lupta cu tranziția și care foarte rar mai au o a doua șansă, pe care doar statul ar trebui să le ofere. Doar că statul, așa cum arată el, că e în România, Polonia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria, este complet dezinteresat și și-a abandonat, practic, jumătate, dacă nu mai bine, din societate. Mediul rural este abandonat, cei care nu s-au descurcat bine la școală, deși condiția lor economică, cât spunea de la bun început, când nu se vor descurca bine la școală, au fost abandonați. Categorii sociale de vârsta a doua, care pur și simplu nu au avut educația să intre într-un alt model de muncă, nu au fost ajutați. Gândiți-vă cât amar de muncitori sunt în acest oraș, mă refer la București, care au fost muncitori de fabrică, unii dintre ei foarte importanți, foarte buni, cu un puternic self-esteem în interiorul comunităților, și acum au ajuns ceva gen paznici de noapte, polițiști locali, praful s-a ales din încrederea lor socială și, în genere, dependența lor față de niște structuri este uriașă. Sunt de cele mai multe ori cei care fie votează cu ură, așa cum s-a întâmplat și în noiembrie 2024, fie sunt dependenți complet de niște structuri care îi pun să voteze într-un fel sau un altul, conform intereselor acelora și nu ale lor.

Dezamăgirea lui Andrei Țăranu: „Politicienii la un moment dat au PROMIS lucruri irealizabile tuturor”

I.V.: De ce se întâmplă votul ăsta pregnant negativ? Așteptările oamenilor sunt foarte mari de față de ce poate politicul să le ofere în mod real? Sau prestația celor de la vârf este una mediocră, ca să mă exprim elegant?

A.Ț.: Nu. Vă spuneam la un moment dat. Politicienii la un moment dat au PROMIS lucruri irealizabile tuturor. Fiecărei categorii sociale i s-a promis câte ceva.

Cui îi e frică de ideologii? Andrei Țăranu: „.Ideologiile astăzi, la fel ca religiile, îți împing mai degrabă la niște vise absurde”

I.V.: Păi nu pierzi alegeri dacă ești onest și sincer și autentic?

A.Ț.: Asta e o problemă de educație civică. Adică dacă ar fi fost într-o societate ideologică, cum era, să-i spunem, din anii 70 din Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, mai puțin, dar în țările nordice, poate chiar în statele Unite ale Americii, acolo nu mergea cu chestii de genul ăsta și să vii să promiți aiurea. S-a produs abia după ce a revenit neoliberalismul. Adică după epoca Thatcher, Reagan, când a fost introdusă această viziune că toată lumea poate să beneficieze de întreaga prăjitură. Ceea ce era evident absurd. Și vedem și astăzi. Adică mitul rămâne. Adică de ce nu avem cu toții acces la prăjitură, deși tu te uiți că vezi astăzi un domn, precum este Elon Musk, care primește de la boardul său o mie de miliarde de dolari. Adică aici e o problemă. Practic ideologiile au dispărut, dar ele au devenit transcendentale, haideți să-i spunem așa. Adică nu mai au dimensiunea lor imanentă. Nu mai faci, cum să spun, niște programe politice. Ideologiile astăzi, la fel ca religiile, îți împing mai degrabă la niște vise absurde. Atunci când visele astea se transformă în coșmar, evident că ele se transformă în ură și violență. Că nu ai cum. Și când ai un coșmar tresari, te agiți. Dar când ai un coșmar colectiv. Or, coșmarurile astea colective sunt tot mai dese. Că e criză economică, că e criză militară, securitară, că este o criză energetică, că este o criză ecologică.

I.V.: Crize suprapuse.

A.Ț.: Crize peste crize, peste crize, peste crize. Și atunci, pur și simplu...

I.V.: Și o campanie permanentă, mai ales la noi. La noi nu există respiro. La noi contestarea e din a doua zi.

A.Ț.: E ideea asta, că la noi ca la nimeni. Nu. Peste tot, uitați-vă în Italia. Același lucru. Câștigă Partidul Democrat, să spunem, alegerile, La Lega o să se comporte ca și cum l-ar fi furat. Dușmani, ticăloși, niște dictatori, Renzi sau oricare. E peste tot, în același lucru. Uitați-vă în Franța. Dăm exemple aiurea teoretice. Uitați-vă ce e în Franța în momentul ăsta.

I.V.: Blochează tot, nu?

A.Ț.: Blochează tot. Care, iată, a devenit practic un fel de partid care a înlocuit Gilets Jaunes, care ele însă erau un fel de partid...

I.V.: Nu prea seamănă cu Mai 68.

A.Ț.: Deloc.

I.V.: Poezie. Supra-realismul.

A.T.: Sigur.

I.V.: Fiți realiști, cereți imposibilul.

A.T.: Sigur. Aveai cu totul și cu totul altă viziune. În momentul ăsta... Și gândiți-vă, atunci era de fapt o criză generațională, vorbim de 1968. Era... Pe când acum este o criză socială la toate straturile sociale. Asta e o mare problemă. Pentru că... Câteodată îi poți înțelege și pe acei oameni. Gândiți-vă că... Ei și-așa au trăit o traumă culturală uriașă. Din marea cultură franceză, acum sunt o cultură periferică despre care știu doar ei înșiși. Există multe societăți pe lumea asta, care habar nu au despre limba franceză.

Georgisme și limba dacă: „Goodbye ideology, welcome identity”.

I.V.: Dar vine tare din urmă limba română care este la baza tuturor limbilor europene, cum am aflat recent.

A.Ț.: Daca, de fapt.

I.V.: Daca, nu româna.

A.Ț.: Daca. Această obsesie culturală s-a transformat și într-o mare problemă identitară, aici apare o a doua dimensiune, când începusem cu ideologiile... citisem la un moment dat un articol care se numește „Goodbye ideology, welcome identity”. Practic, identity politics, care sunt niște chestii foarte simple, apropo de DACA, care nu presupun foarte multă gândire, tind să înlocuiască ideologiile. Cel puțin pentru moment. Din nefericire, așa s-a întâmplat și în anii 20-30 ai secolului trecut.  Ce spun eu cu identity politics? Trebuie să fim români. Sau, mă rog, să ne întoarcem la originea noastră, să ne redescoperim adevărul. Există un grup ciudat care împiedică să cunoaștem adevărul adevărat. Și acesta, depășind acel grup iudeo-masonic, eu știu ce, alți, ceva, comuniști, socialiști, globaliști, neomarxiști...

I.V.: Cât mai neclar și cât mai divers și cât mai ambiguu...

A.Ț.: Vom ajunge să ne cunoaștem adevărul. Și adevărul ăla va fi un fel de adevăr pe care numai noi îl vom ști și îl vom împărtăși, și prin asta vom ieși și noi în la suprafață.

Andrei Țăranu: „Și Kirk spunea niște prostii, doar că la fel cum Călin Georgescu spune niște prostii, sunt niște prostii care sunt inteligibile.”

I.V.: Un fel de protoconism...

A.Ț.: Da, dar nu doar că... Dădeam exemplul românesc, gândiți-vă că un Black Lives Matter are un comportament identic deși nu are nicio dimensiune cum să spun, națională. Acolo este una rasială. Albii care ne-au oprimat și noi trebuie să ieșim din această oprimare continuă. Și atunci construiești în interior o teorie a conspirației, cei de culoare au fost trimiși în Vietnam ca să nu se mai înmulțească. Cei de culoare sunt ținuți săraci...  Începe să se repete generațional și se genereze o criză în interiorul unei comunități. Că acest model din nefericire a fost preluat de ceea ce numim noi astăzi extrema dreaptă și a devenit global. Că aia luptă împotriva globalismului comportându-se global. Uitați-vă, de la Moscova până la New York, trecând prin București, Budapesta, Paris, avem aceeași narațiune. Neomarxistii globaliști sorosiști vor să controleze lumea și să ne exploateze în mod nemilos și pentru asta vor să ne fure libertatea și posibilitatea noastră de a exista. Ca ruși, ca ucrainieni, ca români, ca francezi, ca maghiari, ca americani, ca mai știu eu ce. Și în condițiile în care toți încearcă să ne furi această identitate, este ultimul lucru pe care trebuie să-l apărăm. The Last Stand. Și trebuie să-l apărăm prin toate aceste forme. De asta Charlie Kirk „spune adevărul”. Puneți între ghilimele și „spune” și „adevărul”. Și ăla spunea niște prostii, doar că la fel cum Călin Georgescu spune niște prostii, sunt niște prostii care sunt inteligibile. Adică ating o coardă care a mai fost atinsă de câteva ori, care generează o melodie. Pe când cuvintele goale ale politicienilor mainstream sună ca niște tobe sparte.

I.V.: Celebrul limbaj de lemn de tip mai nou. Eu cred că e o mare criză de încredere și de reprezentare. Lipsa de autoritate a celor care emit idei, poate unor corecte. Deci, ne-ntoarcem la lideri. Până la urmă, nu prea îi mai întâlnim. Și politica e decuplată de lumea culturală.

A.Ț.: Da. Aici e o dramă. Pentru că propaganda se autoreproduce. Avem zilele astea, săptămâna trecută, un celebru articol al lui Gabriel Liiceanu, adresat primului-ministru, făcut într-o manieră astfel încât să-i dea primul-ministru actual, fost președinte al Consiliului Județean Bihor, să-i dea fosta bibliotecă județeană, să o transforme într-o librărie Humanitas.

I.V.: O parte din ea...

A.Ț.: Sincer... Deci... Practic ceea ce numim noi privatizarea bunului comun. Adică era un bun al tuturor și devine...

I.V.: O reproducere în mic a ce s-a întâmplat în 1990.

A.Ț.:  Absolut.

I.V.: Sau, mă rog, nu numai în 1990. Cu aceeași entitate.

A.Ț.: Da. Și... Și pentru asta domnul Liiceanu s-a simțit dator să facă un articol encomiastic pe care, dacă în locul domnului Bolojan ar fi scris Ceaușescu, l-ar fi respins cu mânie proletară. Sunt niște lucruri acolo care până și comilitonii domniei sale le-au văzut prea stridente. Asta îți arată de fapt că modelul propagandistic la noi n-a dispărut. Dinainte de 1989 noi în buclă am luat diverse forme de propagandă. Că s-a numit Traian Băsescu. Că s-a numit... Mai puțin la Iohannis. În prima perioadă a lui Iohannis a fost așa. Și acum la Nicușor. Deși Nicușor încearcă să se desprindă de povești din genul ăsta, tocmai pentru că el vine totuși dintr-un cu totul alt mediu cultural și social. Dar unuia ca Traian Băsescu i-au plăcut. Dintr-o dată s-a trezit în lumina unor reflectoare care erau complet altfel decât reflectoarele alea cu care se obișnuise el. Să ai o întreagă pletoră de intelectuali, cărora, dacă le asculți discursurile, vezi că nu diferă în discurs foarte mult de ce se întâmpla în 1989. Acolo era o prea multă rigoare și încorsetare.

I.V.: Erau mai monocorde elogiile.

A.Ț.: Elogiile acelea păreau libere, dar aveau o încărcătură simbolică identică cu cea dinainte. Un Traian Ungureanu sau un Mihai Neamțu în epoca 2000 eu știu, 2009, 2010, 2011, erau foarte aproape de un Ilie Verdeț sau alte formule de genul acesta, mutatis mutandis. Sigur, cei noi aveau alte cuvinte.

I.V.: De ce se îmblânzește așa ușor spiritul critic? Ar trebui să fie specific intelectualului, cu atât mai mult cât e public.

A.Ț.: Probabil din cauza unei forme de autocorupție, de a fi bine să fii în apropierea puterii, poate obții niște avantaje, apropo de ce spuneam.

I.V.: Iluzia puterii, ispita puterii.

A.Ț.: Ideea că vei putea să impui și să ai avantaje. Avantaje, unele materiale, altele de status, uitați-vă câți dintre cei care atunci au ridicat ode lui Traian Băsescu au ajuns ambasadori sau alte lucruri. Să nu fim foarte ipocriți. Nu a fost doar iluzia puterii. Ea s-a materializat în diverse expresii instituționale. Mai ales din partea unora care ne-au explicat cât de rău și de nenorocit este statul.

I.V.: Și în săptămânile astea asistăm, statul e un fel de țap ispășitor.

A.Ț.: Da, aici, în România. Nu peste tot.

Visele democrației. Andrei Țăranu: „Ne-am uitat la o America pe care o divinizăm și în acest moment, dar este o America ideală, nu are nicio treabă cu America lui Trump, și nici chiar cu cea dinaintea lui Trump, în vremea lui Obama”

I.V.: Nu, vorbim de România. Numai că în criză tot la stat te întorci, pe care ai grijă să îl duci tot mai la fund.

A.Ț.: Până când nu o să mai poate să subziste. Statul, la el mă refer. Pentru că modelul nostru de capitalism e un model de secol XX, de a doua jumătate a secolului XX. Uitați-vă la Coreea de Sud. Să luăm un stat care are o istorie relativ asemănătoare cu a noastră: dictatură până în 1989, ocupație militară, conflicte cu Coreea de Nord ș.a.m.d. și ies de sub jugul... ceea ce au făcut ei a fost să întărească statul. Și să îl întărească într-o condiție în care aveau și au în continuare... ei sunt în război cu  Coreea de Nord. Deci, practic, toată societatea este, într-un fel sau în altul, sub arme. Simbolic. Dar, da, armata este cea care stă în spate și-i veghează. Uitați-vă însă că politicul acolo a avut totdeauna grijă ca statul să fie foarte puternic. Și nu au stat la discuții de-astea ideologice. Sigur că ai uriașe companii, precum Hyundai, Samsung, Daewoo, se construiesc cele mai mari vapoare din lume, ai o mulțime de mari companii coreene, dar ele se subsumează statului. Adică dacă statul, la un moment dat, va cere ceva de la aceste companii, primul lucru pe care îl vor face ele, se vor simți datoare să își sprijine statul care le-a sprijinit la rândul lor. Aduceți-vă aminte de micul moment în care urmașul Samsung a fost arestat în fosta legislatură. Nu foarte mult, pentru că o sprijinise pe doamna Park, președintă, fiică a fostului dictator sud-coreean, care încearcă să desprindă firma Samsung de statul coreean. Și atunci statul a spus că există limite. Deci avem și state puternice, cu economii capitaliste și de dezvoltare foarte importante, care, repet, au plecat cam din aceeași zonă ca și noi, cu aceleași naționalisme, cu aceleași traume, cu, cu, cu. De-aia am spus că noi vrem un model ca afară, ca în Occident. În Occident, doar că nu ne-am uitat la Europa, asta e marea noastră dramă, modelul nostru a fost american. Și ne-am uitat la o America pe care o divinizăm și în acest moment, dar este o America ideală, nu are nicio treabă cu America lui Trump, și nici chiar cu cea dinaintea lui Trump, în vremea lui Obama, de exemplu.

I.V.: Îmi amintesc de o carte a lui Edward Behr, O Americă înfricoșătoare. Nu putea anticipa ce s-a întâmplat.

A.Ț.: Dar nu ai cum, sigur că da. Deși, ceva, totuși, puteai să anticipezi. 9-11 a însemnat o schimbare globală. Atunci, dacă vreți, s-a schimbat istoria lumii. Adică, istoria mersese, într-un fel, ca la Hegel, așa, avea o direcție, și odată au venit niște avioane într-o puternică forță cinetică și au deviat traseul istoriei.

I.V.: Au intrat în fenomenologia istoriei.

A.Ț.: Absolut.

Andrei Țăranu despre politicile de reziliență: „facem austeritate, că atâta știm.”

I.V.: Au atacat fenomenologia istoriei.

A.Ț.: Și au deturnat, au schimbat-o de pe niște șine, au pus-o pe alta. Aparent, fiind în același tren, ai avut impresia că merge pe aceeași linie. Dar doar foarte puțină vreme. Pentru că, apoi, lucrurile, începând cu războiul terorii, în 2003 eram în Statele Unite, începând cu războiul împotriva terorii, începând cu nebuniile alea în care se transporta apă cu avionul. Când gândiți-vă la chestii de genul ăsta, în care s-au deturnat mii de miliarde de dolari în numele salvării poporului american, cred că, atunci, lucrurile au început profund să o ia razna pentru toată lumea. Unii au încercat să iasă de sub această umbrelă, vechea Europă, Franța, Spania, Germania, câteva țări nordice. Altele s-au strâns și mai tare. România, Polonia, Ucraina. Aduceți-vă aminte, Ucraina a avut trupe alături de români și polonezi în Irak, și care au spus că modelul american este singurul și unicul care funcționează. Acum, când nu funcționează nici una dintre ele, nici modelul american, nici modelul european, noi stăm și ne uităm și nu știm ce să facem. Și facem austeritate, că atâta știm.

I.V.: Mi-ați spus înainte să începem să înregistrăm că lucrați la o carte despre alegerile de anul trecut.

A.Ț.: Da, mai exact, am terminat-o.

Cum arată pe scurt ultimul tablou electoral? O radiografie a lui Andrei Țăranu: „Neînțelegerea nimănui de către nimeni, am putea spune dacă am fi Eugen Ionescu.”

I.V.: Ce s-a întâmplat în finalul 2024 cu prelungire în 2025?

A.Ț.: În engleză ar fi a huge misunderstanding. Adică o uriașă neînțelegere. Neînțelegerea nimănui de către nimeni, am putea spune dacă am fi Eugen Ionescu. S-a întâmplat în felul următor. Partidele politice, mainstream, PSD și PNL, norocul celor de la UDMR, că n-au fost și ei la guvernare, a fost că s-au cartelizat. Practic, după 2023, după ce a venit domnul Ciolacu  ca prim-ministru și după ce a mințit cadrele didactice că va face legea salarizării unice și o să se termine o dată pentru totdeauna cu uriașele inechități din societatea românească, nu s-au mai interesat deloc despre nimic. Ei s-au apucat să intre în campania electorală și să facă campania mai degrabă la ei, la masă, la partide, cum să comaseze alegeri, cum să le schimbe, în tot soiul de schimbări ca să le iasă partidelor lor bine. Prima dată le-au ieșit bine. Alegerile europarlamentare au fost un succes pentru ambele partide, în special pentru PNL, care și-a păstrat poziția, deși în sondaje era mult mai jos. La alegerile locale, practic, au făcut referendum. PSD, PNL, UDMR, cu excepția Bucureștiului și a Timișoarei, practic, țara a fost cartelizată la rândul ei! Și în loc să stea liniștiți, s-au apucat să se certe pe tot soiul de lucruri cvasi-inutile. Și s-au certat, și s-au certat, și s-au certat. S-a abandonat societatea complet, au făcut cheltuieli imense. Aduceți-vă aminte de Ostașul...

Andrei Țăranu: „Călin Georgescu i-a capacitat pe toți”

I.V.: Autor!

A.Ț.: Și din momentul ăla, o bună parte din societate a început să se înfurie. Doar că nu avea înspre ce să canalizeze această furie, până când cineva sau ceva a construit acest receptacol al furiei, care s-a numit Călin Georgescu. Sigur, existau alde SOS sau George Simion, dar nu erau credibili, că doamna Soșoacă, cu formele sale isterice și comportamentele mult prea excentrice, a îndepărtat o uriașă parte din alegătorii care s-ar fi putut apropia de ea. În cazul lui George Simion, la fel. Comportamentul, discursul, felul în care a pus problema, și așa mai departe, iar a îndepărtat o parte din electorat. Călin Georgescu i-a capacitat pe toți. Că erau de la AUR, de la SOS, mai târziu de la POT, de la PSD și așa mai departe.

I.V.: Ce fel de electorat a adunat?

A.Ț.: Din toate zonele...

I.V.: Din cei care n-au ieșit la vot?

A.Ț.: Dacă ne uităm, pe diverse sondaje publice. Eu nici nu cred că există... eu nu am văzut ca serviciile secrete să dea niște materiale să explice mai multe. Să ne uităm doar pe surse deschise. Vedem că primul și segmentul cel mai mare este cel care este între vârsta de 25-55 de ani. Ceea ce am numit left behinders. Cei care au fost lăsați complet în spate de societate. Cei în vârstă, o bună parte dintre ei nu au votat cu AUR de frică, nici cu Călin Georgescu. Li s-a părut că ei vin din altă societate...

I.V.: Au alt tip de educație, de memorie... de istorie...

A.Ț.: Alte relaționări sociale. Tipul ăsta li s-a părut  prea periculos...

I.V.: Excentric...

A.Ț.: Și periculos pentru gustul lor. Probabil au încercat să îl asculte cu atenție. Ceea ce ăștialalți n-au făcut, nu l-au ascultat să audă ce minunății cu cai, apă, hrană, energie, tot soiul de...

Cui îi e frică de dezamăgire? Andrei Țăranu: „Totuși, tu ești în țara lui Cioran, care scria Schimbarea la față a României. Dacă te uiți, discursul e foarte asemănător, al lui Călin Georgescu.”

I.V.: Le-am întâlnit, temele astea, recitind, după ce a murit Llosa, povestește în Peștele în apă experiența campaniei lui din 1990, din Peru, când câștigă Fujimori. Fujimori are ceva, de fapt, Călin Georgescu are ceva din Fujimori, din temele lui, din 1990.

A.Ț.: Vă aduceți aminte că Fujimori era și este unul dintre reprezentanții grupurilor protestante care erau pe val atunci în Peru.

I.V.: Tot cu teme agricole, apărea pe un tractor, vorbea despre apă, despre hrană. L-a bătut pe Llosa!

A.Ț.: Acum, poporul peruan, care nu trăia în Peru, ci în Miraflores, habar nu avea cine e Llosa. Având în vedere că la fel ca în România numărul de analfabeți din Peru era foarte mare. Numărul de analfabeți, din nefericire, din România, e tot atât de mare. Când oamenii ăia care sunt disperați, furioși, nervoși, ascultă tot felul de prostii din asta, cu salvări, cu tot soiul de transcendentalități, ce nevoi avem noi de datorii, Dumnezeu este cu noi! Ce înțelege cineva din chestia asta nu are importanță. Când spuneați de categorii sociale... am întâlnit o profesoară de matematică, pensionară, subliniez acest cuvânt, matematică, i-am spus: „doamnă, eu nu înțeleg nimic din ce spune omul acesta, scuze”, și mi-a răspuns: „sigur, pentru că tu asculți cu urechile, nu asculți cu inima!” misticismele astea....mistica asta, care e introdusă în discursul iliberal și populist, a erodat atât de mult încât devine comprehensibil pentru unii. Totuși, tu ești în țara lui Cioran, care scria Schimbarea la față a României. Dacă te uiți, discursul e foarte asemănător, al lui Călin Georgescu. Aceleași mesianisme, aceleași tristeți îngrozitoare pentru societatea contemporană și aceeași explozie de optimism pentru viitor...

I.V.: Declinul Occidentului, criza spirituală a lumii...

A.Ț.: Sigur, numai noi suntem buni pentru că îl mai păstrăm pe Iisus în inimă și alte minunății de tipul acesta.

I.V.: Spre ce se vor îndrepta furioșii data viitoare?

A.Ț.: Dacă nu vor avea cei de la guvernare, și nu par a avea o alternativă care să fie credibilă, probabil spre ceva mai rău decât Călin Georgescu. După cum vedem azi, nu reușește, nu va mai supraviețui politic, dar deja mișcările, urmașii, sunt tot mai mulți, și așa cum spuneam într-un articol, dacă cei care vor veni vor avea credibilitate, vor fi niște persoane corecte, legitime, fără mesianisme, pur și simplu, niște birocrați ai cuvântului georgist, niște apostoli ai celui care a fost băgat în închisoare de statul nedrept, o să, probabil, aibă mai mare succes. Uitați-vă la acest Charlie Kirk, ce încercare incredibilă de a-l mesianiza atât în SUA cât și în diverse locuri. A fost șocant pentru mine, ieri, jumătate din Senatul României, cu excepția a două-trei persoane, s-au ridicat să îl comemoreze pe acest personaj despre care 90% nu știam nimic.

I.V.: A cerut cineva de la AUR asta.

A.Ț.: La fel Călin Georgescu. Despre el, marea majoritate nu știa nimic. Dar despre Ciolacu știa că a umblat cu avioane Nordis, că Ciucă și-a trântit panourile peste tot...

I.V.: Deci ce nu știau, are legătură cu ce știau...

A.Ț.: Exact!

I.V.: Ne întoarcem tot la votul negativ, anti-partide, anti-sistem.

A.Ț.: Absolut!

I.V.: Vi se pare că partidele tradiționale, mari, despre care am vorbit, și-au însușit, au înțeles lecția lui 2024?

A.Ț.: Pur și simplu  nu par a fi înțeles, cel puțin PNL și domnul Bolojan, trăiesc într-un fel de autoamăgire. În condițiile în care cadrele didactice s-au luptat cel mai mult cu acest val, și care, cel mai probabil, după cum arată toate sursele, au votat pentru Nicușor Dan, au fost primele, a doua oară, crucificate. Asta va conduce la o reacție extrem de negativă. În 2023, sunt cadru didactic, nu o să mă desprind niciodată de acest lucru. În 2023, când domnul Ciolacu ne-a mințit, și ne-a mințit grav, spunând că va face acea lege a salarizării unice....

Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine

I.V: E o idee mai veche, nu e numai a lui, are o istorie în sine, ca alte istorii naționale, pentru care lucrurile încep să fie spuse...

A.Ț.: Da, dar ea era făcută ca să rezolve o criză. Anume, marile demonstrații ale cadrelor didactice, care veneau după ani mulți de frustrare, de batjocură, după ani în care ar fi trebuit să intre în vigoare România educată, moștenirea lui Iohannis. Pentru asta ar fi trebuit nu să dea salarii mai mari, ci pur și simplu, să construiască o echitate pentru întreaga societate. Una dintre marile probleme, iată, asta e o temă a stângii prin excelență, echitatea! Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine. Or faptul că te trezești permanent în această inechitate pipăibilă, cum să spun, frustrant de materială, ce este, atunci evident începi să ai o problemă. Iar dacă categoria ta principală, mă refer la Partidul Național Liberal, te pui rău cu cadrele didactice și medicii, întreabă-te cine o să te mai voteze.

I.V.: Dar cum e să îți definești doctrina... am și auzit acum, am și văzut, și liberali, și conservatori, și la PSD o să fie Congres să ne redefinim doctrina... Cum e să afli cine ești într-o zi, în  două ore? Nu e și ăsta un semn de involuție, până la urmă?

A.T.: Da, apare o problemă pentru membrii respectivi.

I.V.: Avem o amintire recentă când PD era în Internaționala Socialistă, și a fost un congres când au trecut de la stânga la dreapta, cred că a fost o abținere într-o mie de oameni.

A.T.: Puțin mai multe abțineri... Cezar Preda...

I.V.: Câteva. Totuși e un paradox...

A.Ț.: Asta pentru că întotdeauna partidele au fost dintotdeauna suprastructuri. Nu au fost partide de masă în adevăratul sens al cuvântului. Nu s-a aruncat cineva sau prea puțini din motive ideologice spre acele partide. Ci pentru parvenire, mai degrabă. Diverse forme de parvenire: economică, socială, de status, șamd. Din această parvenire, nimeni, nici măcar nu și-au pus problema, li s-a spus că e parvenism politic. Acum pentru că și PSD e în Internaționala Socialistă, suntem prea înghesuiți de atâta parvenire în România. Hai să ne ducem și noi la mai bine, la Partidul Popular, că acolo PNȚCDul a sucombat și mai sunt doar UDMR-iștii. Și s-au dus în condițiile în care atunci PSD aveau cei mai mulți membri în Transilvania, în condițiile în care nu îi suportau pe maghiari. Asta apropo de ironiile istoriei.  Că cel care a avut ideea a fost Frunzăverde, care la Caraș-Severin și el avea niște antipatii împotriva maghiarilor, dar au fost depășite pentru realismul politic.

Andrei Țăranu, explicație pentru detașarea politicii și a stângii, în particular, de cultură: „Capitalismul a ucis însă umanismul, iar social-democrația a urmat capitalismul, nu umanismul.”

I.V.: Nu prea mai e loc de visare în spațiul politic. Într-un fel, nu mai există loc pentru idealiști și visători, așa cum era tema stângii vechi, clasice.

A.Ț.: Dacă ne gândim la umaniștii mari din literatură, mulți dintre ei erau socialiști. Acum, depinde ce înțelegi prin „vise”. Coșmarul este, de fapt, o formă de vis. Drama este că stânga, așa cum s-a construit, a pierdut—și asta peste tot—un caracter fundamental: apropierea de cultură. Vă aduceți aminte, stânga franceză sau la stânga italiană. Chiar și Dali, cât era el de capitalist, avea propensiuni comuniste. André Breton și alți oameni din lumea socialistă, erau foarte mulți care în continuare – Havel, - nu avea relații cu Partidul Comunist, credea încă în umanismul socialist, chiar dacă nu aveau relații bune cu partidul comunist. Ei credeau în umanism, în perspectivele umaniste. Capitalismul a ucis însă umanismul, iar social-democrația a urmat capitalismul, nu umanismul. Din acest motiv, s-a prăbușit aproape complet și continuă să se prăbușească. Dacă nu mai există umanism, nici post-umanismul—la fel ca și post-democrația—nu sunt lucruri de bine. Post-umanismul, de fapt, reprezintă o restrângere a umanismului, o limitare a libertăților. Post-democrația nu este de bine; ea este de fapt o democrație controlată, iliberală, condusă de marile companii. Ce se întâmplă astăzi în Statele Unite este exact ceea ce spunea Colin Crouch că se va întâmpla când scria despre post-democrație, aproape la virgulă: mari întreprinderi, holdinguri, conduse de un Președinte, care și el se crede capitalist, și care au transformat sau încearcă să transforme statele în uriașe corporații.

I.V.: Partidele în firme, statele în corporații.

A.Ț.: O corporație, care e un holding, care nu are nevoie de cultură, în care cei care nu se adaptează dispar, ca dinozaurii sau ca mamuții lânoși. Un artist, dacă nu e în linia puterii, nu poate supraviețui.

Despre blatul PSD-PNL, în analiza lui Andrei Țăranu

I.V.: Mai e ceva, sunt structuri închise, în care nu intri decât cu voie,  nu în baza unor merite. Am văzut și într-un interviu pe care l-ați dat, ideea asta: oamenii care ajung în anturajul celor care decid nu sunt neapărat oameni pregătiți, umaniști, absolvenți de științe politice, filosofie sau sociologie. Vin mai degrabă din zone tributare influențelor de partid. Cu cât mai local, cu atât mai bine.

A.Ț.: Aceasta este drama, și este scrisă clar, Sfârșitul competenței e o carte foarte serioasă și e începută înainte să discutăm despre asta. Oamenii politici, mai ales aici, în Europa Centrală și de Est, în care totul a funcționat mai degrabă prin mituire reciprocă a tuturor: oameni politici dau bani pentru voturi, iar voturile în bani pentru următoarele campanii electorale. Vă aduceți aminte vapoarele alea cu haine portocalii și roșii din campania electorală 2008-2009.

I.V.: Aveam un marinar care era foarte prezent.

A.Ț.: Aveam un marinar care era foarte prezent. Ironia a fost că vaporul care venea din China cu cele două tipuri de geci, pe unul scria PDL, pe altul PSD, era acel vapor, avea containere; nu-mi dau seama, adevărul e că computerele sunt deștepte, nu îmi dau seama cum știau unde se pun containerele portocalii diferit de cele roșii. Plătiseră la fel, aceeași firmă.

I.V.: Am o vorbă pe care o spun din când în când, după Augustin Buzura: la noi, stânga sau dreapta depinde pe ce parte e casieria.

A.Ț.: Probabil că e foarte adevărat. La fel, Alexandru Paleologu spunea că în România noi nu avem multipartidism, ci mai multe partide comuniste: toate s-au construit și s-au structurat după modelul Partidului Comunist, conducând la oligarhizarea lor și, în final, la cartelizarea absolută.

România bolnavă: „Noi nu avem anticorpi democratici reali”

I.V.: Că tot îi plăcea lui Alexandru Paleologu Caragiale. Noi nu avem prefect, avem prieteni. Prieteniile, cumetriile… Există riscul apariției extremei drepte în România în forță?

A.Ț.: Da, există. Este un risc mortal. Noi nu avem anticorpi democratici reali; presa este foarte slabă și ușor de cumpărat, uitați-vă la mecanismele parlamentare, cum a ridicat ieri un AURist Parlamentul în picioare. Cei mai mulți nici nu și-au dat seama. Or chestia asta îți arată că structurile și mecanismele parlamentare nu funcționează. Asta îți arată că o venire a unor forme radicale face să fim una-două transformați în ceea ce vor ei. Pentru că procesul de de-democratizare a Ungariei sub Victor Orban a fost îndelungat. Au câștigat cei ai lui Fidesz și ai lui Orbán, cu excepția Budapestei, Ungaria e în totalitate sub comanda lui Orban. La noi, problema va fi că iliberalismul e foarte rapid. Semnalele sunt evidente: oricine va veni și va încerca să dea avantaje economice versus libertăți, de care mulți au impresia că nici nu au nevoie, va fi foarte ușor.

I.V.: Ce trebuie să îi opui acestei lumi ca să o bați la vot?

A.Ț.: Să spui adevărul, statul ăsta are problemele astea, X, Y, Z, nu putem exista ca stat decât în acest concert european,  ceea ce vă propun ei sunt prostii imense, uitați-vă la exemplul unor țări mult mai bogate decât noi, care au făcut acest pas și au căzut în derizoriu, uitați-vă la uriașa lor demagogie, și haideți împreună să facem o schimbare. Pentru asta ai nevoie de o transparență uriașă a acestui stat. Statul nostru este probabil unul dintre cele mai opace: nu știi nimic despre serviciile secrete, nu știi nimic de ce au fost anulate alegerile, nu știi nimic despre nimic. Ai niște structuri para-statale, cum e Curtea Constituțională, care azi zice A și mâine B. Și cu asta gata. Atunci lumea s-a enervat. Pe 2 decembrie au zis alegerile din primul tur sunt corecte, pe 6 decembrie le-au anulat pe toate. Sigur că asta generează traumă, trebuie să ieși din traumă. Să ieși și să o înțelegi. Altfel intrăm într-o disonanță cognitivă. E ca și cum cineva care a suferit un accident grav sau și-a pierdut un apropiat încearcă să trăiască ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Undeva, în spate, ei știu că s-a întâmplat, îi deranjează și încearcă să repare această traumă, până nu fac o muncă de doliu, cum zice Freud, o muncă de suferință, de a scoate la suprafață toate mizeriile, și apoi sub formă taumaturgică prin care să ne eliberăm de așa ceva, nu o să putem face. Din nefericire, așa cum arată politicienii de astăzi, am mari dubii că se poate petrece.

Criza eroilor? Andrei Țăranu:„Pentru că avem obsesia de a face zei. E mult mai ușor dacă pur și simplu am face oameni.”

I.V.: De ce nu rămâne nimeni în picioare în istoria noastră, avem pasiunea și voluptatea de a tăvăli și a nu rămâne nimic?

A.Ț.: Pentru că avem obsesia de a face zei. E mult mai ușor dacă pur și simplu am face oameni. Să acceptăm că sunt oameni și că oamenii ăia sunt oameni, pur și simplu. E fascinant în România, deificarea unuia ca Churchill e mai puternică decât în Marea Britanie. Ca să nu mai zic că în România glorificarea lui Thatcher e complet în antiteză cu ce se întâmplă în  UK. Ăia au urât-o, au dansat pe mormântul ei, au detestat-o în toate felurile. Aici e în continuare pusă în ramă. Această obsesie de a face zei din orice e marea noastră problemă.

I.V.: Poate și pentru că, așa cum spuneați într-o carte mai veche, despre comunitarism, spuneați că fără comunitarism vom dezvolta o societate de alienare și de izolare radicală. Oare nu suntem în acea societate de alienare și de izolare radicală, de individualism?

A.Ț.: Eu în carte nu făceam altceva decât să îl citez pe Herbert Marcuse, să spun că și el scria asta la sfârșitul anilor 50, începutul anilor 60. Am ajuns aici! Și asta pentru că nivelul nostru cultural a scăzut atât de mult încât nu putem construi dimensiuni paralele, apropo de vise și de dorințe. Dorințele noastre sunt în marea lor majoritate meschine. Automobile, apartamente, un bărbat sau o femeie, să fie instagramabil, și să pui, să arăți la toată lumea cât de fericit ești tu.

I.V.: Mai mult pe a avea decât a fi.

A.Ț.: Absolut!

Andrei Țăranu, declarație exclusivă: „Sunt foarte multe alte motive pentru care DEMOS a sucombat. Dar ideea rămâne”

I.V.: Sunteți de 30 de ani profesor de științe politice. În lumea asta a omului unidimensional, nu vă e teamă că ce îi învățați pe studenții dvs. e insuficient pentru a descifra și a pune o grilă corectă pe lumea politică și pe societate în ansamblu?

A.Ț.: Îmi e frică în fiecare zi când mă întâlnesc cu studenții mei pentru că nu îmi dau seama cum interpretează ei ce spun eu. Ceea ce încerc e să le spun că o fac cu bună credință și puțin cinism, cu foarte puțin cinism. Cea mai mare dramă e că nu ne mai auzim unii pe alții și neauzindu-ne nu putem să construim poduri și lumi de legătură între noi. Săracii studenți, nu au ce să facă, ei trebuie să mă audă pe mine. Diferența e între a asculta și a auzi, între a înțelege ce aud. O parte dintre ei par a înțelege și tot mai mulți dintre ei, și asta se vede nu doar la studenții mei, o bună parte din generația tânără sunt complet împotriva din partea a ce poate să vină din partea generației părinților lor, adică generația auristo-georgistă. Aici e punctul de inflexiune și drama e că mulți, foarte mulți, după cum știți, am avut inițiativa de a face alături de colegul meu, Claudiu Crăciun, DEMOS. Și partidul DEMOS a fost îndreptat spre acest punct, înțelegând că tinerii vor un partid de stânga. Sunt foarte multe alte motive pentru care DEMOS a sucombat. Dar ideea rămâne. Tinerii, și am auzit-o de multe ori, spun: domnule, am vrea și noi un partid de stânga, un partid adevărat.

I.V.: Mai e acesta posibil?

A.Ț.: Atâta cât nu îl vor face ei, nu va fi posibil, și asta le-am explicat. Încercarea mea tocmai asta a demonstrat, eu nu am cum să gândesc în modelele lor culturale.

I.V.: Nu sunt orgolii mai mari la stânga decât la dreapta? La dreapta lucrurile par mai clare. Și interesele par mai comune și mai ușor de identificat.

A.Ț.: Experiența mea a fost deseori oribilă, subiecte cu adevărat importante au fost trecute la colț și niciodată discutate. Subiecte absolut mărunte scoase la suprafață, într-o societate complet diferită. Marea noastră problemă a fost cu grupul pentru apărarea animalelor. Când ai o societate care trăiește 42% în mediul rural, și care, îmi pare rău, nu are cine știe mare grijă decât de animalele care pot să îi aducă venit.

I.V.: Vă mai amintiți cine a inventat sintagma epoca de aur? Mi-a trecut acum prin minte, e o notă de subsol la dialogul nostru, dar ar avea relevanță pentru zilele nostre.

A.Ț.: Probabil Dumitru Popescu-Dumnezeu. Nu pot să bag mâna în foc. Poate o fi cineva care are copyright și spun eu prostii.

I.V.: Din ironiile protocronismului românesc.

A.Ț.: Absolut.

Andrei Țăranu: „Propun să aveți încredere în Avangardă”

I.V.: Domnule profesor, mulțumesc mult că ne-am auzit. Când apare cartea, abia aștept să o citesc și să o discutăm, vor fi multe lucruri de explicat din acest volum, sunt convins. În final aș vrea să vă rog să adresați un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

A.Ț.: Avangarda este probabil lucrul cel mai interesant într-o istorie. Totdeauna, avangarda, că este avangarda unei societăți, a unui grup, a unei armate, e prima care se întâlnește cu necunoscutul și aprinde lumini în tenebrele a ceea ce era necunoscut până atunci. De aceea vă propun să aveți încredere în avangardă, ea știe să deslușească viitorul!