Interviu Podcastul lui Ionuț Vulpescu. Scriitoarea Carmen Firan: „Sfârșitul lumii e o metaforă, vorbim de sfârșitul umanității”

Invitată la podcastul Avangarda, cu Ionuț Vulpescu, scriitoarea Carmen Firan povestește, în exclusivitate, cum face un om cu inimă de poet călătoria dintre două lumi aparent incomunicabile, comunismul cu frontiere de plumb și democrația care uneori strivește orice limită, într-o societate tot mai digitală. Cum și-a dat seama că vrea să scrie și că vrea să aibă o relație cu publicul său, de ce a crezut că nu îi va supraviețui lui Ceaușescu, ce a rămas din America visului democrației insurmontabile și de ce New Yorkul va fi nu doar o casă, dar și acasă, pentru Carmen Firan, de ce sfârșitul umanității e aici? Aflăm toate răspunsurile la aceste întrebări din dialogul fostului ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, cu scriitoarea Carmen Firan.

O discuție despre soarta ICR, despre România în care e mai puțin rău și America în care e tot mai puțin bine, despre libertatea de a fi tu însuți și puterea cuvintelor, într-un episod despre autenticitatea și crizele unei lumi în care cerul începe de la fiecare dintre noi.

Un vis fără vârstă, ca cerul să înceapă oriunde. Carmen Firan, pasionată de călătorii: „Ar trebui să trăiesc foarte simplu, complet de la zero, fără nimic, fără identitatea veche, aș fi fost un om fericit”

I.V.: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe scriitoarea Carmen Firan. Doamna Firan, mulțumesc mult că ați acceptat invitația mea.

C.F.: Mulțumesc și eu.

I.V.: Sunteți în țară pentru ceva vreme, așa cum sunteți de 20 și ceva de ani, în 2002 v-ați stabilit în America. Am citit fragmente dintr-o carte mai veche a dumneavoastră, un jurnal de călătorii. Se cheamă Unde începe cerul. Unde începe cerul acum pentru Carmen Firan? În Oltenia unde s-a născut sau la New York unde s-a stabilit de 20 și ceva de ani?

C.F.: Bine că nu m-ați întrebat unde se termină cerul.

I.V.: Știm răspunsul ăsta?

C.F.: Era o întrebare mai ușoară într-un fel, pentru că de multe ori cerul ni se cam prăbușește în cap în ultimul timp și nu prea mai știm unde e cerul acela cu care eram obișnuiți, cerul la care ne uitam și totdeauna ne uitam la cer ca la viitor cu speranță. După războaie, după revoluții, după catastrofe, omul are speranța că ceva bine va veni, că cerul se va deschide. Unde începe cerul? Acum cred că începe în încăpățânarea noastră de a nu ne lăsa copleșiți. Începe în fiecare zi și există un cer pentru, numai pentru fiecare om, dar pentru fiecare zi din ceea ce trăim. Cartea mea de călătorii era mai mult o descoperire interioară, fiindcă e interesant ce îmi spuneți tău. Am călătorit foarte mult din Asia, în America de Sud, până în Patagonia.

I.V.: Sunt pagini despre Guatemala, despre America Latina, despre Asia de Sud-Est.

C.F.: E foarte interesant că în multe din aceste locuri mă simțeam, nu acasă, să nu folosesc un clișeu, dar am avut de multe ori sentimentul că dacă s-ar întâmpla ceva și eu aș rămâne blocată, de exemplu, în Tayrona, în parcul din Columbia, și ar trebui să trăiesc foarte simplu, complet de la zero, fără nimic, fără identitatea veche, aș fi fost un om fericit. Și nu cred că e de vârstă și nici nu cred că e o bravadă.

O viață din libertate. Carmen Firan: „Pentru mine călătoria este a fura timp”

I.V.: Și în călătorii, în diverse etape ale vieții, nu-s făcute în doi ani sabatici, ea e făcută în timp.

C.F.: Dar natura umană este cam peste tot la fel. Și am întâlnit, de exemplu, băbuțe în Guatemala sau în Ecuador care semănau cu bunicile mele de la țară.

I.V.: Deci cele din America Centrală semănau cu cele din Oltenia natală.

C.F.: Exact așa. Și fără să exagerez. Un sentiment de...

I.V.: Dar nu vestimentar.

C.F.: Nu. Ridurile feței, coloana puțin cocoșată, mâinile muncite și o blândețe în ochi, o blândețe care nu înseamnă seninătate, înseamnă o formă de înțelegere și de înțelepciune a locului, a naturii, a vieții. Ceva foarte familiar, deși sunt locuri extrem de îndepărtate pe hartă, dacă te uiți, îți se face amețeală.

 I.V.: Claudiu Magris a scris un jurnal de călătorie, o vorbă la care mă întorc din când în când, a călătoriei ca metafora vieții. E asta una din metaforele vieții?

C.F.: Știu ce înseamnă metafora vieții, dar pentru mine călătoria este a fura timp. Este o formă de a-ți ține o tinerețe prin curiozitate. Și să vă spun cinstit, nici nu trebuie să călătorești foarte mult ca să ții această curiozitate. Nichita Stănescu stătea în fotoliu și spunea că el nu vrea să meargă niciunde, închide ochii și poate să fie oriunde. Până la urmă, călătoriile astea ne lasă numai sentimentul de libertate, faptul că putem să le facem. Dar și dacă nu le facem, tot putem călători, fie și în gând.

I.V.: Mai aveți pasiunea asta a călătoriei, dorința de a urca în avion și de a merge undeva?

C.F.: Uitați-vă la mine.

I.V.: Sunteți acasă. Și aici sunteți acasă.

C.F.: Plec la Oradea cu avionul, numai pentru că e un loc pe care nu l-am văzut, e un oraș despre care am auzit că a fost splendid renovat și chiar mă gândeam călătoresc în toată lumea și știu tot mai puțin din țara noastră pentru că suntem și la o vârstă în care avem sentimentul că trebuie să facem totul cât de repede pentru că nu se știe când o să mai avem și posibilitatea fizică și nu se știe ce se întâmplă cu cerul de care m-ați întrebat.

Relația cu viitorul, într-o lume a anxietăților. Carmen Firan: „Mă tem că e puțin cam târziu să-l mai îmblânzim”

I.V.: Viitorul e un animal sălbatic, cum zice Carmen Firan undeva. Cum facem să-l îmblânzim, animalul ăsta sălbatic? Cum poți să-l îmblânzești? Să te împrietenești cu viitorul?

C.F.: Mă tem că e puțin cam târziu să-l mai îmblânzim, pentru că animalul sălbatic la care mă refeream și căruia i s-a dat drumul în lume, este legat nu numai de anxietățile în vieții de astăzi, dar și de această infernală inteligență artificială pe care eu cred că ori o negăm, ori nu o înțelegem, ori intenționat nu o băgăm în seama, dar ea vine chiar ca un balaur din spate și e foarte imprevizibil ce poate să aducă și cum poate să ne transforme și cum să ne deranjeze viețile, cel puțin pentru noi, obișnuiți cu un anume ritm și cu un anume stil de viață, de la citit, de la gândit, de la comunicare, până la creația în sine.

I.V.: Poate influența literatura?

C.F.: Oh, infernal de rău! Am multe exemple și n-o să le spun aici, poate influența foarte mult literatura. Deja în America sunt edituri care acceptă manuscrise scrise de AI pe o temă pe care autorul îi o dă. Vreau un roman de atâtea pagini, cu aceste personaje și întâmplările sau plotul să fie ăsta. Și în, cum se spune, no time, chat GPT începe să scrie și îți scrie un roman și în anume stil, deci în stilul meu sau în stilul lui Cehov sau în stilul lui, sau poezii sonete în stilul lui Shakespeare. Merită să încercați ca să vedeți cât de îngrozitor poate să fie această imitație.

Cum va arăta Nobelul în epoca scriitorilor virtuali și a A.I.? Carmen Firan, verdict pentru o lume 2.0: „Nu știu dacă vom mai ajunge în faza de premii atunci. Deja inteligența artificială este ea un premiant.”

I.V.: Cum o să arate premiul Nobel pentru Literatură? Ce o să răsplătim atunci?

C.F.: Nu știu dacă vom mai ajunge în faza de premii atunci. Deja inteligența artificială este ea un premiant. E un premiant care a învățat cu tenacitate și cu rapiditate uluitoare tot ceea ce noi am gândit și am creat, le adună, le pune împreună și încet, încet le optimizează.

I.V.: Spuneați că inteligența emoțională e mai puternică decât IQ. Pariați mai degrabă pe asta.

C.F.: Eu așa cred și mă uit și la copiii din ziua de azi, sunt eu însămi bunică, copii care se nasc cum se zice cu mâna pe butoane, cu ecranul în față, anumiți părinți responsabili sau înfricoșați încearcă să-i țină cât de departe, nu se știe pentru cât timp, pentru că în jurul lor imaginea înghite cuvântul, înghite emoția, înghite comunicarea. Inteligența emoțională este poate o rămășiță ancestrală, a nevoii omului de a se conecta cu copacii, cu oamenii din jur, cu natura, cu apa, cu aerul și unde s-au născut și unde călătoresc. Este posibilitatea de a te adapta, de a fi flexibil, de a reprezenta realitatea nefardată, așa cum este ea prezentată în rețelele sociale în care, dacă te uiți, fiecare e un campion de la locurile unde călătorește, la felurile de mâncare, la marele performanțe care toate pot să fie de fapt...

I.V.: Instagramul e un fel de olimpiadă a narcisismului...

C.F.: Exact. Și atunci și în America am ascultat la NPR chiar recent un reportaj în care se spunea că în ultimii 10 ani IQ-ul copiilor, studenților americani, studenți numesc de fapt elevii de liceu, a căzut cu 12%. În 10 ani. Ceea ce e dramatic.

I.V.: Și noi stăm foarte rău la un clasament pe care l-am văzut recent.

C.F.: Probabil că...

I.V.: Degradarea din ultimii ani.

C.F.: Deoarece eu mă uit și văd că elevii români iau olimpiade internaționale de fizică, de matematică, de IT peste tot în lume. Acum, eu cred că procentul de oameni inteligenți, educați, este cam același în fiecare țară și nu văd România într-o situație inferioară cu Statele Unite din punctul de vedere al educației.

I.V.: Dacă există o elită sau există niște oameni care gândesc pentru...

C.F.: Da, a fost mereu așa.

I.V.: Nu trebuie să avem naivități să credem că un anumit spațiu este mai dotat decât...

C.F.: Și nici iluzii.

Un om al timpului său, cu o viață petrecută la New York. Carmen Firan: „Mă simt foarte bine în pielea mea și în timpul meu.” Drama unei amintiri de pe Wall Street: „școala lor a fost avariată, a fost transformată în morgă”

I.V.: V-ar fi plăcut să trăiți într-o altă epocă?

C.F.: Nu. Mă simt foarte bine în pielea mea și în timpul meu. Poate anumite lucruri le-aș fi făcut diferit, dar ce înseamnă diferit? Când instinctul tinereții te poate duce în diverse capcane, dar din capcanele alea înveți ceva. Și cred că există o lecție de viață pentru fiecare dintre noi. Nu, eu sunt foarte bine în timpul ăsta și aș vrea să trăiesc mult într-o fază fizică și mentală bună să văd ce se întâmplă. Că ceva se va întâmpla pe parcursul vieții noastre. Dincolo de căderea comunismului, dincolo de provocările de astăzi. Eu trăind la New York pot să spun dincolo și de căderea Turnurilor care pe mine m-au afectat foarte mult trăind în New York atunci. Ei, ceva ni se mai pregătește. Eu eram atunci director de programe la Institutul Cultural Român și băiatul meu era în liceu. Liceul lor era pe Wall Street, foarte aproape de Turnuri. Și a fost un moment destul de dramatic personal pentru că școala lor a fost avariată, a fost transformată în morgă. Copiii au fost evacuați, o parte spre Battery Park, au sărit în apă în disperare să treacă spre New Jersey. Răzvan, băiatul meu, a intrat în metro, dar metroul s-a blocat și a apărut acasă după șase ore, timp în care nu știu nimic de el, iar știrile se precipitau cu foarte multe tragedii.

I.V.: Spuneați că sunt zile, că sunt momente când simți că îți cade cerul în cap. Aia a fost ultima oară când v-a căzut cerul în cap? Sau ați mai avut sentimentul ăsta?

C.F.: Am avut de trei ori în viață.

I.V.: Când a fost așa?

C.F.: Toate-s legate de băiatul meu, n-aș vrea să dezvolt. În ceea ce se poate spune. Întâmplări nefericite, din care a scăpat cu bine, așa că, da, cerul îți... Și sfârșitul lumii, să știți că e diferit pentru fiecare dintre noi. Sfârșitul lumii e o metaforă mai degrabă, pentru că acum nici nu mai vorbim de sfârșitul lumii, vorbim de sfârșitul umanității.

Și totuși, România e un loc ferit. Sfârșitul umanității, în viziunea lui Carmen Firan: „De la o formă de indiferență pentru suferință, pentru tragediile altora. De la o lipsă de compasiune.”

I.V.: Îl trăim? Credeți că în timpul vieții noastre o să trăim asta?

C.F.: Eu cred că îl simțim deja. Și când spun sfârșitul umanității, spun o schimbare, dacă vreți, de mentalitate și de percepție și de interacționare în toate societățile. De la o formă de indiferență pentru suferință, pentru tragediile altora. De la o lipsă de compasiune. Și toate astea se datorează și acestui asalt extraordinar de știri, în care suntem bombardați de dimineața până seara. Primim, vezi o știre groaznică dimineața și nici nu ai timp să te gândești la ea. Să ai un moment de milă, de compasiune, că într-o jumătate de oră vine o știre și mai îngrozitoare. Trăim într-un timp neatent, un efect de deficit de atenție și pentru ce ni se întâmplă și ce li se întâmplă altora. Pentru că noi să fim totuși recunoscători. Trăim într-o lume, vorbesc în România, vorbesc în America, în care este pace, în care încă, încă ne simțim...

I.V.: Nu e cea mai frumoasă lume posibilă, dar este o lume de trăit.

C.F.: Este lumea în care am ajuns, în care trăim și în care fiecare cred că ar trebui să înțeleagă ceva din ce trăiește.

I.V.: Tehnologia a îndepărtat empatia? Relațiile dintre oameni s-au deteriorat din cauza rețelelor sociale? Din ce vine asta? Fiecare e autor. A devenit un autor.

C.F.: Este o discuție aproape, să zic, clișeu, mai ales după pandemie. Pandemia a fost primul moment în care relațiile umane s-au destrămat prin forță. Faptul că tu nu-ți mai vedeai familia, ai trecut complet pe Zoom, întâlnirile toate, concertele, totul a trecut digital, pe un ecran, pe un telefon, pe un laptop, pe un televizor. Întâlnirile dintre oameni au fost scurte, scurtcircuitate. Omul dintr-o dată a fost spus în situația să vadă ce înseamnă adevărata singurătate. Nu ce se alege, ci ce se impune. Rețelele sociale, pe de altă parte, făceau lucrul ăsta încet, încet, de mult. Și le creau fiecăruia impresia că este unic Dumnezeu, poate să spună orice, poate să pretindă.

I.V.: E un autor egal cu toți autorii din istoria lumii.

C.F.: Da, și atunci mi se spune, păi, asta e libertatea de expresie. Păi, nu vrem să fim liberi fiecare să spună ce vrea și ce crede. Da, eu sunt de acord. Numai că bunul simț, decența, o anumită autocenzură, dacă vreți, a propriilor tale cuvinte, ar merita să existe. Fiecare să aibă, cum să spun, bunul simț, să știe că ceea ce aruncă în eter, poate să aibă un efect asupra unora, complet neașteptat. Responsabilitatea cuvântului, mi se pare că se pierde prin faptul că...

Oameni vechi din lumea nouă. Carmen Firan: „Ei nu au cunoscut dictatura, dar iată că încet, încet, și-au pus singuri limite.”

I.V.: Poate și forța cuvintelor, numai.

C.F.: Puterea cuvintelor.

I.V.: Puterea cuvintelor, un titlu al lui Carmen Firan de urmări cu ceva ani.

C.F.: Da, acea carte, Puterea cuvintelor de eseuri, de fapt am scris-o la scurt timp după ce m-am stabilit în New York, încercând să fac o comparație din punct de vedere al limbajului și al comunicării între cele două societăți, societatea românească în tranziție atunci și abia scăpată din dictatură, și societatea liber-americană, unde nu exista cenzură, dar existau o mulțime de garduri și de ziduri legate de marketing, reclamă, de latura aceasta comercială și de profit pe care America o avea încetățenită. Ei nu au cunoscut dictatura, dar iată că încet, încet, și-au pus singuri limite.

Haosul interpretărilor. De ce crede Carmen Firan că tehnologiile și social-media au produs o societate mistificată?

I.V.: Aveți o sintagmă care mi-a făcut foarte mult în dialogul cu Vitalie Ciobanu la Chișinău, la Contrafort, că oamenii vor să-și facă un selfie al eului, spuneați dvs. Adică pentru a accentua acest narcisism al fiecăruia care se crede un autor egal cu oricine, dispărând filtrele, de fapt, de judecată, de analiză, de comparație.

C.F.: Și dispar din păcate și filtrele și tu nu mai poți să verifici nimic, pentru că poți să fii oricând tras într-o capcana a falsității, a mistificării. Există un haos, care poate că e un haos, dacă vreți, și al cuvintelor, și al știrilor, și al interpretărilor. Eu nu mă îndoiam înainte în America de instituții sau de o știre pe care o primeam. Acum deschid Facebook-ul, văd o clădire în flăcări, mă uit, este făcută de inteligență artificială. Cât o să mai pot verifica? Dar atâta timp când fac check, deci acel site care îți permitea să verifici o informație a dispărut, practic orice se spune poate să fie în același timp adevărat sau fals. Confuzia este generală și pe fondul confuziei și haosului nu se poate instaura orice, inclusiv ceea ce vorbeam, căderea cerului umanității.

I.V.: Care sunt prejudecățile cele mai tari, cele mai des întâlnite legate de America?

C.F.: Nu e un moment potrivit să vorbim pentru asta, pentru că aș fi spus cu mâna pe inima în urmă cu vreo 8 ani, 12 ani, știam foarte bine prejudecățile lor și am scris despre ele, că în America lumea nu e cultă, lumea nu citește, cultura nu are importanța Europei și nu e așa. Eu trăiesc în New York, unde sunt într-o lume intelectuală și culturală de mari.

I.V.: Sigur, este cel mai fascinant oraș din lume din punctul de vedere al evenimentelor culturale.

C.F.: Da, oraș ca oraș și evenimentele sunt nesfârșite, copleșitoare, sunt de altfel și în București, dar problema este accesul omului la cultură și curiozitatea pentru cultură. Acum, New York-ul nu este America. New York-ul este un...

Visul american, o formă de superioritate sau o himeră? Carmen Firan: „Au și forma lor de narcisism, care este datorată istoriei, standardului de viață, depărtării, despărțirii de un ocean. Este o lume specială care nu a cunoscut mari traume istorice de la războiul civil.”

I.V.: Este ceva unic, special.

C.F.: Este acolo, este concentrată ca și în centrale universitare de pe coastă sau în centrale universitare din America, elita intelectuală și culturală. Nu putem compara un newyorkez cu un locuitor al statului Mississippi, pentru că preocupările lor sunt altele, viața lor e altfel și interesele lor sunt diferite. Prejudecățile despre americani, ca și cum ar fi niște copii mari, niște inocenți, ca să nu zic altfel, sunt nefondate. Pot să spun însă altceva. Americanii sunt... Au și forma lor de narcisism, care este datorată istoriei, standardului de viață, depărtării, despărțirii de un ocean. Este o lume specială care nu a cunoscut mari traume istorice de la războiul civil. E o țară care n-a cunoscut o dictatură, în care democrația tot timpul s-a perfecționat. Acum discuția este a avut Tocqueville dreptate în cartea lui despre democrația în America, având în vedere situația actuală? Greu să ne pronunțăm acum, sau mai bine să fim prudenți. Poate lucrurile nu sunt sau nu vor ajunge chiar atât de negre.

I.V.: Ultimii ani vor marca, vor influența destinul Americii și percepția noastră despre ce înseamnă America?

C.F.: Deja percepția despre America este foarte influențată de ce se întâmplă și mărturisesc că mă doare lucrul ăsta și, în același timp, nici nu pot să... n-am argumente, nu pot să contrazic prea mult percepția pe care o au unii despre America de azi.

Cine pierde și cine câștigă? Carmen Firan: „în România nu mai e atât de rău și în America nu mai e atât de bine”

I.V.: Dacă facem o comparație de altfel greu de făcut între evoluția României și a Statelor Unite din momentul în care v-ați stabilit în America, e mai degrabă o imagine pozitivă? Sunt sensuri pozitive la noi sau în America?

C.F.: Ca să sintetizez, să nu intrăm în multe detalii, în România nu mai e atât de rău și în America nu mai e atât de bine. Lucrurile se cam așază peste tot și împrumută din tare, și din cele bune și din cele rele. Era normal ca în România să fie mai bine pentru că fusese foarte rău. Americii, cred că, i s-a urât cu binele și atunci a început să-și dea singură peste degete. Eu sper, eu sper că lucrurile se vor clarifica și se vor limpezi și că vom trece de această încrâncenare să zicem astrală pe care o invocă cei pricepuți în spiritualitate și în stele, în care nu cred, dar respect misterul și sunt de acord că putem fi surprinși în orice moment de orice.

The American Life, o viață culturală. Carmen Firan: „Sunt constantă, de obicei, în iubirea mea”

I.V.: Sigur că atunci când te îndrăgostești n-ai nevoie de probe, de argumente. Rămânem în zona irațională. Așa a fost probabil și cu îndrăgostirea noastră de New York. Spuneți că „m-am îndrăgostit de New York”. De ce anume? Care New York v-a făcut să vă îndrăgostiți?

C.F.: Același New York de acum. Sunt constantă, de obicei, în iubirea mea. Este un oraș fabulos. Un oraș în care te simți vinovat într-o seară că ești într-o seară de concert și nu ești în același timp într-o seară de teatru.

I.V.: Sau chiar de concert. Eu am pățit-o, într-o seară în care erau la Filarmonică și la Carnegie Hall, erau doi din mari pianiști ai lumii. În același timp.

C.F.: Da. Și asta. Și energia orașului. Mi se umplea pieptul. Mergeam pe stradă și simțeam că mi se umple pieptul de bucurie, de viață. Și iar mă întorc la tinerețe și la tine. Mă simțeam într-o dată din nou foarte tânără. Eu am plecat nu foarte tânără din România și nu mi-am dorit niciodată să plec. Și asta a contat. A fost un... ca un semn, dacă vreți. Că decizia mea a fost una corectă. Acest oraș m-a fascinat și prin oameni, și prin lumină, și prin arhitectura care pentru unii este sticlă și oțel, pentru mine avea un farmec nebun, prin parcuri, prin accesul la cultură și mai e ceva, să nu fiu ipocrită. Am avut și noroc ca scriitor. Pentru că eu mi-am dat seama că în momentul în care mă decid să rămân în New York, sunt... devin zero. Nu că aș fi fost mare număr aici, dar în orice caz eram un mare necunoscut care trebuia să o iau de la zero și într-o limbă străină pe care nu o dețineam cum dețineam franceza. Exemplu, că noi am fost crescuți în limba franceză, de familiile noastre, nu? Știam că e o decizie grea, dar am avut noroc de prieteni și pur și simplu noroc să mi se publice cărți, să găsesc un editor, să găsesc un agent, să iau și un premiu la un moment dat al revistei New York Review of Books, care este o revistă importantă. Ei, toate astea m-au pus puțin într-o... mi-au deschis niște uși și curând, un scriitor american, de fapt rus, Andrey Gritsman, mi-a propus să conduc împreună cu el seria de interculture poetry series la Cornelia Street Cafe în Village, un bar faimos de poezie și de artă. Am început să cunosc scriitori, deci m-am simțit foarte repede ca peștele în apă. Și a fost și o formă, dacă vreți, de bucurie sau de mândrie, pentru că eu în România nu am fost așa, n-am făcut parte din grupări importante, literare, de critică literară. M-am simțit în București mult mai provincială, venind din Craiova, decât cum am simțit în New York, unde n-am avut niciun fel de complex.

I.V.: Drumul de la Craiova la București a fost mai dificil decât cel de la București la New York...

C.F.: Era și altă vârstă, bineînțeles, dar în orice caz nu am simțit niciodată, nu m-am simțit complexată în New York.

Provincialism cultural și progresism intelectual?

I.V.: Cunoașteți bine lumea literară românească cu grupările sale. Credeți că mai sunt la fel de pregnante astăzi cât erau în anii 90, să spunem? Sau chiar înainte de 89.

C.F.: Da. Asta mi se pare chiar, cum să spun, o discuție sau o categorisire chiar provincială pe care o facem noi acum, pentru că eram noi provinciali atunci. Nu cred asta. Și cred că deja lucrurile s-au individualizat cumva, în sensul că fiecare e cumva pe cont propriu. Dar aș duce discuția aici puțin mai departe. Rolul intelectual, vocea intelectuală, s-au subțiat foarte mult.

I.V.: Despre asta e vorba.

C.F.: Despre asta e vorba și acum am să fac...

De ce nu au americanii urechi pentru intelectuali? Carmen Firan: „În afară de faptul că a apărut Stephen King și a spus nu știu ce propoziție de trei cuvinte, intelectualul nu are voce, nu este întrebat, nu este consultat, nu este adus la emisiuni pe canalele de televiziune.”

I.V.: Impactul intelectual, public și miza culturală, de fapt, s-au diminuat.

C.F.: Și influența pe care un intelectual o avea supra unor grupări sau grupuri de oameni, care era destul de mare, mult mai mare, de exemplu, în timpul comunismului, decât după Revoluție. Dar aici mai există o distincție despre vocea intelectualului așa cum e ea în România și în America. În America nu are niciun fel de influență. De exemplu, aici, când se întâmplă un eveniment politic sau social, intelectualii totuși vorbesc. Ies în stradă, fac ceva. În America... orice, dar fac ceva. În America nu există nimic din toate astea. În afară de faptul că a apărut Stephen King și a spus nu știu ce propoziție de trei cuvinte, intelectualul nu are voce, nu este întrebat, nu este consultat, nu este adus la emisiuni pe canalele de televiziune. Este complet, cum să spun, amestecat în masa mare și nimeni nu are urechi să-l asculte. De altfel, o să vă spun o poveste reală. L-am cunoscut pe Saul Bellow la New York la un eveniment literar și am stat puțin lângă el, el era prieten cu Norman Manea și, în fine, povestea lui este, pe care mi-a spus-o, este reală. El era din Chicago și luase premiul Nobel și s-a dus în Chicago după mulți ani, s-a întâlnit cu o fostă colegă de liceu. Și s-au recunoscut, el a spus hei, Lisa, ce mai faci? Bine, dar tu, Saul, ce s-a mai ales de tine? Cu ce te ocupi? El luase premiul Nobel. Ok, eu cred că un procent mare din români știau cine e și-l citiseră, un procent mult mai mic din americani știau cine e. Există și astfel de paradoxuri, fără să generalizez sau să transmit sau să spun nimic prin asta, decât faptul că acolo lumea este mult mai preocupată cu trăitul, cu muncitul, decât cu instruitul. În afara specialității, pentru că specialiștii americani în orice sunt excepționali, dar sunt un segment extrem de îngust. Cine e medic, acolo e medic și cine e plumer, instalator, e instalator și medicii nu fac aici literatură și muzică și nu să...

I.V.: Nu fac altceva decât ceea ce s-au pregătit.

C.F.: Bineînțeles, fără să generalizez, pentru că există și în America, uite, tocmai am văzut o antologie a medicilor-scriitori. Există, dar la un procent mult mai mic și în general sunt veniți și sunt emigranți dintre europeni.

I.V.: Sentimentul ăsta că nimeni nu e fericit cu ceea ce face de fapt.

C.F.: Nu, eu cred că lumea vrea să exploreze și altceva. Vrea să încerce și altceva, mai ales că cei despre care vorbesc sunt majoritatea veniți din Estul Europei, foarte mulți ruși, ucraineni, români, polonezi, care au alt tip de educație, au venit cu acea zisă școală generală, cultură generală făcută prin școlile din Estul Europei, care la timpul ăla erau extraordinare. Eu însă când am terminat clasa a douăsprezecea, eram infinit mai inteligentă, mai instruită decât sunt acum. Citeam Casa Buddenbroock în limba germană, când făcusem 8 ani de germană, nivelul nostru de educație când terminam liceul era de nivel universitar și academic în America. Lucrurile după aia însă se încetinesc, pentru că atunci când vorbim de graduate school, deci de specializarea după ce face un colegiu, lucrurile se despart. Acolo, într-adevăr, competiția este feroce și au cei mai buni specialiști.

Intelectualii români cu care Carmen Firan a lucrat excepțional. Ce înseamnă colegialitate și prietenie în lumea culturală?

I.V.: După ce v-ați stabilit, dar și în perioada când ați lucrat la Centrul Cultural, cu care dintre scriitorii români ați fost mai apropiată? Care dintre ei v-a ajutat? Cu care pur și simplu vă întâlneați și vă comentați cărțile sau articolele?

C.F.: Cel mai apropiat, care m-a ajutat și mi-a tradus primele poezii și a venit la New York la scurt timp după ce am ajuns la Centrul Cultural a fost Andrei Codrescu, cu care am rămas foarte bună prietenă și în ziua de azi ne citim unu-altuia cărțile, scriem unul... Scriitor de mare talent, de mare discreție, un caracter nemaipomenit și accentuez asta pentru că este important când ești cunoscut, devii o figură publică, ești celebrat, să nu-ți pierzi modestia și înțelegerea și solidaritatea pentru alți scriitori. Andrei Codrescu este un astfel de personaj pe care îl prețuiesc și căruia-i datorez mult din starea mea de bine care s-a instaurat în America. Apoi am fost cu Nina Cassian, prietena extrem de bună...

I.V.: În America v-ați apropiat?

C.F.: Ne-am întâlnit, ne-am îndrăgostit una de alta, într-un mod complet metaforic, dar serios. Am scris o carte împreună, Dialogul Vântului cu Marea, ne-am dedicat poezii, am scris Exclusive Quotes, cum am scris și cu Andrei Codrescu și apoi l-am cunoscut pe Norman Manea pentru o perioadă destul de lungă, am fost apropiați. Mai mult, cum să spun, la nivel de discuții și de comentarii intelectuale, literare, dar Andrei și Nina Cassian au fost pentru mine îngeri păzitori. Apoi, Dumitru Radu Popa, și el un colaborator al revistei Scrisul Românesc, unde scriu și eu. Și sigur, soțul meu Adrian Sângeorzan, el însuși scriitor, care este stâlpul meu de bază.

I.V.: A fost centenarul nașterii Ninei Cassian anul trecut, cred, și s-a bucurat de destul de multă atenție.

C.F.: Prin eforturile lui Alice Năstase Buciuta. Nina n-a avut copii, dar această Alice face cât o mie de copii. Ea se îngrijește de memoria Ninei. Ea este cea care a împins toate aceste evenimente și aceste întâmplări dedicate Ninei, la care anul trecut am participat.

I.V.: E adevărat, ea le-a provocat pe cele mai multe, da.

C.F.: Da, este o luptătoare infernală, în sensul bun al cuvântului, și o păstrează pe Nina, o ține vie.

Antologia celor născuți în utopie. Carmen Firan: „Mi-am pus deoparte orice era al meu personal. Și e un gest pe care l-am făcut pentru literatura română cu credința că are ceva de spus.”

I.V.: Ați realizat în America și o antologie, Born in Utopia. Utopia este poezia sau este estul Europei?

C.F.: Am preluat titlul lui Ștefan Augustin Doinaș pentru că mi-a plăcut mult. Born in Utopia, majoritatea scriitorilor din carte au fost născuți în Utopia României Comuniste. Dar nu este un titlu cu referință politică. Am vrut să fie și poetic și să fie și captivant pentru americani. E o antologie care acoperă 100 de ani de poezie.

I.V.: Începe cu Arghezi și...

C.F.: Și termina cu cei mai tineri din generația 90. Publicate la Talisman Press complet cu fondurile americane. Deci nu am primit niciun fel de ajutor de la statul român, cum de altfel toate cărțile pe care le-am publicat sau antologiile pe care le-am scris nu au primit niciun fel de sprijin. Dar nu spun asta ca un reproș. Spun ca să vedeți că și americanii sunt interesați în literatură străină. Asta e o formă de recunoaștere și de mare mândrie că am reușit să captăm fonduri și atenția unor editori americani. Această antologie s-a vândut extrem de bine. S-au făcut 3 ediții. Și a ajuns în extrem de multe catedre din toată America. De studii românești, de creative writing. E pentru mine, dacă vreți, un gest. E o carte la care am lucrat 2 ani. Mi-am pus deoparte orice era al meu personal. Și e un gest pe care l-am făcut pentru literatura română cu credința că are ceva de spus.

Drumul de la Fundația Culturală Română la ICR. Facem ceea ce trebuie?

I.V.: Ați lucrat la începuturile Fundației Culturale Române, când Augustin Buzura era președinte. Sunteți mulțumită de acei ani? Vi se pare că ICR-ul de astăzi face ceea ce trebuie?Credeți că instrumentele pe care le are astăzi de promovare, resurse, sunt cele potrivite pentru a face lucrul acesta așa cum trebuie?

C.F.: Da, cred. Și sunt mulțumită și de ce am făcut când eram la Fundația lui Augustin Buzura. Trebuie să punem lucrurile puțin în context istoric. Buzura a inventat această Fundație, s-a străduit să ia niște modele, era imediat după Revoluție. Nu exista experiență, nu existau resurse, era ceva dintr-o dată poate suspicios pentru unii.

I.V.: Și entuziasmul.

C.F.: Și deschiderile lui...

I.V.: Atunci au apărut primele reviste.

C.F.: Au apărut și Lettre Internaționale și Dilema, existau niște congrese și colocvii internaționale cu oameni de știință de mare marcă din România sau tematice. Oamenii care lucrau la fundație erau intelectuali de prima mână. Începând cu Lettre, cu Elvin, cu Bălăiță, terminând cu Dilema, cu crema intelectualității.

I.V.: Colegiul editorial era formidabil.

C.F.: Trebuie să vă spun că pentru mine a fost o mare bucurie să lucrez la Fundație în acei ani. Mă duceam cu extrem de mare fericire la serviciu. Și mă bucuram să fiu alături de Costache Olăreanu și de Magdalena Boiangiu și de Tita Chiper și de Zigu Ornea. Eu cred că în fiecare perioadă s-au deschis uși și lucrurile au evoluat, s-au mărit, s-au lărgit, au devenit mai încăpătoare, mai deschise spre spațiul american. Vorbesc acum de New York, pe care îl cunosc. De exemplu, acum la un eveniment în New York, 70% din public sunt americani. E mare lucru. De atunci am amintiri multe despre Dilema, cum s-a creat, pentru că eu, în cadrul Fundației, mă ocupam de editura și de revistele Fundației. Deci, am făcut parte din toate aceste ședințe de lucru înainte de apariția revistei. Mihai Oroveanu s-a oferit să facă grafica, să ne dea fotografii.  Acum, cu titlul Dilema, este al lui Radu Cosașu, dar este, într-un fel, și al lui Andrei Pleșu, pentru că era o dimineață friguroasă și el urca treptele. Noi, pe vremea aia, lucrăm, stăteam în același birou, că nu aveam...

I.V.: Pe Aleea Alexandru, da? Fosta casă a lui Malaxa, unde e și acum sediul ICR-ului.

C.F.: Da, împărțeam cu el același birou pentru foarte scurt timp, până când și-au creat spațiul lor. Și îl țin minte pe Andrei, că Andrei spusese să... fiecare să vină cu ideile, spusese să vină cu idei de titlu pentru revistă. Și l-am întrebat. E, avem un titlu deja, anunțasem revistă, dacă o să apară. Și el a zis, măi, nu știu, sunt într-o dilemă. Îmi amintesc de toți. De Zigu Ornea, de Lena Boiangiu, mi-am amintesc de Leo Șerban, de toți. Și mi-am amintit de Elena Ștefoi, un comentator politic extraordinar, primul lucru, citeam comentariul Elena Ștefoi, care îmi spunea dacă am gândit bine sau nu, dacă am înțeles bine sau nu.

I.V.: Înainte de 89 ați lucrat la Editura Tehnică. Ați trecut din zona de la Editura Tehnică spre zona...

C.F.: Nu, eu am făcut facultatea de matematică la Craiova, dar scriam de mică. Și cum erau pe vremea aceea, nu puteai să lucrezi. Am lucrat și la televiziunea română cu Tudor Vornicu, dar nu mai...

I.V.: La emisiunile de weekend.

C.F.: Veniți cu noi pe programul 2...

O poveste de demult: „și porumbeilor le e frig”

I.V.: Aha, deci Mihai Tatulici, după Revoluție, a relansat această...

C.F.: Probabil. Dar scriam de mică și pentru că tata mi-a spus, când vreau să dau la filologie română-franceză și mi-a spus, ca profesor de română o să mori undeva la țară, în Moldova, eventual te vei face notăriță, te măriți, dacă nu cu tractoristul, cu veterinarul și...

I.V.: Ca în filmele epocii.

C.F.: Așa era. Da. Pentru că făcusem la liceu speciala de matematică. Am decis să dau la matematică. Voiam, de fapt, să fac regie de teatru. Încercam. Și din nefericire am fost admisă la matematică, deci a trebuit să o termin. Am făcut naveta în diverse... În județul Ialomița, în comuna Ileana, am fost după aceea în Voluntari, în Pantelimon. Mi-am dat definitivatul, am ajuns în sfârșit la o școală din Voluntari, cea mai mare școală e 42, și vreau să vă spun ceva. Venind spre dumneavoastră, așteptând autobuzul 301, lângă mine s-a așezat un băiat, un adolescent, și mi-a spus, văzând că mă uit în telefon, mi-a spus că autobuzul vine în 3 minute. I-am spus, s-a făcut frig. El mi-a spus, știți, și porumbeilor le e frig. Da, i-am spus eu, dar ei noaptea și când e frig se ascund sub poduri și sub streșini. Tot le e frig, i-a spus el. Și-am zis, ce-i de făcut? Și el a spus, păi eu cresc porumbeii, am vreo 100. Zic, și ce faci cu ei? Nimic. Zic, și unde sunt? În comuna Voluntari. Dar tu unde ești elev? La școala 42. Zic, acolo eu am fost profesoară. Și când eram eu profesoară la școala 42, directorul nostru creștea iepuri și viermi de mătase. El spune, nu mai sunt. Viermii de mătase nu mai sunt. Zic, dar să știți că porumbeii pot fi mâncați. Zic, porumbeii pot fi mâncați? Da, dar eu nu-i cresc pentru asta. Eu îi cresc ca să le dau drumul. Mă iertați, poate că nu are nicio legătură.

I.V.: Sigur are. Are legătură cu libertatea și cu zborul.

C.F.: Și m-a întrebat unde merg. Și i-am spus o adresă pe care nu știam, unde suntem aici. Și el mi-a arătat pe telefon și a zis, voi coborî cu dumneavoastră și vă voi arăta. Și ne-am despărțit așa. Te rog să eliberezi toți porumbeii. Stați liniștită, zice. Îi țin până îmbătrânesc ca să nu moară ei de frig și apoi le dau drum.

I.V.: Poate vede dialogul nostru și o să reflecteze.

C.F.: Inteligența emoțională.

I.V.: Care bate IQ. Bun, deci după ce ați făcut matematică, ați lucrat la Editura Tehnică, înainte de 89, câțiva ani.

C.F.: Înainte de 89, da, câțiva ani am lucrat, apoi am fost la Fundația lui Buzura și de acolo am plecat, de fapt, în America, detașată de la fundație, pentru un an.

Amintiri din comunism sau din lumea fără călătorii. Carmen Firan: „Eu, personal, n-am crezut niciodată că voi supraviețui lui Ceaușescu și comunismului.”

I.V.: Cum era atmosfera? Se gândea o lume de după ce va cădea comunismul?

C.F.: Nu știu să vorbesc pentru alții. Eu, personal, n-am crezut niciodată că voi supraviețui lui Ceaușescu și comunismului. Deci noi ne creasem o lume paralelă în care ne așezasem destul de confortabil ca să supraviețuim. Nu puteam călători.

Carmen Firan: „La un moment dat nici nu mai percepeam, eram așa de scârbiți.”

I.V.: Un jurnal ca ăsta ar fi imposibil.

C.F.: Timpul era altfel. Timpul unei zile din acea vreme era infinit mai larg decât timpul unei zile de azi. Puteam să mergem și la servici, să creștem și copii, să și citim, să scriem, să ne vedem seara în diverse cercuri literare. Era ca un râu leneș de câmpie. Timpul scurgea lent și lin și ne dădea răgazul să trăim. Amintirile mele sunt toate bune într-un fel. Dar n-am crezut niciodată, ca să revin la întrebarea dumneavoastră, nu știu ce-or fi crezut alții și ce vizionari ar fi fost. Mie mi se părea o societate damnată să rămână așa. Ce însemna să trăiesc bine în ea? Să nu fac compromisuri, să-mi găsesc un cerc de prieteni care să mă țină spiritual și psihic normal, ceea ce am reușit, și să-mi păstrez vocea pregătindu-mă pentru acel cer nemaipomenit care ne cade sau nu ne cade în cap. La un moment dat nici nu mai percepeam, eram așa de scârbiți. Atâta consumasem, ca să spun, lipsa de perspectivă, că ne instaurasem într-o formă de autoprotecție, știind că avem o singură viață și trebuie să facem ceva cu ea. Așa am perceput eu lucrurile. Nu știu, alții poate că au fost mai... au avut premoniții mai multe.

I.V.: Cărțile aveau tiraje impresionante.

C.F.: Oh, trebuie să vă spun.

I.V.: O idee de care... de care sunteți foarte legată din acea perioadă de la Editura Tehnică?

C.F.: La Editura Tehnică eu eram un redactor, redactor de carte. Dar trebuie să vă spun că la editura Ion Creangă am publicat prima mea carte de copii, care se chema Nopți senine pentru tine, și s-a vândut, țineți-vă bine, într-o sută de mii de exemplare. Ceea ce, nu știu, pare ireal și nu exagerez cu nimic.

I.V.: O carte de poezie.

C.F.: O carte de poezie. Și au fost primii mei bani. N-am mai făcut niciodată, în viața mea, așa de mulți bani ca atunci. Nici în America, nici în România, niciunde. Erau cam jumate de Dacie. Cred că am făcut vreo 30 de mii de lei în banii de atunci. Era enorm. După 1984 am publicat o carte Îmblânzitor de vieți furate la editura Albatros și după acea carte, printr-un motiv sau altul, n-am mai avut voie să public. Am intrat și eu pe o listă...

Carmen Firan, chemată la interogatoriu: „Ce-i cu cartea asta atât de tristă și de funebră? Și când am dat cartea următoare, care se chema Tot mai aproape, primul meu roman, el a fost oprit și n-a mai publicat niciodată”. De la bătălia pentru libertate la bătălia pentru public

I.V.: De ce? Ce s-a întâmplat?

C.F.: Pentru că m-au chemat la o întrevedere, să nu zic interogație, în care am fost întrebată cine e îmblânzitor, cine fură vieți în țara asta, de ce sunt eu așa de neagră, de ce nu-mi place mie că, uite, sunt tânără, eram și gravidă atunci, o să am un copil. Ce-i cu cartea asta atât de tristă și de funebră? Și când am dat cartea următoare, care se chema Tot mai aproape, primul meu roman, el a fost oprit și n-a mai publicat. Și atunci mi-am dat seama că totuși eu scriam și voiam să public. Și tocmai născusem copilul și am făcut ceea ce îmi promisesem să nu fac niciodată, cum făcuseră poetele mai în vârstă decât mine, dacă am un copil, să nu mă apuc acum să scriu poezii de copii. Ei bine, m-am apucat și bine am făcut. După aceea am mai publicat trei cărți de versuri de copii, că numai atât am putut până în 89, dar sunt foarte bucuroasă cu ele și am să vă spun ceva. Ce înseamnă totuși poezia de copii care ajunge într-adevăr la copii? Ce înseamnă de fapt efectul unui tiraj așa mare? Au trecut ani și mă aflam în 1999 la Washington, la un Festival Smithsonian. Eliot Sorel, care era unul din sponsorii ne-a invitat, era Thanksgiving, Ziua Recunoștinței în America, ne-a invitat la o cină și acolo erau încă două familii de români, stabiliți în America. Și când am intrat și am spus că sunt Carmen Firan, una dintre doamne a zis, „vai doamnă, copilul meu a crescut cu poeziile dumneavoastră, nu-mi vine să cred că e adevărat și că vă cunosc”, și-a început să-mi recite, „oare ai putea să crezi,/ un motan cu ochii verzi,/ care spune că iubește/ din acvariul tău un pește?” Și am fost impresionată.

I.V.: Nici o cronică nu e mai frumoasă...

C.F.: Asta vă spun că până la urmă și critica și cronicile au valoare dacă vreți așa, dacă vrei să-ți zgândări orgoliu sau să te amăgești. Cea mai bună recunoaștere a scrisului tău este să afli că cineva ți-a citit o carte sau își aduce în minte de un pasaj care l-a marcat, să zicem, o poezie.

Noi ai cui suntem? Carmen Firan: „Cred că încă trăim într-o dilemă identitară ca națiune”

I.V.: Cum credeți că își privesc românii istoria, trecutul, personalitățile? E un sentiment totuși că e o dublă măsură, cumva.

C.F.: Este o dublă măsură.

I.V.: De ce se întâmplă asta?

C.F.: Cred că încă trăim într-o dilemă identitară ca nație. Cred că oscilăm între o lamentație excesivă și o victimizare nemaipomenită și un sentiment al istoriei nedrepte care ne lovește și ne pune jos. Asta înseamnă, de fapt, o formă de provincialism, dacă vreți, istoric. Sensul că încă nu suntem bine în pielea noastră, nu suntem siguri pe noi, nu ne simțim confortabil în spațiul nostru cultural, ceea ce îmi pare rău, dar probabil că astea vin din cine știe ce traume istorice, întâmplări care au lovit într-un anume fel generații. Istoria e percepută, vedeți, diferit. Ea tinde să se repete. Erorile nu sunt recunoscute la timp și pot fi repetate. Asta e valabil probabil și la alte popoare, și la alte națiuni, dar revenind la noi, consider, continui să cred că avem această nesiguranță identitară. Și atunci, ori țipăm în gura mare cine suntem, ce ne-au făcut alții, ori cu voce joasă ne punem singuri cenușă în cap.

I.V.: Spuneți undeva că până la urmă, înțelepciunea înseamnă să ai puterea să-ți accepți, să-ți recunoști limitele. Credeți că sunteți aproape de momentul ăsta de înțelepciune?

C.F.: Nu știu dacă sunt aproape. Mi-ar plăcea, dar, vedeți, mi-e frică și de înțelepciunea asta și de... Mi-e frică pentru că asta înseamnă cumva că surpriza, că drumul, dacă deja vezi ceva și ți se pare că înțelegi, e ca și cum descoperirea, explorarea ar fi aproape de o anumită limită. Nu vreau. Nu cred că sunt înțeleaptă. Nu vreau să fiu înțeleaptă. Îmi recunosc limitele. M-am împăcat cu ele. Nu mă deranjează. Am avut câteva momente, uite, când mi se părea că, ah, dacă aș putea, dacă aș ști, dacă... Ei, nu le mai am. Și sunt într-un fel, cum să spun, fără să fiu blazată, am o formă de împăcare cu rosturile și o am de mai de mult. Am îmbătrânit mai de mult.

Proiectul „Generația fericită”

I.V.: Exact asta era întrebarea, dacă sunteți împăcată.

C.F.: Da, sunt împăcată și cred că, cât m-am priceput cu toate...

I.V.: Cu partea umană, că opera vorbește singură.

C.F.: Eu aș vrea să vă citesc o poezie.

I.V.: Este minunat.

C.F.: Pentru că mi-a apărut această carte, Până când, la Tracus Arte, recent. Am avut lansare și am o poezie care, într-un fel, răspunde la câteva întrebări ale dumneavoastră. Se cheamă Generația fericită.

Ne-am culcat pe o ureche.

Norocoși că n-am prins niciun război.

Câmpiile erau verzi și laptele mamei ne strepezea dinții.

Călătoream din fotoliu prin locuri exotice,

Dimineața ridicam castele și tot noi le dărâmam până seara.

Mi se părea firesc ca visele să nu se împlinească,

Ca râurile să se verse în aceeași matcă de unde ieșiseră.

Un cerc vicios, o centură de siguranță,

O colivie tapetată frumos.

Mușcam hămesiți dintr-un viitor pus la cale minuțios,

Pe care nu l-am crezut în stare fără nori.

Ne-am culcat pe o ureche.

Chiar și așa, somnul e somn. Noaptea trece și ea.

Și ne-am trezit într-o dimineață de iarnă.

Pământul era alb și gol.

Banii cumpăraseră pășuni cu oi cu tot.

Stele, minți aburite, cuvinte, icoane și rachete,

Conturi de bănci, jucării chinezești, aer și apă,

O banană lipită cu bandă pe un perete.

Dictator de ocazie, magi născuți din cripto și bit,

Lumii noastre i-au sărit fulgii ca într-o alegorie rusească,

Ningea cu bancnote și suflete expirate.

Când ne-am trezit, dintr-o epocă de aur în alta,

Lunatecii se mutaseră de mult pe Marte.

I.V. Și un gând pentru cei care ne urmăresc...

C.F. Cred că este important să ne ținem mințile treze. Cred că este important să ne-ntoarcem la esență și la ceea ce ne definea, să nu ne lăsăm absorbiți în acest deficit de atenție, cum l-am numit mai devreme. E foarte greu în ziua de astăzi să ne păstrăm vocea, individualitatea când suntem asaltați de tehnologie, de tentația unei forme de narcisism. Și ceea ce faceți prin această emisiune, cred că este tocmai întoarcerea la cuvânt, la valoare, la ceea ce suntem până la urmă nefardați și nemistificați de timp.

I.V.: Mulțumesc mult!