Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Radu Magdin (sezonul 3, episodul 6)

Crede că, în mod paradoxal, România acum își trăiește anii ei de glorie. Simte că mai multe exemple ar energiza o națiune letargică și nemulțumită de ea însăși. Dacă ar avea un sfat pentru clasa politică, ar fi acela de a comunica cu grijă: hipercomunicarea înseamnă hiperexpunere. Radu Magdin vine la microfonul Avangardei să explice de ce ar trebui ca demnitarii în funcție să fie mai aproape de comunitățile dezavantajate, să comunice mai mult cu votanții nu doar în ajun de alegeri, ci și în timpul mandatelor. Radu Magdin este analist și consultant, CEO Smartlink Communications. Are o experiență politică și comunicațională dezvoltată la Bruxelles, în sânul Parlamentului European, dar și în MAE, a lucrat pentru  EurActiv și pentru Google și e parte a Grupului de lucru al Liderilor Emergenți NATO. În dialogul cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, Radu Magdin ne oferă o rețetă pentru avangarda politică a României de dinaintea unui an electoral important, dar și o cale pentru a crește coeziunea socială și încrederea în instituțiile statului.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul:

Radu Magdin, atras de zona puterii, convins că politicienii sunt, la capăt de zi, tot oameni. „Nu îți poți permite ca ministru, prim-ministru, președinte, chiar secretar de stat, primar și altele, să nu încerci să fii aproape perfect”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda cu Ionuț Vulpescu, astăzi am bucuria să am invitat un avangardist al consultanței politice și al analizei locale și globale deopotrivă, Radu Magdin. Radu, îți mulțumesc mult că ai acceptat invitația mea.

Radu Magdin: Eu îți mulțumesc mult pentru invitație, e o onoare să fim împreună în avangarda unor dezbateri, sper, interesante.

I.V.: Mulțumesc! Radu, tu ai făcut Facultatea de Drept, aici, la București. Ce te-a învățat, cu ce ai rămas de la Facultatea de Drept?

R.M.: Citesc cu atenție contractele și am, cum zic eu, o gândire logică. Ei bine, cariera mea a fost impulsionată foarte mult, în faze ulterioare, în zona de comunicare politică și nu numai, de un concurs la care nu aș fi participat dacă nu eram student la drept și dacă nu eram student la Facultatea de Drept a Universității din București. Concursul Jessup, de la Washington, am fost acolo în 2003 și 2004 ca participant și apoi în 2005 ca antrenor al echipei ulterioare, care a mers acolo. Era un International Moot Court Competition. Ce înseamnă asta? Un fel de simulare de dezbatere în instanță. Dreptul și Jessup m-au învățat argumentele. Care, ulterior, au aplicații în comunicare, în diplomație, în politică, nu doar în zona de avocatură, de pledare efectivă în fața unei instanțe.

I.V.: Bun, deci ai mers firesc spre zona de comunicare politică.

R.M.: Dintotdeauna mi-a plăcut zona de putere, zona de decizie. Nu în sensul... nu eu să o am ca putere sau ca decizie, ci în sensul în care mi s-a părut interesant cum se iau decizii, mi s-a părut interesant de ce noi, oamenii de rând, avem un fel de oath, ar fi cuvântul, un fel de respect, în anii 2000, față de liderii pe care îi vedeam noi la televizor, liderii globali și nu numai. Ulterior, când am făcut pasarela spre Bruxelles, interacționând – erai pe holurile Parlamentului European și îl vedeai pe Barosso, să spunem, trecând pe lângă tine la 2 m, prima dată spuneai: „Ah, el e?” și nu mai erai așa de șocat, și nu în sensul în care aveai o problemă cu fizicul cuiva sau cu discursul. Îți dădeai seama că și oamenii politici, în momentul în care ajungi în zona de proximitate fizică, sunt și ei oameni. Un aspect care nu trebuie uitat, din punctul meu de vedere, și trebuie subliniat periodic, pentru că, pe de o parte, ei primesc un fel de bonus de putere, odată ce ajung în poziții de putere, pe de altă parte și duritatea raportată la perfecțiunea lor e foarte mare. Nu îți poți permite ca ministru, prim-ministru, președinte, chiar secretar de stat, primar și altele, să nu încerci să fii aproape perfect. Chiar dacă nu spui asta.

România imitativă, între UE și NATO. Rau Magdin, despre situațiile de permacriză și policriză, „drama actualului deceniu”

I.V.: Se spune că cea mai mare putere o au liderii, oamenii politici, atunci când lumea se așteaptă să vină, înainte să o aibă, efectiv, înainte să o exercite. În momentul în care încep să o exercite, ea începe să se erodeze, să se tocească, să se ducă.

R.M.: Se duce din magie! Îți dai seama că sunt și ei oameni. Îți dai seama că și ei greșesc. Cu atât mai mult într-un peisaj cum sunt anii aceștia, afectați de permacriză sau de policriză, o senzație de criză permanentă și o realitate de mai multe crize în același timp. Am ajuns să ne punem problema în spațiul global dacă acele guverne după care noi am încercat să ne modelăm, pe care le consideram eficiente, Guvernul American, Administrația Americană, Administrația din Vestul Europei, și nu o spun ca cetățean român, o spun ca analist care citește analizele lor și media lor, am început să ne punem problema global, cel puțin în democrații, nu? Că dacă ești într-o dictatură nu ai cum să îți pui problema... Că era calitatea guvernării. Dar în democrație am început să ne punem probleme de competențe ale guvernelor care, deși de bună credință, zic eu, deși cu echipe politice relativ competente, și cu funcționari publici relativ competenți, vorbim de state avansate cu o cultură birocratică eficientă, chiar și aceste guverne sunt considerate de cetățeni în acest context de permacriză și policriză ca incompetente. Cred că este o dramă a actualului deceniu.

Cum ar trebui să comunice liderii? Radu Magdin: „Fiind supraexpus, faci greșeli”

I.V.: De ce? Este o criză a liderilor, o criză a liderilor mondiali, sau e o criză de reprezentare? De ce oamenii nu mai au încredere?

R.M.: Pe de o parte, o parte din deciziile pe care tu le iei, trebuie să fie strategice, da? Pentru că liderul actual este supus unor presiuni la care nu a fost supus, din punctul meu de vedere, în perioada de pace, da? Dacă e să facem comparație cel puțin la București. Niciun lider de la București nu are o presiune atât de mare ca în anii 2020 și ceva. Pentru că ai o presiune mediatică, ai o presiune social mediatică, ai o presiune de guvernare, trebuie să gestionezi o Românie post-covid. Post-efecte economice ale democrației, post-criză energetică, post și în timpul de facto a unei crize securitare aici, la graniță, deci pur și simplu, orice faci, ieși prost. Nu ești prost, ci ieși prost, efectiv. Cauți un exit, o strategie, ce să fac bine, dar practic trebuie să fii supraom, independent cât de competent ai fi ca bărbat sau ca femeie, tu practic te trezești dimineața, deja Whatsapp și Signalul sunt pline de urgențe și de apeluri, dai drumul la televizor, asta presupunând că vrei să devii trist de la prima oră, vezi criza zilei, accidentul zilei – pentru că la noi e inclus, avem și infrastructura care pică, după 30 de ani – și nu poți să fii carismatic și fresh în fiecare zi. Apropo de regulile comunicării. Ca lumea să te asculte, nu doar să te audă, tu trebuie să comunici cam o dată, de două ori, puternic și țintit pe lună, ca lumea să ciulească urechile. O să dăm un singur exemplu, inclusiv din alte zone și despre război. Faptul că inclusiv rușii, la un moment dat, au trebuit să dea un fel de anunț, comunicat de presă – au fost cel puțin două asemenea cazuri – vedeți că are o conferință de presă importantă sau vedeți că discursul acesta e chiar important, arată de fapt că există niște creiere acolo și s-au gândit că nu îl mai bagă lumea în seamă. El oricum comunică săptămânal, ca și Zelenski, și la Zelenski, când ești supraexpus, oricât de bun ai fi, și Zelenski e foarte bun, da? Pe livrare! Dar ești supraexpus. Și fiind supraexpus, nu ai cum să nu faci greșeli,

Lideri pe bune. Radu Magdin: „Cu adevărat, odată ce ai asamblat piesele și echipa, poți spune ca stăpânești o guvernare cam în doi ani”

I.V.: Cât reziști în atenția oamenilor dacă tu comunici zilnic?

R.M.: Câteva luni! Câteva luni! Până la urmă problema e alta. Ce raportezi tu zilnic? Începi să fii, oarecum, un fel de analist. Pentru că nu poți raporta rezultate zilnic. În mod normal, când discuți cu oameni serioși, în zona de state craft, în care conduci o țară, guvernezi, mai toată lumea spune: cu adevărat, odată ce ai asamblat piesele și echipa, poți spune că stăpânești o guvernare cam în doi ani. Cine are răbdare cu adevărat, să spunem că vine acum o guvernare în 2025, deci destul de puțin departe de realitatea actuală, vine o guvernare cu speranțe aferente, coaliție, un nou Președinte, da? Asamblează o nouă majoritate în funcție de rezultatele parlamentare, da? Lumea va aștepta rezultatele celor 100 de zile de miere și chiar și atunci vor aștepta niște rezultate simbolice, niște prime mișcări, apoi se pierde luna aia de rezultate simbolice, lumea începe să te critice, oricum, până la doi ani, tu ești super uzat.

I.V.: În 1996 se vorbea despre 200 de zile cu cei peste 15000 de specialiști...

R.M.: S-a rezolvat și cu asta...

I.V.: Tu ai o prezență constantă în media națională...

R.M.: Și periodic dispar...

I.V.: Și periodic dispari!

R.M.: Ca să mai fie cât de cât valoros ceea ce spun o dată la două săptămâni.

Radu Magdin despre riscurile expunerii în fața mass-media: „Oricine hipercomunică se demonetizează”

R.M.: Pentru că dacă nu aș dispărea... pe de o parte dispar din rațiuni profesionale... doar strategice sau machiavellice, ți-am zis, asta doar de dragul de a mi se face vocea de analist auzită, da? Dar pe de altă parte și eu sunt mare atent la calendarul mediatic și sunt foarte atent la calendarul de lansare a ideilor pe piață, în care cred. Sub formă de editorial, sub formă de interviu, pentru că până la urmă, te demonetizezi. Oricine hipercomunică se demonetizează. Acesta e un imperativ strategic. Pe de altă parte ai și o nevoie tactică, pentru că nici nu poți refuza media în momente cheie, măcar să intri prin telefon. Chiar dacă ești plecat din țară, și știi situația asta foarte bine, pentru simplul motiv că este o relație bilaterală. Și ție îți convine să comunici, și ei au nevoie din când în când de voci analitice, și sincer, ți se face un compliment când ești citat.

De ce România se vede cel mai bine din străinătate?

I.V.: Vezi mai bine de pe Calea Victoriei sau de la Kuala Lumpur, de pildă?

R.M.: Eu sincer îmi controlez agenda mai bine când sunt în străinătate și văd România mai bine când sunt în străinătate. De ce? Pentru că vrei, nu vrei, când ești aici intri foarte mult în agenda tactică. Și în cicluri de 24 de ore de decizie. Or sincer, nu poți ca guvernare să lucrezi, dacă periodic, și nu contează cine e la guvernare, pentru că aici, din nou, nu pledez pentru o tabără sau alta. Spun pur și simplu că un prim ministru sau un ministru sau un speaker de parlament, un președinte, trebuie să își împartă timpul între ce îmi doresc eu să fac pe patru ani, pe doi ani, pe cinci ani, ce doresc eu să fac în Q1, Q4 în cazul acesta, până la finalul anului următor, și ce fac luna asta și ce fac de azi pe mâine sau săptămâna asta. Și de foarte multe ori tentația e să te duci de azi pe mâine, ce fac până la următoarea ședință de guvern. Or tu nu ai, practic, dacă nu te ocupi în paralel tu și cu echipa ta, și de ce urmează în Q4, până în decembrie, nu mai vorbim de ce urmează până în asta, vei fi depășit de situație. Vei fi depășit de situație, pentru că până la urmă, comunicarea ajută, câștigă timp pentru tine. Dar comunicarea e un balon. Eu degeaba comunic spitale regionale, dacă nu apar spitale regionale. Eu degeaba comunic prosperitate, dacă nu există sentimentul de realitate a prosperității.

I.V.: Degeaba invoci asta dacă oamenii nu simt asta.

R.M.: Lumea are sentimentul fie că tu ești deconectat de realitate, fie că faci mișto de noi.

Verdictul politic al lui Radu Magdin: „Fără performanțe în materie de politici publice nu îți reînnoiești mandatul. Decât ca președinte. Singurul care scapă în țara asta și nu are nevoie neapărat de performanță”

I.V.: Care e rețeta succesului în comunicare? Cât dintr-o comunicare bună, excepțională, poate suplini absența unei performanțe? Cât face comunicarea din jocul politic?

R.M.: Din punctul meu de vedere, fără performanțe în materie de politici publice nu îți reînnoiești mandatul. Decât ca președinte. Singurul care scapă în țara asta și nu are nevoie neapărat de performanță, poate să intre într-o zonă de personalitate. Pentru că la un moment dat, în ipoteza unei posibile realegeri, cazul Iohannis, da? Iohannis a creat un contrast între un prim mandat, din punctul meu de vedere fără rezultate, însă logica de campanie a fost așa: între el și Dăncilă, majoritatea a spus „îl alegem pe el”, dacă atâta s-a putut... atât s-a putut, ca opțiuni, o să mergem pe varianta asta. Deci acolo scapi. Ca prim-ministru, ca lider de partid, deci pe zona guvernamentală, nu merge. Și eu consider că este trist pentru România, că după 30 și ceva de ani, ne apropiem de traversarea biblică a deșertului, după patru decenii și schimb de generații, cu tot, noi nu am avut cu adevărat, pe două mandate de patru ani, noi nu am avut continuitate guvernamentală, pentru că asta e, de fapt, rețeta succesului. Rețeta succesului e ca tu să îți reînnoiești succesul.

România sferturilor de măsură. Radu Magdin: „Din 2012 încoace nimeni nu și-a mai terminat mandatul”

I.V.: Pentru că dacă nu ai continuitate, nu poți să duci la capăt un proiect.

R.M.: Și mai sesizează ceva. Din 2012, nimeni nu își mai termină mandatul. Cine începe un mandat, o să intrăm într-o zonă de precaritate, care transmite niște semnale către societate, către funcționarii publici, către altele, că nu contează cine vine în 2025, oricum nu o să mai fie aici în 2028. Din 2012 încoace nimeni nu și-a mai terminat mandatul. Boc oricum a fost schimbat cu Mihai-Răzvan Ungureanu, dar Mihai-Răzvan Ungureanu oricum nu a prins octombrie-noiembrie. El a fost schimbat de USL în Parlament, chiar înainte de alegeri. A picat guvernul mai devreme. Ponta a plecat în noiembrie 2015, a venit un guvern tehnocrat. Dăncilă a plecat în 2019. Da? Când spun a plecat, nu înseamnă că o să te împingă cineva pe scări, ci că poți să pleci tu. Ponta a plecat singur, chiar dacă într-un context dificil, dar Dăncilă a fost ajutată de Iohannis și de PNL.

România prosperă, proiectul de țară al lui Radu Magdin. „Deja se fac în 2024 20 de ani de NATO, se fac 17-18 ani de UE, se duce entuziasmul. E ca într-o relație”

I.V.: Dacă ar fi un proiect de țară care ar fi conturat în perioada următoare, tu care crezi că ar fi acela?

R.M.: O Românie prosperă, o Românie dezvoltată. Dezvoltată din toate punctele de vedere. Sunt componente de modernitate, sunt componente culturale, civilizaționale, educaționale, sunt componente de prosperitate. Aș spune o Românie dezvoltată, pentru că în anii ’90, instinctele clasei politice au fost destul de corecte. Ne-a fost ușor, nu numai nouă, ci tuturor din Estul Europei, care au intrat ulterior în UE și NATO, ne-a fost ușor să ne alegem proiectul de țară. Pentru că proiectul de țară, practic, era aderi la UE = prosperitate, aderi la NATO = securitate. Și ne-am concentrat pe asta, am făcut reforme formale sau pe bune, tocmai pentru a intra în aceste 2 cluburi, dar la un moment dat am fost entuziaști, cluburile au livrat, uite, e război la granița noastră, dar indiferent de episoade, cu drone, cu astea, românii știu în majoritatea lor că avem baze militare aici, avem aliați, deci nu se pune problema unui atac asupra spațiului românesc și NATO cu adevărat. Deci nu vorbim de o dronă rătăcită, vorbim efectiv de un atac la adresa noastră. Problema e alta, noi suntem acum într-un punct de inflexiune, în care după 15 ani, deja se fac în 2024 20 de ani de NATO, se fac 17-18 ani de UE, se duce entuziasmul. E ca într-o relație, dacă nu întreții ca narative, ca poveste de cuplu, să spunem, relația UE cu România, relația NATO-România, rămâi sigur cu niște repere acolo, dar nu întâmplător vedem starea unor frustrări, pentru că până la urmă frustrările se bazează pe așteptări, și noi am avut așteptări, foarte mari. Sincer, mare parte din România se bazează pe urma așteptărilor cu pricina, indiferent că vorbim despre mobilitate, da? Ai putut să intri, să ieși din țară, să lucrezi unde vrei tu în UE, avem un pașaport puternic, noi cu pașport UE mergem liniștiți oriunde. Sunt foarte multe țări din Africa, Asia, America Latină, în care mergem fără să avem nevoie de viză. Dacă nu eram în UE nu puteam asta. Avem un pașaport puternic, logistică... în jurul marilor orașe s-a creat prosperitate, dar, din nou, există limite ale modelelor pe care le adopți formal. Avem nevoie din nou de un plan de țară, din punctul meu de vedere, în momentul de față, care să evite zona de deschidere și de improvizație. Dar atât s-a putut pe bază de deschidere și improvizație. Avem nevoie și de puțină planificare, puțină intervenție. Pentru că altfel România se reîntoarce la cote, slavă Domnului, diferite ca procente, la o polarizare interbelică. În interbelic aveam niște oameni foarte deștepți, foarte șarmanți, femei și bărbați splendori intelectuale, bogați, cu case la Sinaia, pe Kiseleff etc. și avem oameni săraci. Nu spun că mureau de foame, economia era suficient de mare....

Cultura și educația nu se fac de la sine

I.V.: Și un grad de analfabetism enorm.

R.M.: Sunt două zone, educația și cultura, care nu se fac de la sine. Nu e suficient să spui România educată, sau să vină un nou președinte să spună România culturală. Nu e suficient. Sunt bătălii pe care trebuie să le duci săptămânal, prin exemplul propriu.

România în care îmi iei votul și nu mai dai un semn de viață 4 ani de zile

I.V.: Zilnic!

R.M.: Mi-a spus un europarlamentar cu care am vorbit recent, văzându-ne într-un studio TV: „știi, Radu, am fost la o deschidere de școală, fără apel la voturi, pur și simplu pe mesaj european, copiii erau așa de fericiți că am venit la liceu; sunt primul europarlamentar dintr-un oraș relativ mare al României care a venit la liceu să vorbească cu tinerii. Tinerii au fost atât de curioși și au fost atât de onorați!” Dacă mesagerii transpartinici de la București, care își doresc, independent că sunt eurodeputați, senatori, europarlamentari, miniștri, cu atât mai mult președinți, prim miniștri, se duc în țară, la centre universitare, dar dincolo de centre universitare, și în orașele mai mici... eu sincer, dacă aș fi viitorul Președinte – nu mă tentează, să stea lumea liniștită, în podcastul ăsta, în niciun fel – dar dacă aș fi Popescu, da, viitorul Președinte al României în 2025, mi-aș face un calcul în care lunar – poate de aia a și obosit poate – dar aș avea o vizită externă importantă, un calendar sigur, activ, de București, dar și un calendar săptămânal de România. Nu poți să nu te duci în toate județele țării, că până la urmă tu te duci în campanie în toate județele țării, nu poți să te duci la Suceava, la Caraș Severin, în Moldova, să spui: dă-mi votul tău, hai să mă bag în horă, apoi să nu mai dai un semn de viață patru ani de zile!

Radu Magdin despre România specializată în proiecte începute și neîncheiate: „Suntem specialiști, poate, în zona de preludiu”

I.V.: De ce crezi că se spune despre noi că suntem specialiști în începuturi, în tăieri de panglici....

R.M.: Auzi, nici măcar în începuturi, adică ce vreau să spun, totuși, e că suntem specialiști poate în zona de preludiu.... Apropo că vezi și tu că puterea, de dinainte de a intra în funcție, așteptarea...

I.V.: Așteptarea puterii...

R.M.: Presupune că vezi un Q1, primele 100 de zile în forță.

I.V.: Seducția!

R.M.: De exemplu poți să spui cu adevărat, cu mâna pe suflet, în ultimii ani, că ai văzut la vreun președinte sau la vreun premier, 100 de zile de forță în sensul în care să ai sentimentul în spațiul public că omul ăsta, independent din ce partid politic, are o agendă? Câți ți-au dat cu adevărat sentimentul că știu ce vor să facă, adică cineva care să vină să spună „fiți atenți, dragilor, dragelor, în următoarele 100 de zile am trei mari priorități. Asta pe gură, asta cu mânecile suflecate, asta cu rezultate concrete!” Și să vezi, a, ok, asta crede, asta urmează să facă.

Politica, mediul în care speranța nu a dispărut, dar în care e abuzată. Radu Magdin despre politicienii români: „Când te uiți de multe ori la fețele lor, ai noștri sunt foarte obosiți prin comparație și cu vesticii. Arată mai în vârstă decât vârsta lor reală, pentru că sunt mai ramoliți. Se epuizează mai repede.”

I.V.: Dar de ce crezi că a dispărut speranța? De ce nu mai livrează politica și politicul speranță?

R.M.: Nu a dispărut, însă e abuzată. Ea nu moare. Sau mă rog, moare ultima. Și speranța asta trebuie întreținută, dacă politica noastră e un set de exaltări și dezamăgiri succesive... 1996, lumea a ieșit cu steaguri, peste tot, mamă ce o să fie! Inflație galopantă! Dezastru economic, amatorism, dar atât s-a putut. Nu contest buna credință. Eu sunt unul dintre oamenii care împotriva gândirii majoritare și împotriva prejudecății publice eu consider că majoritatea clasei noastre politice este de bună credință. O consider și o repet în orice ocazie am. Și nu vreau să victimizez clasa politică, pentru că au și ei un pachet de beneficii, și totuși stau pentru că le place puterea și înțeleg acest sentiment. Dar oamenii aceștia sunt foarte obosiți, majoritatea care își fac treaba. Muncesc de dimineața până seara și știu foarte bine ce înseamnă și mandat de minister, și mandat de parlamentar. Când te uiți de multe ori la fețele lor, ai noștri sunt foarte obosiți prin comparație și cu vesticii. De ce sunt, printre altele, atât de obosiți? Arată mai în vârstă decât vârsta lor reală, pentru că sunt mai ramoliți. Se epuizează mai repede.

I.V.: E o uzură.

R.M.: Noi neavând procese, cu adevărat, ajungem să punem pe radar, și e nevoie de întâlniri pentru decizii sau pentru a descongestiona un anumit proces, sau de a accelera un proces administrativ, sau la nivel ministerial ori prezidențial. Faptul că pentru a lua anumite decizii în țara asta trebuie să te duci atât de sus și nu e suficient să ai un proces administrativ, cu funcționari publici, sau maxim să se oprească la nivel de director general, maxim secretar de stat, și ministrul sau primul ministru, îi ții ocupați numai cu din acestea, cu cele mai... nu e nevoie să te vezi ca prim ministru cu directori de companie.

I.V.: Viziunea!

R.M.: O dată pe lună.

Despre delegare, reprezentare și exercițiu de imagine. Radu Magdin: „Totul în România pare improvizat. Inclusiv când iei măsuri bune, pentru că nu le cuplezi la o poveste mai mare.”

I.V.: Cine mai gândește?

R.M.: Exact! Nu au timp de gândire pentru că, pe de o parte, trebuie să își umple agenda cu întâlniri, dacă nu îți umplu, lumea îți spune că nu există acces, nu există deschideri, și practic, părerea mea e că primul lider de succes pe care îl vom vedea ca prim ministru sau președinte va fi cineva multimodal și multinivel. În sensul în care se va uita și va spune așa, și va zice ok – alături de echipa sa – ce facem, unul dintre voi se ocupă de urgențe și spuneți când intervin, când nu intervin, și comunicați asta, unul dintre voi sau una dintre voi îmi spune ce fac săptămâna asta, și am nevoie de o parte dintre voi efectiv să se ocupe de succesul de mandatului meu pe 3-4 ani și pe următorul an. Și vreau să vă interconectați unii cu alții, și atunci când se întâmplă ceva tactic să încercăm să ne mulăm pe prioritățile noastre. Totul în România pare improvizat. Inclusiv când iei măsuri bune, pentru că nu le cuplezi la o poveste mai mare. Încearcă unii să fie consecvenți. De exemplu PSD încearcă să fie consecvent cu patriotisme, dar cel care cu adevărat, indiferent că ești sau nu fan al lui pe policies sau pe altele, a știut să folosească puterea consecvenței inclusiv pentru a ataca dușmanii a fost Băsescu cu reforma statului. Orice zicea sau făcea Băsescu, adăuga: reforma statului! Inclusiv la austeritate, pentru că statul, atât de reformat...

I.V.: La orice idee apare și problema credibilității.

R.M.: Exact!

I.V.: Tema asta e fundamentală.

R.M.: Te ajunge comunicarea din urmă.

Radu Magdin, sfat pentru comunicarea oamenilor politici: „orice spui în România, oricum ți-o iei”

I.V.: Tu poți să spui oricine. Dar ești credibil sau nu pe un anumit subiect.

R.M.: Da, da. De exemplu, pe România educată ești credibil, tehnic vorbind, dacă lumea te vede că discuți periodic cu elevi, cu studenți, cu copii la grădiniță, la creșă, da? De ce? Că lumea vede. Ah, ok, România educată, se duce acolo, în zona asta de educație, da? România normală înseamnă, ca pretenție, că tu încerci, sesizezi elemente de anormalitate în societate, să te implici ca discurs public și să spui: „Nu e normal ce vedem în momentul de față cu traficul de droguri. Cu consumul e droguri, trebuie să intervenim”. Intervin mari dezbateri sociale. Sau când ți se pare că există golănie, pasivitate. Eu de exemplu, chiar vorbeam aseară într-o situație informală cu mai mulți oameni deștepți din mai multe omenii, și discutam de un caz de acum de câteva luni, care pe mine m-a impresionat. O doamnă, cred că actriță, a menționat că era în parc în Cișmigiu, și că a luat o plasă de cărți, s-a apucat să citească niște cărți, și a venit un domn și i-a cerut bani. Nu a vrut să îi dea bani. Domnul respectiv i-a cam luat plasa cu cărți și a început să o lovească cu plasa cu cărți. Dincolo de elementul de violență punctuală care trebuie sancționat, doamna spunea în postarea respectivă pe Facebook, din nou, nu mai rețin ce spunea, dar am reținut ideea în mare, că a rămas șocată că cei câțiva bărbați care mai erau acolo, în parc, nu au intervenit. Din punctul meu de vedere, atunci un Președinte, un prim-ministru, un lider de partid trebuia să se ducă la televizor, și cu riscul de a fi criticat după aceea 24, 48 de ore, că oricum, orice spui în România, oricum ți-o iei.

I.V.: În 48 de ore oricum se uită...

R.M.: Dar atenție, aici poți folosi critica în avantajul tău, atâta timp cât polarizezi societatea pe o dezbatere care te avantajează. Deci chiar dacă mă ronțăie 15-20%, atâta timp cât eu mă duc pe 80-85% pe o dezbatere fundamentală și îmi transmit mesajul, am câștigat. Dar trebuie să îți asumi.

Radu Magdin despre „moartea pasiunii” în discursurile politice publice. „trebuie transmise mesaje de normalitate, dacă îți asumi o Românie normală”

I.V.: Cum faci să pui accentul pe bine, lumina să fie pe bine, nu pe negativ, și să ții agenda publică 2-3 zile?

R.M.: Încerci să o lipești, din punctul meu de vedere, de un simbol. Fie un simbol în viață, fie un caz concret, și încerci să trăiești momentul de video, pentru că trăim într-o zonă video. Inclusiv podcastul ăsta e și video. Și automat, dacă te cuplezi prin emoție video de un simbol și reușești să performezi și ieși din zona sforăitoare românească în care „privim cu atenție și îngrijorare”, pronunțată așa: „priveeesc cu atențieeee și îngrijoooraaaareee”, moartea pasiunii! Dar revenind foarte pe scurt la exemplul de mai devreme. Dacă aveai un președinte lider de partid sau prim-ministru care venea și spunea chiar și o chestie controversată de genul: „am rugămintea la bărbații țării ca data viitoare când mai vedeți că o femeie e atacată în parc” și ai mai multe opțiuni, opțiunea 1, mai dură:  „să îi dea două capace băiatului ăluia până vine poliția”, aici ai fi cel mai criticat, mai ales că instigi la violență, dar transmiți un semnal social, că totuși cineva trebuie să îl țină pe agresor până vine poliția și trebuie să protejezi pe cineva. Cu ce ne ajută dacă de foarte multe ori nu ne implicăm și după aia afli că victima a pățit ceva la spital. Ce vreau să spun, trebuie transmise mesaje de normalitate, dacă îți asumi o Românie normală.

Democrația nu înseamnă „fac ce vreau”

I.V.:De ce se spune despre români că sunt excepționali ca individualități, vezi și ce se întâmplă în sport, unde avem performanțe individuale, și nu mai avem echipe, chiar acolo unde contam. De ce a dispărut spiritul de echipă?

R.M.: Trebuie să facem diferența aici între un spirit comunitar, care crește natural, prin educație, prin comunicare socială, fie intensă, undeva la 3-5 ani ca să schimbi mentalități, fie 10-15 ani, dar mai light, ca să spunem așa. De ce spun asta, pentru că în 1990 am zis ah, e democrație, pot să fac ce vreau. Și eu o să dau cazul concret al apartamentului și al scării de bloc unde stă mama. Până în 1989, eu sunt născut în 1982, deci am prin și săpăliga, sapa, cu munca colectivă, măcar că dădeam așa ca un copil la lopată sau ce mai era pe acolo. Toată lumea se mobiliza că era forțată în acel simț comunitar. Dar nu era un simț comunitar, era obligația că toată lumea iese și curăță, dă la lopată etc. Când a dispărut șeful, a venit democrația, nu s-a mai făcut. Mama mea a lucrat grădina ei, cât a putut, acum e femeie în vârstă, o doare spatele, o dor genunchii, nu mai poate ea să facă jumate e grădină, secțiunea, cum ar veni, în fața balconului ei... și nici nu era normal ca mama mea ulterior să meargă ea cu săpăliga și să stea cu găleata să facă pentru tot blocul. Pe altă parte a blocului mai era un alt vecin care făcea asta, dar din nou, erau doi oameni din bloc, care fiecare, pe câte o bucățică, încercau să păstreze o curățenie, o ordine... Oamenii aceștia la un moment dat s-au oprit. Și acum ai o variantă: fie administratorul de bloc vine și spune hai să ne organizăm la o ședință, să plătim pe cineva, și să vedem cât ne permitem.

România simulacrelor de putere, de la președinții de bloc la cei de stat. Radu Magdin: „Toți sunt președinți în țara asta și de aceea ne merge așa de bine”

I.V.: Există și președinte de bloc. De aia avem foarte mulți președinți... E președinte de bloc, nu administrator, atenție, să nu lezăm...

R.M.: Corect, corect, toți sunt președinți în țara asta și de aceea ne merge așa de bine. Atunci când sunt prea mulți lideri nu mai există followeri, nu mai există cei care urmează. Dar făcând o paranteză, apropo de cum schimbi mentalități și de cum faci, câteodată un exemplu e atât de puternic, și aici mă leg și e cazul pozitiv. A fost un scandal în Macedonia de Nord, la o școală, un copil indian a fost bullied, de către alți copii. Și s-a dat sentimentul părinților că ar fi mai bine ca copilul să nu mai vină la școală.  India a raportat acest scandal, a doua zi Președintele țării a venit cu copilul de mână la școală. M-a impresionat. Sincer! M-a impresionat. Și toată țara cred că a intrat în lacrimi. O să îmi revin acum în câteva secunde, suntem oameni politici, ne revenim repede, facem și noi ca Băsescu...  Sincer, a fost un moment în care efectiv am rămas mască.

Excelență politică. Radu Magdin: „Punem prea multă presiune, sincer, pe clasa politică pentru a fi un model impecabil, eu aș aștepta în esență un fel de management primar, adică de bază”

I.V.: Hai să mai dăm un exemplu pozitiv, pentru că ne-am întâlnit săptămânile trecute la Festivalul Național „George Enescu”, ai fost la câteva concerte, o ediție foarte bună a festivalului. De ce nu ne-am gândit să impunem festivalul „George Enescu” ca brand de țară și am găsit o frunză?

R.M.: Un exemplu foarte bun și trebuie multiplicat. Trebuie să facem asta și în sport. Deci practic o Românie mai bună se face pe bază de modele. Punem prea multă presiune, sincer, pe clasa politică pentru a fi un model impecabil, eu aș aștepta în esență un fel de management primar, adică de bază, încercând să evităm cât se poate de mult anumite crize și să avem un minimum plan de dezvoltare, o minimă predictibilitate și direcție, și în rest o serie de modele, în societate, de promovare, de oameni care au reușit, care reușesc, de la cel mai mic nivel, nu știu, tanti Maria, care face gemuri, și combinat cu nepoțelul ei, care să vândă gemuri din România în Italia, la nivelul ăsta, de vând gem, castraveți. De la asta până la inventatorul care face nu știu ce nou aparat, da? Olimpicii aceștia, pe care eu i-aș invita mai des, ca pur și simplu să spună povestea lor de viață, cum au ajuns acolo, ce eforturi au făcut etc. Fără modelele acestea tu nu dai energie pozitivă, nu dai inspirație. Uite, spre exemplu, câte lucruri bune a făcut David Popovici pentru România, indiferent de faptul că nu a mai fost pe podium ultima tură, dar mesajele sociale, combinate...

I.V.: La 18 ani are rezultate remarcabile.

R.M.: Se va întoarce!

Modelele energizează o națiune

I.V.: Doar cine nu înțelege sportul nu înțelege că tu nu poți câștiga tot timpul.

R.M.: Exact! Dar ai energizat o națiune. De exemplu, eu am dat-o pe fetița mea la înot, cu câteva, vreo două săptămâni, înainte ca el să aibă performanță. Atât de mult a contat pentru ea, că se uita la televizor, era deja la înot și a văzut că un român e cel mai rapid din lume... adică a energizat-o și mai mult.

I.V.: Și accentul care îl pune pe școală, care e esențial.

R.M.: Contează!

De ce crede Radu Magdin că nu a primit un contract social? „E mai ușor când ți-e mai mare foamea, generațional, ca generație, să îți dorești să reușești. Și cred că noi ăștia din anii ’80 am fost fomiști.”

I.V.: Asta e de fapt pedagogia care contează.

R.M.: Apropo de proiect de țară. Un proiect de țară sună super, e mare, e ca un plafon în această situație în care suntem, dar până la proiectul de țară, până la plafon, ai o anumită atmosferă, până ajungi sus. Și atmosfera aceea înseamnă inspirație, care e și o promisiune, e contractul social. Care e promisiunea de bază într-o societate? Nu știu dacă eu, ca și copil, sau ca și tânăr care a prins și anii ’80 și tranziția aia urâtă, din anii ’90, și tranziția mai bună din anii 2000, nu știu dacă am primit cu adevărat un contract social. Dar pot să spun că am avut un contract social cu maică-mea, și maică-mea mi-a zis: „Învață carte! Ai carte, ai parte” Și sincer, mama nu m-a mințit. Eu am muncit foarte mult, m-a ajutat Dumnezeu, am fost sănătos, ca toți copiii, nu am avut câteodată, nici în facultate, cred, cum mulți dintre colegi nu aveau bani de cărți, mergeam și făceam xeroxuri, dar am fost o generație motivată. Nu vreau să generalizez, eu văd și în noua generație oameni foarte buni, dar cred totuși că trebuie să ne implicăm mai mult. E mai ușor când ți-e mai mare foamea, generațional, ca generație, să îți dorești să reușești. Și cred că noi ăștia din anii ’80 am fost fomiști.

Radu Magdin despre saga tragediilor care cutremură încrederea societății în mai bine. „, Într-o săptămână ai avut pe Botoșani, „Nu am aer!”, impresionant, iarăși, un alt caz în care îți dau lacrimile; 2 mai, dur, dramă; Crevedia. Cum poți să gestionezi asta ca țară, îți vine să te duci cu capul.”

I.V.: Foamea de viitor... e un slogan.

R.M.: Ne-am dorit foarte mult să reușim. Și am învățat carte, sau am devenit antreprenori, sau am devenit instalatori foarte buni, dar pur și simplu nu prea aveai de ales, nu prea aveai cum să ratezi, pentru că vremurile au fost grele, în special în anii ’90. A fost mai bine după anii 2000. De ce spun asta? Pentru că uite, „Ai carte, ai parte” funcționează și în ziua de azi. Nu poți să spui că dacă ești foarte bun, foarte bună, nu îți iei un job bine plătit. Sau nu reușești asta, reușești! Problema e alta. Atmosfera e proastă. Ceea ce înseamnă că deși teoretic sunt oportunități, eu mă simt prost. Să spunem că am 20 și ceva de ani, dar mă simt prost, pentru că mi se pare că suntem o țară de ratați, dacă e să generalizez un mesaj ministerial, din păcate, la acest nivel, de drogați, și altele. Nu o spun în sensul de reproș față de dependențe, ci o spun în sensul în care povestea pe care o spui în societate afectează sentimentul cetățenilor că suntem sau nu o societate de bine, care merge în bine, o societate de succes. Dacă tu ai numai priviri negative, numai crize, gândește-te, într-o săptămână ai avut pe Botoșani, „Nu am aer!”, impresionant, iarăși, un alt caz în care îți dau lacrimile; 2 mai, dur, dramă; Crevedia. Deci într-o săptămână s-au întâmplat, plus, minus, 7-8 zile. Cum poți să gestionezi asta ca țară, îți vine să te duci cu capul. Deci e nevoie în consecință de un dialog național. Și oricine se poate implica, la orice nivel, pentru o minimă normalitate... nu spun că nu poate fi o normalitate combativă. Poți să critici. Dar trebuie să vorbim.

I.V.: Trebuie să ai un consens pe două-trei teme. Dacă nu ai un consens pe două-trei teme fundamentale, o societate normală nu poate progresa.

R.M.: Așa este.

România așteptării. Radu Magdin: „Eu m-am săturat să mai aștept”

I.V.: Pentru că ai vorbit de generație, se împlinesc 8 ani, când vorbim, de la lansarea unui volum care spunea ceva despre o generație, România noului val, coordonat de prietenii noștri, Marius Stoian și regretatul Bogdan Gavrilă. Volumul, pe care l-am și lansat la Palatul Victoria în 2015, are o prefață a profesorului Solomon Marcus. Și el spune: „viitorul: proiect sau așteptare?” Cum ai răspunde la întrebarea asta?

R.M.: Eu m-am săturat să aștept.

Radu Magdin: „Există riscul să ne frustrăm rău de tot deceniul acesta”

I.V.: Deci proiect.

R.M.: Eu m-am săturat să aștept, m-am săturat de cuvântul potențial, tocmai pentru că m-am săturat de asta, pentru că am 41, pentru că nu mai am răbdare, pentru că consider că anumite lucruri trebuie spuse, am început să le spun din ce în ce mai contondent, elegant, dar contondent, cu riscuri... adică direct! Există riscul să ne frustrăm rău de tot deceniul acesta. Dincolo de rezultatele economice ale acestei țări, dincolo de succesul nostru. Există un risc foarte mare de frustrare. Există un risc din punctul meu de vedere de depresie și de nostalgie, care, pe de altă parte, dacă e activat de cineva care e exmatriculat duce la violență verbală în spațiul public, deja vedem întâlniri de acest fel și posibil și violență fizică la un moment dat, deși nu prea stă în caracterul istoric al țării noastre, spre diferență de alți vecini de-ai noștri. Consider foarte mult că fie și un set de proiecte simple, clare, niște reușite, nu știu, acel spital privat pentru copii bolnavi de cancer, orice îmbunătățește realitatea noastră în momentul de față trebuie promovat.

De ce crede Radu Magdin că paradoxal, acum sunt anii de aur ai  României? „Țara nu a avut asumare, din punctul meu de vedere, și nu a avut ambiții”

I.V.: Tu spuneai în 2015, „putem transforma următorul deceniu în perioada noastră de glorie”. Au trecut 8 ani din acei 10 ani...

R.M.: Ca să ai glorie trebuie să ai asumare. Noi suntem blocați la cel mai înalt nivel al statului în momentul de față. Nu mai vreau să îl binecuvântez cu complimente pe președintele Iohannis și în acest podcast, dar țara nu a avut asumare, din punctul meu de vedere, și nu a avut ambiții. O țară fără ambiție, fără direcție, fără asumare, fără decizie, nu se mișcă. Tu nu poți să ai asumarea, gloria, să compensezi, dar vezi tu, aici, părerea mea, e că mai trebuie lucrat, și în zona de societate civilă, și în zona de sector privat. Mai sunt societăți în care dacă intervine un sentiment de dezamăgire politică, de blocaj, de ambiție, compensează businessul și compensează societatea civilă. Businessul din profitabilitatea pe care o are și o primește. Proiecte culturale, un vibe din acesta. De asemenea, părerea mea e că avem nevoie de o discuție cu patronii media din această țară. Dacă ei își doresc ca și copiii lor să trăiască în această țară. Toți trebuie să își dea seama că dincolo de zona de naționalism, și partidele trebuie să își dea seama de acest lucru, comunicarea în spațiul public nu mai poate fi despre cum ne ardem unii pe alții. Pentru că rămâne așa. Atmosfera în țara asta devine, combinat și cu crizele jurnaliere sau săptămânale, de nerespirat. Sunt unii mai rezistenți, care fie își creează o bulă, fie se izolează, dar per ansamblu nu vom fi o societate de succes, și cu prima ocazie, după facultate, copiii noștri o vor face țuști! După facultate, după liceu, unii și după generală, dacă au ocazia, cu familii, de ce? Pentru că va exista sentimentul că asta nu e o țară de viitor, și este trist. Pentru că orice indicator economic, dacă te uiți, noi suntem pe o pantă pozitivă a istoriei, epoca de aur a României e paradoxal acum. Deci noi trebuie să lucrăm mult mai mult la atmosferă și soluția sunt modelele. O promovare ofensivă, nu agresivă, ofensivă, a ceea ce înseamnă modele. Bun simț. Cum definești succesul acestui deceniu? Să încercăm să avem o putere de cumpărare cât se poate de bună în următorii doi-trei ani, dar pentru că sunt aceste crize, e recesiune globală, încerci să ții România cât se poate de ok, să ajuți categoriile vulnerabile și să încerci să stimulezi antreprenoriatul și poate să faci o debirocratizare în perioada următoare ca să plătești pentru codul acesta fiscal, oarecum cu ceva mai bine, și din nou, o implicare masivă a tuturor celor care vor o agendă pozitivă în această țară, în orice formă, că vorbim de Facebook, că vorbim de video, că vorbim de podcast, că vorbim de oportunități TV, că vorbim de discursuri în comunități. Haideți să facem terapie noi cu noi, în sensul cel mai bun, și să începem să vorbim despre ceea ce contează, pentru că altfel să nu se surprindă că suntem debusolați, obosiți, supărați, că s-ar putea ca oameni cu o energie, capitalizând fricile și temerile noastre să preia agenda publică și să ajungem într-o zonă și mai mare de negativitate. Dacă vrem o Românie mai bună, fiecare român, din punctul meu de vedere, trebuie să se implice de acum încolo.

Credința lui Radu Magdin: „România nu e o țară coruptă, deși mai apare câte un portbagaj deschis”

I.V.: Călătorești foarte mult, mergi la conferințe, pe toate continentele. Care ți se pare stereotipul cel mai grav, ce te deranjează cel mai mult când auzi ceva despre România, care e locul comun, prejudecata cea mai apăsată?

R.M.: Aș începe cu o veste bună. Eu cred că noi ne-am maturizat foarte mult și am început să avem încredere în noi. În primul rând aș sesiza, raportat la conferințe și evenimente, că românii au început să vină, să se salute între ei, să schimbe informații între ei, să se coordoneze. Deci deja începem să recreăm, slavă Domnului, după trei decenii, încrederea între noi. Nu mai suntem unii față de alții ca niște ciumați. Văd asta inclusiv când mai merg în concediu undeva sau când mai mergem pe o stradă undeva, câteodată românul care auzea română traversa strada, pe partea cealaltă. Da? Din ce în ce mai mult văd oameni relaxați când ne salutăm între noi pe stradă sau când ne vedem la evenimente. Și care vin natural unii spre ceilalți spunând: „uitați, v-am văzut, v-am auzit, veniți și la panelul meu”. Desigur, fără un plan. Ne maturizăm. Românul totodată devine mai patriot. E foarte important să fim patrioți inteligenți, nu naționaliști nostalgici. S-ar putea să nici nu avem o nostalgie justificată, dincolo de diferite împachetări ale trecutului. Ce înseamnă patriot inteligent? Să îți dai seama ce te-a îmbogățit până acum. Să nu omori gâsca de aur. Capitalismul e bun. Putem modifica la el, e contestat pe alocuri, dar poți face în funcție de ideologii, adaptări, așa încât să ridici acei 30% și ceva din români care sunt în zona de risc și excluziune socială, să îi ajuți să se ridice de acolo pentru că fără intervenție nu mai poți. Polarizarea crește atât de mult. La fel dacă erau 40% și ceva din copii, este un risc enorm. Unul din doi copii, teoretic, nu are viitor, s-ar putea ca și practic să nu aibă viitor. Acestea sunt zone de intervenție în perioada următoare. Ca prejudecată eu cred că iarăși ne vindecăm, mai toți românii care ies undeva și încep să cunoască lumea, uitându-se în regiune își dau seama că noi suntem chiar bine. Și începem și noi să combatem anumite narațiuni. România sincer, în momentul de față, nu este o țară coruptă. Poate fi coruptă în plan local, poate mai apare câte un portbagaj, dar acum nu e coruptă guvernamental din punctul meu de vedere și nu a fost coruptă deloc în ultimii ani. Inclusiv în perioade de tensiune, de manifestații, nu cred că s-a pus problema de tensiuni, ci mai degrabă de intervenție în zona de justiție. Nu s-a pus problema: „mamă, ce scandal, uite că au furat 6 miliarde! Sau 2 miliarde!” Nu așa s-a pus problema, dar clar, avem o problemă mare de încredere în instituții. Nu e cazul din punctul de vedere al problemelor de sănătate ale acestei democrații să căutăm iarăși un cavaler sau o cavaleră pe cal alb care să ne salveze, este un risc în acest providențialism, și mi se pare foarte riscant, de vreme ce vorbim de provincialism de stat, promovat la cel mai înalt nivel, să ajungem apoi la cineva care are promisiuni mesianice pentru România, că o să rupem noi tot cartierul și o să facem nu știu ce.

„Stai, tati, tu cum faci bugetul?”

I.V.: Care crezi că e următoarea criză pe care România ar trebui să o evite?

R.M.: În primul rând cred că avem foarte mulți oameni deștepți în țara asta care ar putea să facă un index de crize care pot fi evitate. Criza securitară, vrei nu vrei. Nu vom trece dincolo de nivelul acesta de drone, dar aici suntem. Eu cred că ar trebui să ne lăsăm PNRRul sincer și să ne punem foarte serios noi ce producem în țara asta. M-aș uita cu mare atenție la politica industrială. Noi, concret, ce mai producem, ce mai vrem să producem? Pentru că aceste fonduri europene, slavă Domnului că există, dar nu e ok din punctul meu de vedere să fim amenințați de ministrul de Finanțe, că dacă nu facem ce vrea el noi pierdem 70 de miliarde. Că ăsta a fost în esență mesajul în ultimele săptămâni. Dacă ar fi să vorbim ca un cetățean obișnuit, păi, tati, stai așa, cum faci bugetul? Sau înseamnă că noi chiar nu putem trăi fără acelea 70 de miliarde sau că se pierde totul. Trebuie să înțelegem că după 2027 trebuie să avem un buget în care să spunem noi doi, combinat cu încă 18 milioane, câți o să mai fim după 27, trebuie să fim siguri că ceea ce producem aici, ca țară, corespunde, măcar, hai să zicem că ne mai împrumutăm un an, doi, până ne echilibrăm cu zona de fonduri europene, dar cel târziu în 2029 ar trebui să fim în stare să ne plătim și să avem și o structură a bugetului astfel încât ceea ce noi producem și banii pe care îi luăm pentru producția respectivă să poată să asigure cheltuielile pentru că altfel e o mare problemă. Asta nu se poate face în decembrie, modelul clasic din România, Radu, Ionuț, sună-mă în decembrie pentru 2026 și vorbim atunci pentru 2027. Nu merge așa. Tu ai nevoie încă de pe acum pentru la anul să pui în picioare niște combinații de politică externă, comercială, elemente de geopolitică atunci când atragi investiții, trebuie să te gândești la chestiunile acestea, pentru că timpul trece și eu știu că sunt patru rânduri de alegeri la anul. Dar dacă lumea o să aibă sentimentul că tu nu ști ce faci, te schimbă, cel puțin dacă cei care sunt acum la guvernare vor să rămână, nu o să mai rămână asta cu stabilitatea. Care stabilitate? Din iunie încoace suntem fie în grevă, fie în scandaluri și crize, culminând cu acest cod fiscal. Deci trebuie găsită o altă poveste. Povestea aceea trebuie să fie: „ok, ce a fost a fost, să vedem ce facem în momentul de față”. Și creezi credibilitate pe baza planului cu pricina. Altfel nu o să meargă doar cu PNRR-ul, ne cere Bruxellesul, ne dau americanii sau chestiuni de tipul acesta.

Radu Magdin, despre România celor nefericiți. „Îmi pare rău pentru că mai văd unii oameni care vorbesc singuri pe străzi... am fost puși sub multă presiune.”

I.V.: Spune-mi, atunci când te întorci de undeva, din Manilla sau din Kuala Lumpur, pentru că acolo am văzut că ai mers mai mult, în ultimul timp, și ai zborurile acelea lungi, 10 ore, 12 ore, când vii spre casă și ai lăsat deoparte conferința, intervenția pe care ai avut-o, la ce te gândești, care e primul gând pe care l-ai avut și care te face să te simți împlinit și fericit?

R.M.: Faptul că o văd pe fetița mea și cum ajung, mă schimb, mergem în parc, putem să mergem undeva să ne jucăm. Mie îmi place să văd oameni fericiți. Îmi doresc foarte mult să văd mulți oameni fericiți. Mă uit încă din anii ’90 pe străzi și îmi spun că mă deranjează pentru ei, nu pentru mine, că e multă lume nefericită și că văd lumea aplecată. Îmi pare rău pentru ei că mai văd unii oameni care vorbesc singuri pe străzi, și mai văd iarăși oameni care vorbesc singuri pe străzi, și am fost puși sub multă presiune. Iar oamenii aceștia dacă vor să fie ajutați, trebuie ajutați și trebuie să ne implicăm mult cu mesaje pozitive. Să fim un pic blânzi unii cu alții, pentru că sincer, chiar e o perioadă dificilă și grea, dar nu poți știi, dincolo de situația macro dificilă, cu criză energetică, război, inflație, COVID, nu poți să știi ce drame are fiecare, ce nu îi iese, ce se întâmplă... dacă putem totuși să fim drăguți în interacțiunile cu cei din jurul nostru, acesta ar fi un ultim apel din partea mea. Dincolo de un apel la un plan, să încercăm să avem un pic de răbdare unii cu alții, că nu ne costă să fim drăguți, să dăm bună ziua, sau poate să încercăm să ne abținem, deși suntem natural nervoși, să țipăm la cineva cu prima ocazie.

I.V.: Radu, îți mulțumesc mult pentru lecția asta de optimism. O să te mai chem pentru că avem nevoie de așa ceva.

R.M.: Cu drag! Cu mare drag!

Ajutoare pentru o țară mai bună

I.V.: În final aș vrea să te rog să adresezi un gând, o urare, un îndemn, celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

R.M.: Ascultați în continuare cu atenție și fără îngrijorare. Vin ajutoare pentru o țară mai bună. Mulțumim.

I.V.: Mulțumesc mult, Radu!