Poate fi România supusă unor penalizări internaționale pentru încălcarea prevederilor din Carta fundamentală a drepturilor omului?

Cred că acest lucru se află acum în studiu deoarece, în urma unor plângeri și sesizări parvenite în ultima perioadă s-au pus în mișcare mecanismele europene și internaționale care monitorizează acest domeniu ultra-sensibil și considerat prioritare în definirea oricărui tip de „bună guvernare”.

În raport cu ce se face acum această analiză și de către cine?

Raportarea se face la textul – asumat ca obligatoriu și de România – al Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene (o găsiți aici, în limba română) care „ înscrie în legislația primară a UE o serie amplă de drepturi fundamentale de care se bucură cetățenii și rezidenții UE” printre care, atunci când se legiferează respectarea demnității umane, la art. 4, se instituie în mod expres „interzicerea torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane și degradante”. Dreptul prevăzut la articolul 4 corespunde dreptului garantat la articolul 3 din CEDO, a cărui formulare este identică: `Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante`. În conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, acest articol are acelaşi înţeles şi acelaşi domeniu de aplicare ca şi articolul din CEDO.

Cei de la Amnesty International afirmă, printr-o definiție oricând aplicabilă a ce-am văzut în cazul Voluntari dar și în tot ce se dezvăluie acum în flux continu, că „tratamentele crude, inumane și degradante fac parte dintr-un evantai de practici care, fără niciun fel de echivoc, sunt interzise în virtutea dreptului internațional privind drepturile omului și a dreptului internațional umanitar....”.  Desigur, textul fundamental în domeniu îl reprezintă Convenția împotriva torturii și a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante adoptată în 1998 de Adunarea Generală a ONU.

Acesta este contextul în care ne parvine știrea că, la Geneva, va avea loc pe 19 -20 iulie, foarte curând o reuniune în care Comitetul împotriva torturii „va examina rapoartele privind Elveția, Noua Zeelandă, România și Spania” și, conforma programului afișat aici va discuta o serie de rapoarte succesive privind situația existentă în închisorile din România.  Dacă lecturați documentele, veți vedea care este gravitatea problemelor semnalate, similare aproape întru totul cu cele semnalate de Comitetul anti-tortură de la Consiliul Europei,. Aveți aici prezentarea Raportului din 2022.

În acest moment, în opinia mea, se poate produce oricând o suprapunere a rapoartelor respective peste cele noi, obținute prin monitorizarea presei din România cu relatările despre tragediile de tip Voluntari și existența unei (sau unor) rețele de crimă organizată care, poate sub protecția sau cu complicitatea unor persoane oficiale, au comis acte care se pot subsuma foarte exact în definițiile prezentate anterior pentru comportamente inumane sau degradante.

Adică exact ce se petrecea în urmă cu foarte mulți ani când, la Bruxelles și în alte capitale europene, România era stigmatizată ca țară de primitivi și înapoiați, găzduind și protejând cu indiferență  marea tragedie a „orfelinatelor groazei”. Și atunci s-a încercat să se spună „n-am știut, n-am văzut, nu era de competența mea” și știți ce-a ieșit.

Nu cred că România ar trebui să-și permită repetarea acestui fenomen. Dar se poate? Cu siguranță că se poate.