Planeta arde, ei, şi? Petrolul, cărbunele şi gazele zămislesc miliardari şi monştri!

State întregi, companii internaţionale şi persoane cu multe miliarde de dolari în băncile lumii, sunt capabile să ducă orice fel de război, cu bombe fizice, financiare şi informaţionale, pentru a-şi vinde petrolul, gazul sau cărbunele!

E adevărat, au şi cumpărători avizi de energie, atâta timp cât vor mai putea dicta preţurile şi cantităţile combustibililor generaţi prin putrefacţie, la concurenţă cu preţurile şi cantităţile de combustibili regenerativi sau sintetici.

Crede cineva în mod serios că Rusia va renunţa la mai mult de jumătate din bugetul ei de stat generat de exportul de gaze naturale şi petrol?

Ce altceva ar putea oferi Rusia omenirii? Automobile ultramoderne, televizoare OLED, microelectronică, roboţi industriali, îmbrăcăminte la modă, smartphone-uri, adidaşi, supercomputere? Nu, asta ştiu să facă alţii, de la China, Coreea sau Japonia până la Germania, toate având însă mare nevoie de energie.

(SUA au o poziţie privilegiată, vânzând şi cumpărând multe produse ultramoderne, vânzând şi cumpărând multă energie). 

Ar trebui oare că Arabia Saudită să renunţe la 42% din produsul ei intern brut generat de vânzările de petrol?

Sau Kuweitul să renunţe la 90% din veniturile din export?

O privire asupra listei celor mai mari producători de petrol din lume  poate fi foarte revelatoare:

SUA conduc clasamentul cu 19%, urmate de Arabia Saudită (12%) şi Rusia (11%), urmate de Canada, China, Irak, Emiratele Arabe Unite, Brazilia, Iran şi Kuweit cu aproximativ 5% fiecare. SUA, Arabia Saudită şi Rusia produc aproape jumătate (42%) din petrolul mondial. Şi modul în care aceste state „participă” la convenţiile climatice internaţionale poate fi constatat zilnic prin mass-media. 

Pe de altă parte, cel mai mare 

exportator

 din lume este Arabia Saudită, cu o cotă de piaţă mondială de 15,4%, urmată de Rusia cu 11,4%, Irak (8,4%) şi Canada (7,8%).  Cel mai mare 

importator

 este, aşa cum era de aşteptat, China, cu o pondere de 17,9%, urmată de SUA (16,8%) şi India (9,3%).

Interesant este însă în ce regiuni ale lumii este consumat acest petrol: Asia (de data aceasta în mod clar China, Japonia, Coreea) "înghite" 63%, în pofida faptului că numai 14% a fost extras în zonele respective. Orientul Mijlociu, pe de altă parte, consumă doar aproximativ 10% din cele 53% produse.

În America, există o paritate clară între producţie şi consum, chiar dacă acest lucru este doar un echilibru la prima vedere: America exportă mult petrol, dar şi importă mult, motivele acestor tranzacţii fiind de ordin pur financiar. 

Cel mai mare exportator de gaze naturale din lume este Rusia, cu o cotă globală de 19,1% (2019), urmată de Qatar şi SUA cu aproximativ 10% fiecare. Cel mai mare importator de gaze naturale din lume este Germania, cu 10,8% (2019). China se află „doar” pe locul al doilea, cu 10,1%! 

Cei mai mari producători de gaze naturale din lume sunt America de Nord, Orientul Mijlociu, fostele republici sovietice, dar şi unele state din Asia. Situaţia este diferită în ceea ce priveşte consumul: Asia are nevoie de mai mult decât produce, dar situaţia devine mai clară abia atunci când analiza se referă la ţările asiatice în parte. Orientul Mijlociu vinde mai mult gaz natural decât produce, la fel ca şi fostele republici sovietice. Europa este marele consumator de gaz natural, dar şi în acest caz analiza trebuie să fie diferenţiată. Norvegia exportă, de exemplu, foarte mult gaz natural (locul 4 la scară mondială), dar nici nu importă şi nici nu consumă gaze naturale!

În America de Nord şi America de Sud, producţia şi consumul de gaz natural sunt în mare, în echilibru.

În ceea ce priveşte producţia şi consumul de cărbune, Asia şi regiunea Pacificului au o pondere covârşitoare pe plan mondial.

Africa are până acum o pondere foarte moderată a consumului de cărbune. Dar ce se va întâmpla dacă China va construi atât de multe centrale electrice pe bază de cărbune în Africa? Chinezii, vor aduce, bineînţeles, după cum am menţionat, şi cărbunele cu ei.

În toată această bătaie cruntă pentru energie şi pentru banii scoşi din ea oamenii ignoră însă o ameninţare existenţială! Planeta noastră se află, în ceea ce priveşte încălzirea atmosferei, în ceasul al doisprezecelea!

În loc să ne dăm numai silinţa de a face din Europa o regiune-model, prosperă şi cu o tehnică de vârf, mai bine am încerca şi să salvăm urgent atât de multe ţări sărace din Africa, Asia şi America de Sud de ciuma petrolului, gazelor şi cărbunelui!

Arzând în continuare combustibili fosili în stare solidă, lichidă şi gazoasă, planeta noastră va arde cu repeziciune ea însăşi!

Temperatura medie a atmosferei Pământului, de aproximativ 15 °C, este o consecinţă a efectului de seră natural, generat de gaze poliatomice precum vaporii de apă (62,4%), dioxidul de carbon (21,8%), ozonul (7,3%), metanul şi protoxidul de azot (8,5%). Dioxidului de carbon deja existent în atmosferă i se adaugă însă anual un procentaj de 0,6% cauzat de activităţi umane, în speţă de arderea de combustibili fosili (cărbune, motorină, benzină gaze naturale). Acest surplus cumulat anual în atmosfera, creşte ponderea dioxidului de carbon în proporţiile menţionate.

Calculele arată că, fără efectul natural de seră pe care îl produc aceste gaze (aşadar fără surplusul de dioxid de carbon intervenit în timp), temperatura medie a atmosferei Pământului ar scădea cu 33 °C , ceea ce ar însemna minus 18 °C. Efectul natural de seră poate fi explicat şi într-o formă simplificată, mai puţin ştiinţifică, pentru mai multă claritate: razele solare se îndreaptă spre planeta noastră cu intensitate şi frecvenţă mare. Aceste două componente formează fluxul de energie a fiecărei raze. Traversând atmosfera, o rază solară ajunge pe pământ şi cedează o parte din fluxul de căldură scoarţei terestre, faunei, florei şi apelor mărilor şi oceanelor. Fluxul de căldură constituie o putere (kilowatt) care se transformă în timp în binefăcătoarea căldură (kilowatt-oră). Raza de soare este apoi reflectată înspre atmosfera, intensitatea şi frecvenţa ei devenind însă mai reduse, dată fiind partea de energie cedate pământului. Din cauza gazelor poliatomice din atmosfera, cum este dioxidul de carbon, asemănător ca  structură dioxidului de siliciu (adică sticlei, care acoperă, în general, şi serele clasice) ea nu poate penetra în totalitate acest acoperiş gazos, înapoi spre cosmos, fiind deflectată parţial spre pământ. Şi acest du-te-vino se repetă de multe ori, iar raza, chiar slăbită fiind, lasă de fiecare dată ceva căldură faunei, florei, scoarţei pământului şi apelor. 

De la începutul industrializării, după inventarea şi introducerea motorului cu aburi (1712), atmosfera Pământului s-a încălzit în acest mod, suplimentar, cu aproximativ 1°C. Este demn de remarcat faptul că, în acelaşi timp, concentraţia de dioxid de carbon din atmosfera Pământului a crescut de la 280 [ppm] (părţi pe milion - volumul CO₂ raportat la un milion de părţi de aer) la 417 [ppm] (măsuraţi în iulie 2021 la Staţia Mauna Loa, Hawaii) . Cercetătorii în domeniul climei de la IPCC (Grupul interguvernamental pentru schimbările climatice) consideră că această creştere a cantităţii de dioxid de carbon generate antropic în atmosfera Pământului este responsabilă pentru creşterea temperaturii acesteia, cel puţin în ultimele 5-6 decenii.

La rata actuală de emisie de dioxid de carbon, creşterea temperaturii atmosferice ar putea ajunge la 5,8 °C până la sfârşitul acestui secol. Aşadar, avem obligaţia să acţionăm rapid: obiectivul actual al comunităţii internaţionale este de a limita încălzirea atmosferei Pământului la 1,5 °C până la sfârşitul secolului, prin reducerea drastică a emisiilor de dioxid de carbon provocate de om. 

Problema este însă că pe lume există şi mult prea mulţi „filozofi de salon”: „lasă, că dioxidul de carbon emis în plus va fi oricum reabsorbit de multele păduri şi plante ale pământului!” Aşa să fie, oare? Oamenii de ştiinţă sunt de altă părere:

În anul 2020 emisia totală de dioxid de carbon la nivel planetar a fost de 34,8 miliarde de tone (de.statista.com). Cu 60 de ani în urmă, în 1960 se înregistrase o emisie de „numai” 9,3 miliarde de tone. Arderea de combustibili fosili a infestat, aşadar, de netăgăduit, atmosfera, generarea electricităţii şi a căldurii având partea ei de 42%, transportul de 25%, industria de 19% şi aşa mai departe.

Este adevărat că o parte din emisiile antropogene este reabsorbită de oceane şi de vegetaţia pământului. Oceanele Terrei au absorbit între 1994-2007 nu mai puţin de 34 miliarde de tone de dioxid de carbon antropogen emis în atmosferă, ceea ce reprezintă 31% din emisiile antropogene de CO₂ din perioada respectivă  (/doi/10.1126/science.aau5153). Principalul efect negativ al acestei absorbţii este creşterea acidităţii apei, ceea ce afectează atât flora cât şi fauna marina.  

Pădurile lumii absorb anual 0,55 miliarde de tone, fiind cel mai mare „absorbant” terestru. Această cantitate nu este „procesată” imediat prin fotosinteză. Capacitatea de stocarea a dioxidului de carbon în arbori şi în pământul de sub ei este, într-adevăr, imensă, dar a ajuns la saturaţie: 295 miliarde de tone în biomasă activă, 300 miliarde în masă organică din pământul de sub pomi, 68 miliarde de tone în lemnul „mort” (DOI: 10.1399/ NuL.2021.12.01).

O diferenţiere ar mai fi, poate: există copaci şi copaci, există plante şi plante. Porumbul şi meiul nu pot creşte mai repede că urmare a creşterii concentraţiei de dioxid de carbon în aer.  În schimb, soia şi grâul cresc mai repede. În pădurile tropicale, lianele cresc, datorită creşterii  conţinutului de dioxid de carbon din atmosferă, mult mai repede decât alte plante. Efectele secundare trebuiesc însă luate şi ele în consideraţie: lianele împiedică dezvoltarea copacilor, care sunt mari absorbanţi de dioxid de carbon.

Un copac absoarbe, în medie, 10 kg CO₂ pe an. Dar şi aici există diferenţe, atât între regiuni, cât şi între felurile de copaci. În America Latină media de absorbţie este mult peste cea generală, în loc de 10 kg, copacii de acolo absorb, în medie, 16 kg CO₂ pe an. În altă ordine de idei, un fag absoarbe, în primii 20 de ani de creştere, în medie, 12,5 kg CO₂ pe an. În schimb, un molid absoarbe numai o jumătate din această cantitate.

Procesul de schimb de dioxid de carbon între pământ şi atmosferă este foarte dinamic, în unele regiuni ale lumii dioxidul de carbon este doar absorbit de mediu, în altele este numai emanat. 

Imensele stepe şi savane ale planetei absorb, la rândul lor, aproximativ o treime din emisia antropogenă anuală de dioxid de carbon.

Flora Pământului absoarbe chiar şi o parte din emisiile suplimentare de dioxid de carbon cauzate de oameni: o dovadă clară este accelerarea creşterii vegetaţiei cu 2,3% pe deceniu, după cum arată măsurătorile făcute din sateliţi.

Revista "Nature Sustainability" a publicat recent o lucrare care arată că acest comportament este cauzat de creşterea emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă: atâta timp cât apa, radiaţia solară şi mineralele sunt suficient de disponibile pe şi în pământ, creşterea proceselor de fotosinteză poate fi explicată cu o creştere a conţinutului de dioxid de carbon din aer. Dar a existat şi o altă cauză a creşterii vegetaţiei: China şi India, ţările cu cei mai mulţi locuitori din lume, au plantat atât de multe plante şi atât de mulţi copaci din anul 2000 încoace, încât au provocat, doar prin această măsură, o treime din creşterea vegetaţiei mai sus menţionate!

La polul opus vegetaţiei active, combustibilii fosili (lignit, huilă, turbă, gaze naturale, ţiţei) au fost formaţi în perioade geologice preistorice (în urmă cu aproximativ100-200 milioane de ani) fiind produşi ai degradării plantelor şi animalelor moarte. Dimpotrivă, combustibilii regenerativi comparabili cu benzina, motorina sau gazul natural, cum ar fi metanolul şi etanolul sunt obţinuţi din resturi de plante care se regenerează, de obicei, anual. Aceste plante absorb dioxid de carbon din atmosferă, prin fotosinteză, pentru elaborarea propriei „hrane”, la acest proces participând radiaţia solară în spectrul luminos, apă şi mineralele din pământ. 

Lucrurile sunt, aşadar, clare.

Avem însă, din păcate, şi „filozofii de salon”, dar până şi aceştia sunt de-a dreptul nevinovaţi în comparaţie cu rechinii de pe pieţele petrolului, cărbunilor şi gazelor naturale.

Pe de altă parte, există sute de organizaţii internaţionale şi naţionale de protecţie a climei de pe planetă care au ca scop reducerea emisiilor antropice de gaze prin arderea produselor petroliere, a gazelor naturale şi a cărbunelui.

Cele mai cunoscute dintre aceste organizaţii sunt următoarele:

UNFCCC - United Nations Framework Convention on Climate Change (Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru schimbările climatice), care se ocupă de prevenirea perturbaţiilor antropice şi de măsurile de încetinire a încălzirii globale.  Numai secretariatul UNFCCC din Bonn are 450 de angajaţi.

UNEP - United Nations Environment Programme (Programul pentru Mediu al Naţiunilor Unite), cu sediul în capitala keniana, Nairobi, cu 800 de angajaţi.

WWF - World Wide Fund For Nature (Fondul Mondial pentru Natură). Acesta a fost înfiinţat în 1961, fiind una dintre cele mai mari organizaţii internaţionale de protecţie a naturii şi a mediului. Are 6.200 de angajaţi şi o cifră de afaceri anuală de aproape 700 de milioane de euro.

În plus, la nivel internaţional, dar şi în aproape fiecare stat, există sute, dacă nu mii, de organizaţii de mediu cu obiective similare.

Ce fac toate aceste organizaţii, toţi aceşti oameni, care au la dispoziţie fonduri imense, pentru a contracara creşterea vertiginoasă a emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă?

Avem o nevoie stringentă de surse de energie fără impact climatic într-adevăr viabile, la preţuri accesibile şi în cantităţi suficiente! Soluţii există, dar toate aceste organizaţii trebuie puse la muncă, în mod concret şi bine coordonat!