PIB cu proptele

0
0

Dintre multele repere la care suntem nevoiţi să ne uităm, când analizăm economia românească, mă opresc în comentariul de astăzi doar la unul. Fundamental. Întrebarea fiind: cât PIB vom face în acest an şi în anii ce vin şi, mai cu seamă, ce fel de PIB?

Iată de ce, privindu-se în oglinda unei lumi obsedate de creştere economică şi de finanţarea ei, societatea românească se vede silită să afle răspunsul exact la această întrebare. Răspuns care nu are cum să facă abstracţie de climatul politic, social, economic şi psihologic din ţară.

De ce am ales tocmai acest reper? Întâi şi întâi, pentru că fiecărui român, indiferent ce face în această ţară, înfruntă copilăria sau învaţă, munceşte, e în şomaj ori e pensionar, i se serveşte zilnic câte o porţie de… PIB. Şi cu cât PIB-ul e mai mare, sporeşte şi şansa ca bucata lui zilnică să fie mai mare. Şi spun „sporeşte şansa” fiindcă, mai departe, bucăţile de PIB nu sunt împărţite în mod egal pentru toţi cei 20 de milioane de români. Fiecare comandă cât poate să plătească. După venitul pe care şi-l asigură fiecare. Dar cât PIB facem depinde de noi toţi. Depinde de munca întregii ţări, de cum e organizată producţia, de calitatea ei.

De reţinut: nu trăim într-o ţară prosperă. PIB-ul nostru, ca să dăm un singur exemplu, e în jur de 130 de miliarde de euro pe an, sumă pe care o împărţim la 20 de milioane de locuitori; al Finlandei, în schimb, e de 200 de miliarde de euro şi e împărţit la numai cinci milioane de locuitori. Sau, judecând lucrurile şi dintr-o altă perspectivă, 20 de milioane de români fac un PIB mai mic decât cinci milioane de finlandezi.

Ce ne desparte de ţările prospere? Dacă trecutul de-acum îndepărtat, de dinainte de 22 decembrie ’89, poartă o mare vină pentru rămânerea în urmă a României, trecutul apropiat şi prezentul au propria vină. Căci ne-au ţinut şi ne ţin în loc şi joaca de-a producţia, plătită scump de întreaga societate; şi risipa; şi deficitele de competenţă; şi reformele întârziate. Acolo unde s-a manifestat însă dorinţa de a reuşi – şi  cazurile nu sunt deloc puţine, căci nu toată economia românească umblă în cârje –, au apărut şi performanţe, şi bani, şi eficienţă. Din nefericire însă, o mare parte a economiei pare a se simţi bine în cârje.

Adevărul e că PIB-ul (Produsul Intern Brut făurit de întreaga ţară, într-un an) s-a dovedit a fi un fabricat de o extremă complexitate. Aici se adună toată valoarea adăugată; tot ce se produce într-un an, pâine, lapte, carne, avioane, vapoare, maşini-unelte, case, îmbrăcăminte, încălţăminte, servicii bancare, vânzări prin magazine, călătorii cu trenul, consultaţii medicale, absolut tot, exprimând ceea ce statisticienii numesc creştere economică. Iar dacă această creştere nu e cu plus ţara nu merge înainte. Stagnează sau dă înapoi.

Treabă grea, aşadar. După ce criza ne-a lovit puternic, în cel de-al patrulea trimestru din 2008, economia noastră a dat înapoi. Am avut de înfruntat doi ani de recesiune – 2009 şi 2010. Apoi, România a reînceput creşterea plus – în 2011 şi în 2012. PIB-ul continuă să urce în acest an.

Facem deci progrese. Dar să nu zicem hop, că n-am sărit încă şanţul. Avem noi PIB cu plus, dar problema cea mai complicată e consolidarea acestui plus. Proces ce are nevoie de timp, de muncă, de investiţii. Iar fără a antrena iniţiativa şi iscusinţa întregii noastre societăţi în serviciul unui astfel de proiect, sperăm degeaba. Cine s-o facă? Probabil că numai societatea civilă, înţeleasă în sensul cel mai larg al acestei sintagme: preoţii din biserici, profesorii şi învăţătorii din şcoli, formatorii de opinii. Dacă, bineînţeles, ei în primul rând s-ar ataşa de conţinutul proiectului, de importanţa lui şi l-ar promova cu tragere de inimă. Altfel, doar cu speranţe şi cu promisiuni, nu se poate merge prea departe.

România are nevoie de o creştere economică performantă, întemeiată pe concurenţă şi pe eficienţă. Numai că la astfel de valori nu se ajunge - şi nu vom ajunge niciodată – fără o restructurare masivă. Iată de ce, în condiţiile în care încă nu au fost reînnoite radical structurile economice, organizarea muncii şi sistemul intereselor, e inutil să aşteptăm o creştere economică sustenabilă. În materie de economie, nici o ţară din lume nu-şi permite să sfideze, fără să plătească scump, nevoia unei creşteri economice sustenabile. Luând în calcul, cu deosebire, resursele materiale, financiare şi umane. Şi ţintind, obligatoriu, trei planuri: 1) structural; 2) cantitativ; 3) calitativ. Supremă fiind legea eficienţei: pentru o unitate de PIB să se cheltuiască o cantitate tot mai mică de resurse.

Istoria ne-a administrat deja câteva lecţii dure în acest sens. Important însă e să le învăţăm. Măcar acum, în al 12-lea ceas, fiindcă problema cea mai gravă, de care ne-am lovit în anii cu PIB pozitiv, chiar şi în cei de boom, s-a dovedit a fi creşterea economică nesănătoasă. Mai exact, „nesustenabilă”. Sau, pe înţelesul tuturor, creştere „fără proptele”, nesusţinută nici de eficienţă, nici de productivitate şi nici de performanţe economice.

Tema creşterii fără proptele continuă să fie actuală. În focul unei crize duble, a unor ţări şi a unui sistem, o criză de mare amploare, propagată pe trei trepte – o criză macroeconomică clasică; o criză a structurilor financiare; o criză a gestiunii dezvoltării – sănătatea creşterii economice a devenit esenţială. Mai ales acum, în anul 2013. Pentru că numai o creştere sănătoasă aduce plusuri de avuţie naţională; şi aduce dezvoltare durabilă.

Dacă dezvoltarea durabilă nu va deveni o stea polară în economia noastră, mai mult PIB n-ar fi decât un consumator de resurse. Va fi însă nevoie să învingem şi piedici de ordin psihologic. Să învingem un scepticism bolnăvicios, potrivit căruia societatea românească n-ar mai fi capabilă să-şi asigure un viitor bun prin dezvoltare durabilă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite