Pericolul rus și separatismul. Autonomia (ne-etnică) a Tirolului de Sud
0Tirolul de Sud reprezintă un exemplu despre modul în care strategiile politice pot profita de pe urma conflictelor etnice și lingvistice pentru a menține controlul asupra unui teritoriu, iar autonomia care nu este bazată pe criterii etnice – un instrument pentru asigurarea integrității teritoriale în fața unor provocări geopolitice.
Provincia autonomă a Tirolului de Sud, cu capitala Bolzano (Bozen în germană), este o regiune aflată la graniță între Italia și Austria, cunoscută mai ales pentru peisajele din Alpii Dolomiți. Aici conviețuiesc trei grupuri lingvistice: italieni, germani și ladini. Deși se consideră că, tirolienii de sud sunt printre cele mai protejate minorități din Europa, conflictele latente între grupurile lingvistice își tot fac apariția la masa negocierilor pentru decizii politice.
Puțină lume cunoaște însă care au fost mizele geopolitice ale autonomiei Tirolului de Sud. Ele au avut de-a face cu expansiunea comunismului rus pe continental European.
Tirolul de Sud: răsplată pentru Italia
Regiunea Tirol făcea parte din Casa Habsburg, din 1336, devenind ulterior ținutul Coroanei Austriece. În 1803, ținutul Coroanei Austriece era majoritar germanofon și ladin. În urma Tratatului de la Saint-Germain, din 1919, regiunea Tirolului a fost împărțită, iar o parte a fost cedată Italiei ca premiu pentru participarea sa în Primul Război Mondial. Această decizie a fost luată încă în 1915, prin acordul secret de la Londra (Pactul de la Londra din 26 aprilie), prin care puterile Antantei (Franța, Imperiul Rus, Imperiul Britanic) promit Italiei Tirolul de Sud și provincia învecinată Trento, în schimbul intrării sale în război de partea lor. Dacă Trento era un teritoriu cu o majoritate vorbitoare de italiană, Tirolul de Sud în schimb, conform istoricului britanic Antoni Alcock, găzduia o populație de aproximativ 86% germanofonă, 4% ladină și doar 3% italiană. Sursa aici. Această decizie a fost susținută și de președintele Statelor Unite Woodrow Wilson, care la Conferința de Pace de la Paris din 1919, aplicase așa numitul principiu al autodeterminării (din cele 14 puncte pentru o pace dreaptă). Dacă cedarea regiunii Trento, ar putea fi explicată, atunci cea a Tirolului de Sud rămâne încă neclară pentru tirolieni și austrieci. Italienii au motivat acest lucru invocând trei motive: strategice (bariera naturală formată din linia Alpilor de la Brenner), interese economice și politice prin controlul Balcanilor (oferind posibilitatea de a crea legături hidrografice între Marea Neagră și Adriatică) și etnografice (insinuând că populația băștinașă ar fi fost germanizată pe parcursul timpului de către administrația dominantă, motiv pentru care ar trebui eliberată, în ideea de ,,a reveni,, la cultura inițială).
În perioada interbelică, regimul fascist instalat în Italia, a început o politică intensă de italianizare și industrializare în regiune. În vol. VII al European Studies Journal din 1990, profesorul Rolf Steininger explică că, acest proces s-a manifestat prin introducerea limbii italiene ca limbă oficială, închiderea tuturor instituțiilor de învățământ germane, concedierea oficialilor germani, italianizarea numelui localităților și al familiilor (inclusiv pe pietrele funerare) și schimbarea denumirii provinciei din „Tirolul de Sud” în „Alto Adige”. Mai mult, populația germană a fost numită de Mussolini drept „rămășiță etnică” și nu o minoritate națională. În ciuda acestui fapt, în sprijinul agendei morale a identității lingvistice, germanii creează așa numitele ,,școli catacombe,, , în care copiii erau educați ilegal în limba germană. În contextul industrializării, italienii din regiunile alăturate au fost recrutați pentru a munci în Tirolul de Sud. Scopul principal în această decizie a fost încercare de a obține o majoritate italiană în zonă.
Influența Germaniei naziste
Relațiile de colaborare între Austria și Alto Adige erau apropiate, dar fără a putea oferi ajutor efectiv din cauza lipsei de autoritate a Austriei. Profitând de ocazie, naziștii conduși de Hitler, au început să-și exprime public intenția de a crea o alianță cu tirolienii. Simțind un suport, populația germană manifesta dorința de reunificare. Erau convinși că ajutorul și instrumentele lui Hitler i-ar fi putut ajuta să se reunească cu Tirolul de Nord (Austria). În 1938, printr-o înțelegere dintre Italia și Germania, tirolienii au avut posibilitatea de a opta „liber și spontan” pentru naționalitatea italiană sau pentru emigrarea în Reich ca cetățean german, până în decembrie 1942. Propaganda intensă germană a funcționat pentru aproximativ 70.000 de persoane care au emigrat în Germania și pentru 86% din populație care au votat pentru acest lucru. O parte dintre aceștia s-au reîntors după 1945. În același an a fost înființat Partidul Popular Tirolul de Sud (SVP, sau Südtiroler Volkspartei), care milita pentru reîntoarcerea la Austria invocând principiul de autodeterminare, deși evident, Forțele Aliate erau împotriva acestui lucru. Versiunea finală a Tratatului de Pace, din iulie 1945, omite problema Tirolului de Sud. Secretarul ministrului de externe, Anthony Eden, a motivat acest lucru prin faptul că, alipirea Tirolului de Sud la Austria ar fi umilit Italia și ar fi înrăutățit relațiile dintre aceste țări, din cauza legăturilor economice formate în urma industrializării.
Anul 1945 s-a încheiat cu protestele tirolienilor (atât din Austria, cât și din Italia), pentru acordarea autonomiei în scopul reunificării cu Austria. Acest lucru nu a influențat în niciun fel decizia Consiliului Miniștrilor de Externe care, în septembrie 1945, a acceptat fără dezbateri propunerea Statelor Unite ale Americii conform căreia frontierele Italiene cu Austria vor rămâne neschimbate. Conducerile Austriei și Italiei nu au fost anunțate despre această decizie, motiv pentru care bătălia pentru Tirolul de Sud a continuat, deși marile puteri deja luaseră o decizie în numele lor. Pe lângă manifestările oamenilor, Karl Renner a semnat două memorandumuri (unul adresat tuturor membrilor Conferinței de Pace de la Paris) și a trimis câteva scrisori către președintele Statelor Unite ale Americii (Harry S. Truman), prim-ministrul Regatului Unit (Clement Attlee), prim-ministrul Quebecului, Canada (Rene Gouin) și liderul Uniunii Sovietice (Iosif Stalin), în care aborda problema regiunii Alto Adige. Intenția tirolienilor de a se reuni cu Austria este conturată prin câteva puncte din petiția prezentată cancelarului Figl, semnată de mai mult de 150.000 de sud-tirolieni:
Punctul 2: „Populația din provincie este predominant germană atât din punct de vedere rasial, cât și din punct de vedere al sentimentului puternic austriac...”
Punctul 3: „Sudul și Nordul Tirolului erau un tot întreg; separarea a creat pentru ambele părți dificultăți economice, de comunicare etc. intolerabile... Tirolul ar trebui să fie considerat un pod european între Est și Vest...”.
Autonomia Tirolui de Sud - strategia de limitare a comunismului rus
Diplomații britanici considerau că cedarea Tirolului de Sud către Austria ar consolida independența Austriei, dar se temeau că aceasta ar putea fi „înghițită” de răspândirea comunismului. Italia rămânea total împotriva renunțării la provincie, în favoarea statutului vecin. Într-un final, deși s-au găsit câteva argumente strategice în favoarea reunificării Tirolului, pozițiile Italiei, Uniunii Sovietice, Marii Britanii, Statelor Unite și Franței au rămas neschimbate, la fel și frontierele. Principalul motiv invocat – și care s-a deovedit decisiv - a fost „pericolul rus”, adică pierderea Tirolului de Sud ar putea crea un loc pentru colaborarea între Uniunea Sovietică și Italia, ceea ce ar fi un risc pentru pace. Întrucât nu exista nicio șansă reală de unire, diplomatul britanic a propus oferirea autonomiei provinciei Bozen, sub suveranitatea Italiei, pentru a garanta respectarea drepturilor culturale ale populației majoritare de limbă germană. Astfel, la 5 septembrie 1946, guvernele Italiei și Austriei au semnat o înțelegere la Paris, prin care vorbitorii de limbă germană au primit drepturi egale cu cele ale italienilor din provincie. De asemenea, s-a decis ca germanii să aibă un regim autonom pentru a-și proteja caracterul cultural și etnic și pentru a se putea dezvolta economic. Acest acord a permis practic Austriei să devină puterea protectoare a acestora.
Compromisul teritorial
De-a lungul anilor, Italia a încălcat de numeroase ori această înțelegere, iar abia în 1969 ambele părți au reușit să ajungă la un acord privind autonomia Tirolului de Sud. Prin aceasta, tirolienii au câștigat două lucruri din punct de vedere psihologic. Primul se referă la faptul că agenda obligațiilor internaționale și intereselor statelor include protecția minorităților lingvistice, respectiv a germanilor din provincie. Al doilea: după 50 de ani, numele oficial al acestui teritoriu a devenit „Tirolul de Sud”. Din punct de vedere politic, parlamentul Tirolului de Sud este împărțit în două circumscripții provinciale: Trento și Tirolul de Sud. Aceasta înseamnă că deputații aleși în ambele provincii fac parte automat din parlament, reușind să reprezinte în egală măsură ambele părți. Ambele limbi—germană și italiană—pot fi folosite în parlament. Cu toate acestea, legile adoptate în Tirolul de Sud trebuie aprobate și de guvernul de la Roma. Copiii au posibilitatea de a alege școala în funcție de limba în care doresc să studieze. Autoritățile din Tirolul de Sud sunt obligate să păstreze bilingvismul în denumirea localităților (germană, italiană și ladină). Deoarece această autonomie a fost concepută ca o formă de protecție a minorităților lingvistice, ea nu este rigidă și statistică, ci dinamică și capabilă să răspundă la situațiile economice și sociale în continuă schimbare.
Cadrul legal oferit Tirolului de Sud a fost văzut ca o soluție la conflictele fără violență și ca un mod de a face toate părțile să rămână satisfăcute, însă a pus bazele unor conflicte latente care continuă și astăzi între grupurile lingvistice. După stabilirea autonomiei, căsătoriile mixte au crescut, iar membrii acestor familii nu mai doreau să aleagă un singur grup etnic. Vorbitorii de italiană au început să fie în minoritate, ceea ce a dus la pierderea unor privilegii și a creat nemulțumiri în rândul populației, punând bazele diviziunii etnice. Principala metodă de organizare a societății din Tirolul de Sud depinde de declarația privind identitatea etnică. Acest lucru este un efect al dezvoltării separate ale celor trei grupuri etnice din zonă (germanii, italienii, ladinii). Fiecare grup și-a construit organizații și subsisteme sociale proprii (partide, sindicate, instituții educaționale, biserici etc.) care funcționează separat una de alta.
Progresul politic din Europa și integrarea Austriei, în 1995, în Uniunea Europeană au dus la recunoașterea acestei autonomii și, respectiv, la crearea unei stabilități politice și economice în zonă. Principiul autodeterminării aplicat în Tirolul de Sud le-a oferit libertatea de a alege ce puteri legislative și administrative ar trebui să aibă toate domeniile și, respectiv, de a-și menține caracteristicile culturale și identitare. În prezent minoritatea lingvistică germană recunoscută la nivel național, cu o populație majoritară de aproximativ 70% (conform ASTAT, 2015) se consideră a fi una din cele mai protejate minorități la nivel mondial. Ca rezultat al acestei autonomii, aproape 81% din vorbitorii de germană și doar 7% din vorbitorii de italiană se identifică ca sud-tirolieni. În același timp 59% din vorbitorii de italiană și doar 9.3% din germanofoni, se consideră a fi italieni. Aceste date sugerează că statutul de autonomie al Tirolului de Sud influențează percepția identitară a populației germanofone, identitate pe care o consideră distinctă atât de cea austriacă, cât și italiană, deși sunt conștienți de trecutul istoric. Nu se reușește acest lucru și cu vorbitorii de italiană, iar sentimentul de identitate locală – sud-tiroliană – rămâne mult mai slab în rândul acestora, în favoarea identității naționale italiene. Este o situație comodă atât pentru relațiile dintre state, cât și pentru populația din interiorul Tirolului (în special pentru vorbitorii de limbă germană). Cu alte cuvinte, strategia de păstrare a integrității teritoriale a Italiei, prin oferirea autonomiei acestui teritoriu a funcționat. Tensiunile etnice între populația germanofonă și italofonă lasă însă o portiță deschisă pentru mișcările extremiste, nostalgice pentru perioada fascistă.
Andreea Magalu este studentă la Masterul de Studii de Securitate al Facultății de Sociologie a Universității din București.
Se încarcă comentariile...
