Orban la Tușnad în 2024. Un discurs din perspectiva securității regionale și globale

Discursul prim-ministrului maghiar Victor Orban de la Universitatea de Vară Tușvanyos de anul acesta (2024), a fost unul cu rol de hârtie de turnesol. A developat o viziune. Logic și ancorat într-o realitate geopolitică contemporană reală, marcat de strategia vizionară a Ungariei (confundabilă adeseori cu viziunea personală a lui Victor Orban) din ultimii ani, discusul a fost construit pe trei dimensiuni majore: mediul de securitate european, mediul de securitate global respectiv poziționarea curentă și viitoare a Ungariei în aceste contexte de securitate. În ceea ce urmează, ne dorim nu doar să redăm discursul în cauză ci să-l și decodificăm în termeni de securitate cu argumentarea interpretării prin prisma conceptelor specifice științelor sociale precum identitatea națională, globalizarea, securitizarea și relațiile internaționale.

STAREA ACTUALĂ DE SECURITATE

În ceea ce privește redarea realității regionale și globale nu au fost surprize, retorica antieuropeană a fost în mod firesc prezentă. Totuși, dincolo de retorică putem remarca câteva elemente clare de (in)securitate regională și globală (în viziunea lui Orban) ce creionează până la urmă un status-quo geopolitic real. Printre elementele modelatoare ale mediului prezentat, în opinia lui Orban, sunt multe „greșeli strategice” ale jucătorilor statali: percepții, politici sau chiar acțiuni raportate la conflictul din Ucraina. Orban observă în mod special următoarele aspecte de luat în calcul la o analiză de securitate:

1. Raportarea la Ucraina ca la un bastion al Europei de Vest, aflat la granițele sale estice, făcând abstracție de realitatea geopolitică în care Ucraina este de fapt o zonă de coliziune, o zonă tampon între Est și Vest;

2. Subaprecierea rezilienței economice a Rusiei față de măsurile represive internaționale (sancțiunile economice în special);

3. Importanța de centralitate a axei Paris-Berlin, devenită irelevantă în context regional și global, sancționată chiar de SUA, în funcție de interesele sale;

4. Incapacitatea de reacție a Germaniei la amenințările neconvenționale, în special la fenomenul terorist;

5. Modificarea inexplicabilă a busolei de securitate UE cu focalizare pe Rusia care înlocuiește astfel China din câmpul vizual al abordării europene;

6. Poziționarea imorală, puternic proamericană a Poloniei în contextul în care aceasta se află în aceași context geopolitic cu Ungaria (poziția geografică îi situează în aceeași zonă de coliziune între Est și Vest).

7. Sprijinul internațional față de Rusia (poziționarea Chinei, Coreei de Nord, Iranului, Indiei și chiar și a Turciei sau a lumii arabe în general) pe când UE încă crede în menirea sa de furnizor al democrației liberale în lume;

8. Refuzul UE de a accepta o construcție necesară fundamentată pe state naționale și refuzul de a accepta diferența culturală dintre Est și Vest.

9. Poziționarea candidatului american Donald Trump privind statele naționale, esența campaniei sale „Make America Great Again”, confirmă revenirea în sistemul internațional la statul națiune, pe când UE încă susține construcția statelor post-națiune, în care valorile globale devin mai importante decât nevoile membrilor comunității;

10. Politica elitelor - distanțarea de realitatea de zi cu zi de la firul ierbii a liderilor politici de la Bruxelles, o realitate politică evidentă în urma alegerilor pentru Parlamentul European când formațiunile mainstream (elita de stânga) cu greu și-au putut asigura puterea iar formațiunile extremiste au cunoscut o ascensiune fulminantă;

11. Softpower-ul ca bumerang. Refuzul global de acceptare a valorilor occidentale se întoarce ca un bumerang împotriva Vestului; state ca China, India sau alte țări arabe devin moderne și puternice fără valori occidentale, alimentând astfel softpower-ul rusesc.

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

După expunerea status-quo-ului geopolitic regional și global, Orban își exprimă convingerea că suntem martori la nașterea unei noi ordini mondiale, ce va fi perfectată după încheierea conflictului ruso-ucrainian (și rezultatul alegerilor din SUA, precum și deznodământul conflictului în ascensiune din Orientul Mijlociu, aș adăuga eu). Putem să chestionăm sau nu această concluzie. Dacă e să admitem că într-adevăr suntem contemporani cu o modificare majoră în mediul global de securitate și anume cu geneza unei noi ordini mondiale, vorbim de o schimbare de paradigmă de securitate istorică, după cum observă și Orban. Vorbim de decăderea unui sistem global funcțional timp de 500 de ani, bazat pe puteri vestice (de la puterea maritimă portugheză din secolul XV la secolele de aur spaniole sau de la epoca victoriană din secolul XIX, la hegemonia mondială a  SUA din secolul XX-XXI). Tot el, Orban, observă că toate elementele necesare formării unei noi ordini mondiale sunt concentrate în zona Asiei (bani, resurse, tehnologie, burse, platforme economice): Asia devine centrul noii ordini mondiale. De aici și reorientarea SUA către sine: Trump încearcă să găsească o soluție ca SUA să rămână liderul lumii și nu să-și păstreze interesele geostrategice regionale, crede primul-ministru maghiar. Iar pentru Europa asta înseamnă că va plăti scump sprijinul de securitate al SUA. Asta dacă nu se apucă să-și dezvolte capabilitățile militare, să se înțeleagă cu Rusia și să lase Ucraina să rămână zonă de tampon! Iar Polonia trebuie inevitabil să se întoarcă la abordările comune formatului Grupului de la Varșovia!

Din nou, consider că analiza lui Orban este pertinentă, cu toate că în discursul său face abstracție de un alt factor de insecuritate globală: conflictul în ascensiune din Orientul Mijlociu. Este posibil ca omiterea acestui conflict din discursul său să nu fie una accidentală. Poate acest conflict nu este unul determinant pentru noua ordine mondială în formare, ci doar o deviere intenționată a atenției globale de la ciocnirea între vechea și noua paradigmă de securitate: cea vestică cu cea estică. Conflictul din Levant ca și cel din Europa de Est sunt coliziuni de la granițele de influență a marilor puteri iar istoria ne spune că dominarea acestor zone de coliziune deși este de o importanță ciclică, nu este vitală în ceea ce privește ascensiunea globală a marilor puteri. Întodeauna, acestea se vor asigura că au variante multiple în demersurile lor, pe diverse zone sau regiuni secundare obiectivului general, iar controlul asupra regiunii Levant este important dar nu vital până la urmă: nici pentru SUA+UE, nici pentru China. Mai mult, dacă ținem cont de vizitele lui Orban în Rusia, SUA și China din ultima perioadă ne putem gândi că poate are acces la informații nedestinate publicului ce fac posibilă omiterea conflictului din Orientul Mijlociu, din peisajul relevant de securitate globală. Ori, consideră că interesele de securitate ale Ungariei nu pot fi impactate de evoluția conflictului din Levant. Oricum ar fi, trebuie să cădem de acord că războiul dintre Israel și Hamas, devenit ușor-ușor un conflict generalizat în lumea arabă, chiar de este „întreținut” de SUA și China, nu slăbește decât lumea arabă, un posibil pretendent la poziția a treia de putere globală. Soluționarea previzibilă a conflictului din Levant (ca și a conflictului din Europa de Est) reprezintă o reîntoarcere la soluția istorică de compromis: aceea de împărțire a regiunii între marile puteri ca zone de influență agreate de comun de acord pe modelul conferinței de la Yalta din 1945.

UNGARIA, QVO VADIS?

După fixarea cadrului global de securitate ca o Nouă Ordine Mondială în devenire, Orban se reîntoarce către Ungaria și poziționarea acesteia în contextul mai sus descris, lansând o întrebare cheie: Ungaria trebuie să se raporteze la acest context ca la o amenințare sau ca la o oportunitate? El, personal, consideră că este vorba despre o oportunitate: SUA (prin candidatul D. Trump) este favorabil politicii Ungariei, China sprijină Ungaria, iar Bruxelles-ul este incapabil să accepte politica externă proprie a statelor națiune din Europa Centrală și de Est. Dar cum poate profita Ungaria de această situație? Evident, printr-o balansare fundamentată pe o Mare Strategie (de securitate) care va ține cont de această nouă ordine mondială în formare și care se bazează pe următorii piloni: conectivitate, protecția suveranității, societate flexibilă și caracterul național al statului - calibrată la națiunea extinsă maghiară. Cei patru piloni propuși de Orban pentru viitoarea Mare Strategie, formalizată în următoarea perioadă, spune Orban, precum și calibrarea acestora la conceptul de „națiune maghiară extinsă” sunt în rezonanță totală cu rezultatele unei analize anterioare realizate în cadrul unui proiect academic.

Înainte cu doar câteva luni, printr-un demers academic ce urmărea realizarea unei teze de disertație, am încercat să descifrez Marea Strategia a Ungariei de astăzi. Utilizând sistematizarea propusă de Nina Silove, am urmărit să identific elemente de Mare Strategie pe trei direcții de cercetare: analiza documentelor strategice de securitate pentru identificarea unui Plan Măreț, analiza discursurilor anuale ale lui Orban pentru identificarea unui Principiu Măreț și în final, analiza acțiunilor statale (politica externă și activități de legiferare) pentru identificarea unei mari strategii ca un Comportament Măreț. Cu toate că rezultatul demersului meu exceda sistematizarea propusă de Silove, Marea Strategie a Ungariei devenea una extrem de clară: capacitarea statului maghiar pentru desăvârșirea idealului național de reîntregire a națiunii maghiare dezmembrate la Trianon.

Acesta este discursul lui Orban de anul acesta. Recunosc că este o încercare de reinterpretare în termeni de securitate, totuși, trebuie să fim de acord cu faptul că analiza privind mediul de securitate este una foarte logică, reală și pertinentă. Iar viziunea de viitor a Ungariei este o opțiune „personală” cu care putem să nu fim de acord, însă trebuie să o acceptăm tocmai în virtutea valorilor liberale, a multiculturalității și a libertății de opinie, ce fundamentează cadrul conceptual occidental! Cel puțin atâta timp cât acțiunile ce vizează realizarea intereselor naționale maghiare nu aduc atingere intereselor naționale ale României sau intereselor naționale ale altor state vecine, ceea ce ar putea provoca relativ ușor un „comportament controversat”, legitim în termeni occidentali (asemeni Ungariei de astăzi).

TEORII JUSTIFICATIVE

Dar cum s-a ajuns în această situație de securitate și cum de reacționează Ungaria în acest mod? Fără să judecăm opțiunea Ungariei prezentată de Orban, trebuie să apelăm la teoreticieni. Și aici mă refer la teorii ce îmbină sociologia politică cu relațiile internaționale ori cu teoriile de securitate, pentru a înțelege cum proiecția „neforțată” a neoliberalismului în Europa de Est a generat o renaștere a retoricii naționaliste ce sfidează coeziunea societală europeană amenințând conceptul de securitate comună.

Analizând teoriile Școlii de la Copenhaga (Ole Wæver, Barry Buzan și alții) înțelegem că problemele sociale din interiorul unui stat se tranformă în probleme de securitate (securitatea societală) internă sau externă prin retorica promovată de liderschip-ul politic, dar și prin actele politice, inițiative legislative naționale. Relevant pentru cazul nostru este distanțarea Ungariei de la cadrul conceptual comun european privind migrația și problemele de gen. Pe când UE abordează aceste probleme la un nivel general promovând o abordare comună fără să țină cont de specificul cultural național al statelor membre, Ungaria reacționează la aceste probleme într-un mod aparte, într-un mod specific culturii estice, acordând întâietate unor valori ce exced cadrul comun european cum ar fi: siguranța familiei maghiare, siguranța mediului profesional național, creștinismul și valorile fundamentale biblice, identitatea și securitatea națională maghiară. În mod evident, abordarea UE precum și determinarea politică a acesteia de aș impune punctul de vedere stârnește reacții retorice, dar și acțiuni în consecință. Și nu doar în cazul Ungariei!

Dacă ar fi să ne raportăm la teoreticienii naționalismului (Benedict Anderson, Ernest Gellner sau Anthony D. Smith) am găsi o altă perspectivă care ar putea explica de ce s-a ajuns în această situație de securitate. Uniunea Europeană impune, într-un mod firesc și inevitabil din perspectiva obiectivelor cadru, o politică comună indiferent de specificul cultural, indiferent de identitatea sau de nevoie de securitate națională a statelor membre, fără să țină cont de ceea ce Benedict Anderson numea „comunități imaginate”, națiuni construite prin narațiuni și simboluri identitare, în cazul nostru „state-națiuni”, cum ar spune premierul maghiar. Pe de altă parte, Ungaria sfâșiată la Trianon, ca națiune năruită și dezmembrată a reacționat încă de la desfințarea Imperiului Austro-Ungar prin inițiative reconstructive a națiunii maghiare extinse, atât identitar, cât și în termeni de securitizare. Într-un mod logic și real, Ungaria se concentrează prin tot ceea ce face pe protejarea elementelor identitare maghiare, pe protejarea culturii și a suveranității naționale maghiare, nicidecum europene.

Globalizarea și exigențele sale, afectează inevitabil suveranitatea statelor, spun teoreticienii globalizării (Anthony Giddens și Ulrich Beck). În cazul nostru, politica comună europeană deși promovează valori globale ca democrația liberală sau drepturile universale ale omului (valori moderne ce fundamentează ordinea mondială actuală), creează interdependențe ce pot intra în conflict cu viziunea unui stat membru privind suveranitatea sa națională ori securitatea sa proprie. Aflându-se într-o astfel de situație, Ungaria reacționează. Reacționează prin neasumarea unor declarații politice comune (ex. alegerile din Venezuela), prin utilizarea dreptului de veto în cadrul unor decizii comune (ex. alocări financiare pentru Ucraina), prin identificarea unor resurse complementare de securitate economică ce exced cadrul comun european (ex. gazul rusesc sau acordurile comerciale cu China) etc.

Însăși teoria construcționismului social poate oferi o explicație științifică contextului actual de securitate și opțiunilor maghiare în acest context. Dacă acceptăm faptul că realitatea socială este construită prin interacțiuni și discursuri sociale atunci trebuie să acceptăm și faptul că, construcția socială europeană este extrem de diferită de construcția socială maghiară bazată pe tradiții, cultură și pe o identitate națională specifică. Indiferent cât de general acceptate sunt valorile pe care construiește UE comunitatea europeană, dacă acestea nu pot fi acceptate de un stat membru din considerente culturale ori geopolitice reale, reacțiile vor fi de distanțare dacă nu chiar conflictuale.

Dar cea mai importantă și cea mai cunoscută teorie care explică poziționarea Ungariei în cadrul regional și global de securitate este realismul politic al lui Hans Morgenthau și Kenneth Waltz. Realismul politic susține că statele acționează strict în funcție de interesele lor naționale, iar securitatea este văzută ca putere și capacități de supraviețuire. Astfel, poziționarea Ungariei, comportamentul ei controversat, în contradicție cu viziunea de securitate complexă europeană, multilaterală, capătă sens.

CONCLUZII

Insistența și rigiditatea Uniunii Europene în ceea ce privește abordarea securității comune (în complexitatea conceptului definit de Școala de la Copenhaga care stabilește cinci dimensiuni elementare ale securității: politică, militară, economică, societală și de mediu) determină statele membre, în special pe cele din estul Europei (cărora determinarea, egoismul și frica de insecuritate sunt caracteristici fundamentate istoric), să reacționeze paradoxal, în dezacord cu viziunea de „binele comun” european. Ungaria, prin premierul său, expune nemulțumirile și dezacordurile față de cadrul comun european, justifică și argumentează într-un mod logic și real alegerile sale apoi își stabilește un parcurs adecvat propriilor interese naționale, în acord cu percepția proprie privind evoluția mediului global de securitate, în acord cu noua ordine mondială în devenire. Dar, nu doar realitatea geopolitică justifică comportamentul Ungariei ci și caracterul identitar naționalist specific popoarelor din zonele de coliziune civilizațională care de-a lungul istoriei au cunoscut o stare permanentă de incertitudine măcinate de conflicte - a popoarelor care în siajul politicilor marilor puteri au dus dintodeauna o luptă de sacrificiu pentru recunoaștere, suveranitate și independență. Iar atâta timp cât nevoia „lor” de securitate nu interferează cu nevoia „noastră” de securitate, opțiunea Ungariei este acceptabilă și nu reprezintă un risc de securitate.

Studiul Ungariei, al narațiunii naționale maghiare, al reacțiilor instituționale atât în politica internă, cât și în cea externă expuse printr-un discurs programatic al premierului maghiar, relevă comportamentul neobișnuit al unui stat influențat în mod vădit de o serie de factori externi, (factori de securitate regională ori globală, în cazul nostru), ceea ce ne duce cu gândul la eroziunea paradoxală a coeziunii societale europene ca model de dezvoltare pentru un stat membru. Dar acest aspect poate fi un alt obiectiv de cercetare aprofundată ulterioară cu focalizare pe Ungaria ca element neconform al unei comunități sociale ce-și arogă (ne)îndreptățit caracterul unitar, solidar sau echitabil, cu efecte deconstructive asupra coeziunii societale comune.

În consecință, discursul lui Orban de anul acesta nu aduce foarte multe noutăți vizionare. Realitatea contemporană zugrăvită de Orban este una reală în termeni de securitate: din cauza platformei liberale comune de peste ocean, securitatea europeană depinde foarte mult de rezultatul alegerilor din SUA de anul acesta precum și de modul în care cele două mari puteri, SUA și China reușesc sau nu să evite capcana lui Tucidide, asta în plan global. În plan regional, caracterul geopolitic „de coliziune” a statelor din Europa de Est este un dat istoric și geografic. Iar politica externă viitoare a Ungariei (poziționarea Ungariei în mediul de securitate), acea Mare Strategie de care vorbește Orban, nu este altceva decât o eschivă geostrategică, un balans firesc în zona de confluență a două mari blocuri de putere: Est și Vest.

Marton SZASZ este absolvent al Masterului de Studii de Securitate al Universității din București și expert LARICS pe chestiunea maghiară.