Opera buffa în regatul ei, Festivalul Rossini de la Pesaro
0Ajuns acum la cea de-a 43-a ediție, renumitul festival pesarez își dedică în glorie programele marelui concitadin Gioachino Rossini. Prin opere, recitaluri, concerte, saloane muzicale sau producții de tineri studenți ai Academiei Rossiniene Alberto Zedda. O mare desfășurare de forțe, mai ales că multe titluri lirice sunt foarte puțin cunoscute, la fel de puțin cântate și dificil de interpretat. Este o imensă onoare pentru orice cântăreț să figureze pe afișul festivalului, în spectacole sau recitaluri, în primul rând priu expunerea capacităților vocale performante în specificitățile compozitorului.
Pentru 2022 programul a cuprins operele „Le Comte Ory”, „La gazzetta”, „Otello” și, tradiționalul „Il viaggio a Reims” în interpretarea anuală studențească, plus concerte susținute de tineri sau consacrați.
„Contele Ory” cu celebrul Juan Diego Flórez...
... a fost serata de deschidere la marea Arenă Vitrifrigo de la marginea orașului. Compusă în 1828, opera a preluat masiv pasaje muzicale din „Călătorie la Reims”, a cărei premieră avusese loc cu trei ani înainte tot la Paris, numai că în limba italiană față de actuala franceză și, bineînțeles, provenind de la alte surse de libret. Cronica aceasta, ca și următoarele, va consemna o metodă apropiată lui Rossini, aceea de a se autoinspira din propriile sale creații, spre pildă aici, pentru o opera buffa, nu numai dintr-o dramma giocoso precum „Călătorie la Reims” (Paris 1825), dar și dintr-o dramă pură „Edoardo și Cristina” (Veneția 1819). Notând un total de nouă pasaje identice, reprezentative preluări au fost cavatina lui Ory din primul act („Que le destins prospères”, copie după cavatina Madamei Cortese „Di vaghi raggi adorno”) și, desigur, aria prietenului Raimbaud „Dans ce lieu solitaire” (actul al doilea), identică ariei lui Don Profondo „Medaglie incomparabili”, care ne-a rămas în memorie în interpretarea... incomparabilă a basului Ruggero Raimondi, sub bagheta unui Claudio Abbado. În preluarea pentru „Contele Ory”, baritonul polonez Andrzej Filonczyk a cântat moale și catifelat, cu bună aplecare pentru desenele sonore rossiniene, accentuând culorile pe care limba franceză i le oferă în rostire.
Juan Diego Flórez, interpretul suculentului personaj titular, nou director artistic al festivalului al cărui manager general este fostul său profesor tenorul Ernesto Palacio, se află încă, la aproape 50 de ani, într-o bună capabilitate de execuție a agilităților acrobatice ale maestrului de la Pesaro, deși drumurile sale artistice se îndreaptă către un repertoriu diferit, romantic, verist chiar. Lirismul său tenoral, eleganța frazării rămân stupefiante, respirația impresionează prin conferirea de fluiditate scriiturii, în condițiile în care timbralitatea se menține – este firesc – aceeași pe care o știm, adică nu foarte bogată în rotunjimi. În epocă, creatorul absolut al rolului fusese faimosul Adolphe Nourrit.
O noutate și o surpriză a fost mezzosoprana rusă Maria Kataeva (Pajul Isolier) cu un cânt provenit dintr-un glas sonor, plăcut învelit în armonice, foarte bună încă de la primul duet cu Contele, urmat de trio-ul cu acesta și Contesa sau în finalul operei.
Basul argentinian Nahuel Di Pierro (Guvernatorul, de fapt Preceptorul Contelui) este deja un obișnuit al festivalului, rechemat pentru calitatea prețioasă a vocii, autoritatea dar și subtilitatea expunerilor în virtuozitate a desenelor melodice. Aria „Veiller sans cesse” din primul act poate fi o pildă.
Rolul Contesei Adèle a revenit sopranei franceze Julie Fuchs, un glas impregnat de lirism și acuratețe în pasajele de coloratură, totul evident în duetul cu Contele și terțetul cu acesta și Isolier, ambele din ultimul act, al doilea.
Alte personaje, nu mai puțin importante, au fost interpretate de mezzosopranele italiene Monica Bacelli (o veterană dar și un lux în Ragonde) și Anna-Doris Capitelli (Alice).
Pe urmele lui Hieronymus Bosch
„Contele Ory” este o farsă complicată, pornită de la dorința eroului titular de a le cuceri pe doamnele lăsate singure de soții lor plecați în cruciadă și îndeosebi pe Contesa Adèle. Deghizări în chipuri de pustnici, pelerini, călugărițe, travesti-uri, încurcături, totul se termină până la urmă cu bine, iar cruciații nu vor afla nimic din întâmplările incredibile din absența lor.
Au fost două mâini importante care au susținut trama libretiștilor Eugène Scribe și Charles-Gaspard Delestre-Poirson, mai întâi regizorul, scenograful și desenatorul costumelor, reputatul Hugo de Ana, căruia i s-a alăturat autorul luminilor Valerio Alfieri și dirijorul serii, venezueleanul Diego Matheuz la pupitrul Orchestrei Simfonice Naționale RAI și a Corului Teatrului Ventidio Basso, pregătit de Giovanni Farina.
Hugo De Ana a imaginat o mizanscenă luxuriantă, explozivă coloristic, inspirată din pânzele renascentiste ale lui Hieronymus Bosch, de la al cărui stil s-a îndepărtat prin stilizări, simbolistică, alegorii și soluții, să le numesc, moderne. Aici însă discuția se poate dezvolta infinit. Mă gândesc acum doar la supradimensionările elementelor lui Bosch, dar și la... trotineta cu care Ory sosește deghizat în „Călugărița Colette”. O reușită parțială, dar atrăgătoare și inedită.
În schimb, mișcarea scenică a fost totală, agitată și, cu un cuvânt, urgentă.
A fost servită și de baghetă ale cărei activări în presto și prestissimo au ajutat discursul muzical rossinian.
După căderea cortinei finale, din spatele ei a răsunat un „Happy Birthday to You!” cântat de cor și probabil de toți soliștii. Dirijorul Diego Matheuz împlinise 38 de ani.
„La Gazzetta”, model rossinian
Da, „Gazeta”, un titlu simplu, jurnalistic dacă doriți, dar cu o scriitură ce deține absolut toate particularitățile componistice ale maestrului de la Pesaro, demonstrându-l – dacă mai era nevoie – un antecesor al creatorilor ce-l vor urma. M-aș referi mai întâi la abundența recitativelor pe textul libretistului Giuseppe Palomba, a căror importantă zicere este una dintre cheile acțiunii, a stilisticii, la crescendo-urile instrumentale și de ansambluri vocale, la cavatinele precursoare ale ariilor romantice dezvoltate de compozitorii de mai târziu, urmate de dinamicele stretta. Totul se găsește în acest opus, subintitulat după modelul vremii dramma per musica, deși este o pură opera buffa cu premieră la Napoli în 1816 și în care Rossini, ca de obicei, a utilizat pasaje din anterioarele „La pietra del paragone” („Piatra de încercare”, melodramma giocoso, Milano 1812), „Turcul în Italia” (opera buffa, Milano 1814), „Torvaldo și Dorliska” (dramma semiserio, Roma 1815) și chiar „Bărbierul din Sevilla” (opera buffa, Roma 1816). Cel mai important este că a refolosit după un an Uvertura („Sinfonia”) pentru opera „Cenușăreasa” (dramma giocoso, Roma 1817), făcând-o celebră.
Așa cum a apărut și în lectura dirijorului Carlo Rizzi la pupitrul Orchestrei Simfonice G. Rossini, o tălmăcire de rar rafinament, în care eleganța a guvernat, tempii au alternat de la așezări domoale via Allegro-uri dinamice către vârtejul din final. Priceperea baghetei a fost evidentă măsură de măsură. Carlo Rizzi, un desăvârșit specialist în belcanto.
„Gazeta” este comedia încurcăturilor tipic rossiniene, cu acțiune la Paris, în care startul îl dă un anunț matrimonial la mica publicitate, prin care Don Pomponio, nici mai mult, nici mai puțin, caută un soț pentru fiica sa, Lisetta. De aici, ies în evidență o multitudine de relații trecute sau actuale, cunoscute sau necunoscute, iar geloziile irump de peste tot. Cuplurile se fac și se desfac, se petrec întâmplări complicate, simpatice, deghizări, apar falși pretendenți, personaje ciudate – turci, quakeri, pentru ca la final îndrăgostiții, care evident că există, Lisetta și Filippo, Doralice și Alberto își văd visul împlinit, obținerea binecuvântării taților fetelor, Don Pomponio și Anselmo, în vederea căsătoriei.
Compania de cânt cu o româncă în distribuție
Un tenor liric bun, cu abordare nuanțată a portativului deși cu emisie nazală, a fost Alberto, Pietro Adaíni, în timp ce rolul Madama La Rose a revenit mezzosopranei columbiene Andrea Niño, cu glas rotund.
Poate că eroul spectacolului s-a arătat basul buf tipic descins din paginile creative ale compozitorului, Carlo Lepore (Don Pomponio), o vedetă internațională cu diversitate de expresie, lejeritate în preluarea desenelor agile și acute sigure, penetrante, masive și impunătoare, plus umor cât încape. I s-a alăturat un bariton excelent, italianul Giorgio Caoduro (Hangiul Filippo, logodnicul secret al Lisettei), remarcabil în cântul fluid, de cursivitate a liniei vocale, ca și în bravura rossiniană acută, deși câteodată s-a vădit inegal în preciziunea coloraturilor.
Soprana italiană Maria Grazia Schiavo, o așa numită voce leggerissima a cântat la aproape 50 de ani rolul Lisetta cu evidentă prospețime de glas, cu pianissime în registrul înalt și pătrundere a sunetului. Personajul Anselmo a revenit basului spaniol Alejandro Baliñas, bine integrat în spectacol. Baritonul spaniol Pablo Gálvez (Monsù Traversen) și simpaticul mim italian Ernesto Lama (Tommasino) au întregit distribuția.
Am lăsat-o în mod voit la urmă pe mezzosoprana română Martiniana Antonie (Doralice), aflată la a cincea prezență în festivalul rossinian și la prima într-un rol important. Nu este întâmplător. Glasul frumos, corecta atitudine stilistică în cânt, știința derulării în expresivitate a recitativelor i-au făcut pe diriguitorii marii manifestări să-i ofere contracte anuale. Acum, aria „Ah, se spiegar potessi” (primul act), cvintetul ce o precede, alte intervenții de consistență, finalul operei, au probat calitățile artistei, diplomată a Universității Naționale de Muzică din București.
Producția acestei, s-o numesc, rarități a aparținut regizorului Marco Carniti, asistat de scenografa Manuela Gasperoni, costumiera Maria Filiippi și maestrul de lumini Fabio Rossi. A rezultat un spectacol antrenant, ironic, cu decoruri minimaliste și costume atemporale.
A colaborat cu bune rezultate Corul Teatrului „della Fortuna”, pregătit de Mirca Rosciani.
(Foto © ROF Amati Bacciardi)
Se încarcă comentariile...
