„Once Upon a Time a Winter’s Dream” - povești depănate în pas de dans
0Așa cum primăvara e „anotimpul iubirii”, iarna e „sezonul poveștilor”. Depănate la gura sobei sau în fața unei săli arhipline, poveștile au magia lor, căreia e aproape imposibil să-i reziști.
Cu atât mai mult atunci când ești atras cu promisiunea unei incursiuni privilegiate pe teritoriul aristocrat al dansului de elită! Gala „Once Upon a Time a Winter’s Dream”, găzduită la sfârșit de februarie de Teatrul Național din București, a deschis pentru public porțile unui tărâm fermecat, populat de personaje feerice, aproape imateriale în grația lor. Prin fața spectatorilor s-au derulat scene de iubire, trădare, vrajă, suferință, moarte și renaștere, toate încadrate în rama generoasă (dar și destul de... generală) a unui vis hibernal.
Poate că un fir epic consistent ar fi dat o alcătuire mai coerentă regalului de balet. Dar chiar și așa, acceptând doar convenția visului ca fundal pentru o succesiune de secvențe disparate, publicul s-a lăsat captivat de poveștile spuse și caligrafiate kinetic de renumiți balerini de la Londra, Berlin, Copenhaga, București și Iași: Julian Mackay, Madison Young, Reece Clarke, Yasmine Naghdi, Dinu Tamazlâcaru, Marina Minoiu, Ada González, Robert Enache, Viviana Runcanu și Cristian Preda. Plus, desigur, vedeta mult-așteptată a serii, Natalia Osipova, una dintre stelele de la The Royal Ballet.
Spre lauda organizatorilor, retragerea intempestivă, cu doar 10 zile înaintea galei, a Ianei Salenko (o preferată a publicului românesc încă din 2010) n-a fost lăsată să creeze deziluzie, fiind anunțată imediat invitarea Nataliei Osipova, un nume cu o sonoritate și reputație cel puțin egale. Doar că așteptările publicului au fost direcționate greșit, prin insistența prezentării celebrei balerine drept posesoarea celor mai înalte sărituri din lume. Nu era un neadevăr, dimpotrivă, Natalia Osipova e cunoscută ca dansatoare energică și cu o detentă fantastică, iar simpla urmărire a ei în rolul Kitri din „Don Quijote” (pe YouTube) este elocventă. Numai că, la București, Natalia Osipova nu și-a arătat decât foarte puțin din potențialul exploziv, spre dezamăgirea celor care visau s-o vadă țâșnind și plutind prin aer. Prima sa apariție, în „Ashes”, pe muzica lui Goran Bregovic, cu inflexiuni folclorice, a fost o demonstrație de libertate expresivă, traducând în mișcare amintirea tinereții, pierderea, răzvrătirea și apoi resemnarea tristă, încheiată simbolic prin rularea dansatoarei într-un covor, o mișcare cu semnificație funerară. Coregrafia modernă a lui Jason Kittelberger a inclus și 4-5 desprinderi de sol în cele circa 5 minute ale programului, insuficient totuși pentru cei veniți s-o vadă la lucru pe regina săriturilor.
Iar a doua prezență a Nataliei Osipova pe scenă, în „Moartea lebedei”, un solo pe muzica lui Camille Saint-Saëns – „Lebăda”, cea de-a 13-a mișcare din suita „Carnavalul animalelor”, excludea prin definiție orice recurgere la forță. Incontestabila versatilitate a balerinei i-a permis o interpretare sensibilă a poveștii despre fragilitatea vieții, impresionând asistența. Fără lirismul legendarei Anei Pavlova și fără fluiditatea port de bras-ului Maiei Plisețkaia, Natalia Osipova a transmis prin zvâcnetul brațelor sale, cu un tremor deznădăjduit din poignet, dar și prin impecabilul pas de bourrée (acei pași mărunți executați pe poante, care lasă impresia levitației) toată disperarea cu care ființele se agață de ultimele rămășițe ale vieții. Cele nici trei minute de zbatere înaripată s-au încheiat cu ropote de aplauze meritate.
Dar la fel de entuziaste au fost și reacțiile stârnite de Dinu Tamazlâcaru cu momentul său șansonetistic, pe acordurile antrenantei piese-manifest „Les Bourgeois”, de Jacques Brel, ca și ulterior, în elegantul pas-de-deux din „Giselle”, în care a avut-o ca parteneră pe Ada González, o nălucă îndurerată, dar încă îndrăgostită de prințul care i-a frânt inima.
De ovații la scenă deschisă au avut parte totodată americanii Julian Mackay și Madison Young, în special pentru al doilea dans, pas-de-deux din baletul „Le Parc”, pe muzică de Mozart (Adagio – Concertul de pian nr. 23 în do major) și Goran Vejvoda. Prezentat cu doar trei săptămâni înainte la gala celui mai prestigios concurs de balet din lume, Prix de Lausanne, pe care amândoi dansatorii l-au câștigat în trecut, acest fragment hipnotic de basm modern, pe cât de tandru, pe atât de puternic, a fascinat spectatorii. Îndeosebi „sărutul zburător”, piruetele acrobatice executate în tandem, ca și pasajele de o delicatețe sfâșietoare au smuls exclamații admirative.
Ar fi nedrept să fie trecute cu vederea evoluțiile celorlalți dansatori, niște demonstrații de măiestrie artistică, fiecare în parte. Cum nu trebuie omis faptul că la succesul galei a contribuit în bună măsură selecția de povești clasice foarte îndrăgite, de la „Cenușăreasa” la „Romeo și Julieta” și, desigur, „Spărgătorul de nuci”. Seara s-a încheiat cu revenirea tuturor balerinilor pe scenă, pentru o succesiune de elemente de virtuozitate, executate în aplauzele ritmate ale sălii. Iar în sufletul celor prezenți, a rămas deja sădit dorul revederii artiștilor. Căci de n-ar fi, nu s-ar povesti.
Se încarcă comentariile...
